Stătea acolo de atât de mult timp, încât fetița se întrebă dacă nu cumva face parte din plajă, dacă algele și scoicile se înfășoară noaptea pe gleznele sale și cresc de-a lungul picioarelor sale maronii. E atât de nemișcat, atât de împietrit, cu ochii focusați pe ceva în orizontul mării, ceva ce fata nu putea vedea. Omul avea o fața atât de indescifrabilă iar ea și-ar fi dorit să poată să-i citească gândurile.
L-a urmărit toată ziua cu colțul ochiului, dar nimeni nu a venit lângă el. Umbrele se măreau și se lungeau in jurul lui pe măsură ce soarele apunea. Fata se întreba oare ce simți când ești atât de singur și și-ar fi dorit și ea să iși poată petrece o zi întreagă pe plajă decât în compania oamenilor, mai ales a celor pe care îi cunoștea ce nu mai conteneau cu întrebările.
Omul aștepta, instinctiv aștepta și ea...
---
A fost singura care l-a văzut când și-a tăiat palma într-o scoică și cum picături de sânge îmbibau nisipul.
- Ești bine? întreabă ea în timp ce se apropia. Auzind-o, bătrânul se ridică speriat de pe scaun.
- Da. E doar o zgârietură.
- Ar trebui să îți speli puțin rana în apă.
Fără să vrea, omul își apropie mâna de piept. Nu, nu, nu, mi-e bine așa. Nu mă duc niciodată în apă, prefer să o privesc doar.
- Pot să mă alătur? întrebă ea sfioasă, iar el acceptă. Priveau amândoi în depărtare, deși fata era prea sfioasă ca să îl întrebe ce ar fi trebuit să vadă. Când căldura devenea insuportabilă, ea intra in apă și înota. Bătrânul încă stătea acolo, fără să-și fi mișcat vreun mușchi, când ea se întorcea.
- De ce nu intri în apă?
- Rechini. I-a răspuns el serios, întorcându-și ochii către ea. Și balene. Sunt o mulțime de creaturi marine ce așteaptă să mă înghită imediat cum vor avea ocazia.
Fata doar a ridicat din sprânceană. Cuvintele lui păreau ca poveștile de groază pe care i le spunea fratele ei seara. Îl privea ca și când își revedea bunicul, cu părul lui gri și cutele dintre ochii lui ce păreau a fi cicatrici. Pentru o secunda își imagină că propriul ei bunic nu murise acum câțiva ani, când ea era încă mult prea mică. De atunci se plimba în fiecare zi de-a lungul plajei, gândindu-se că poate omul pe care îl iubise atât de mult o să se întoarcă. Poate bătrânul din fața ei chiar era bunicul, dar sub o alta înfățișare.
- Ți-e teamă. Îndrăzni ea să observe și fără să-și dea seama, își spuse gândurile cu voce tare.
- Da, îmi este...
Nu, nu, nu avea timp de fantezii și povești de adormit copiii despre bunici pierduți. Acest om nu era cel pe care îl căuta. Bunicul ei era puternic și nu i-ar fi fost teamă de ocean. Ar fi înfruntat amândoi fiecare val, ținând-o de mânuță.
---
Nu era bunicul ei, dar acum își dorea sa fie.
- Cu ce te ocupi? Îl întrebă timidă, în timp ce desena cu un băț un cerc pe nisip.
- Cu nimic.
- Nu înțeleg.
- Adică doar stau. Aici pe bancă și aștept.
- Înțeleg, spuse ea, dar de fapt nu înțelegea.
- Și tu cine ești? întrebă el.
- Nimeni, zise ea puțin contrariată că o întreabă asta abia acum după ce își petrecuse aproape toată vara pe plajă cu el.
- Cum se poate? Toți suntem cineva, îi spuse el politicos.
- Eu nu.
- Dar ce îți place sa faci?
Îi simțea privirea ațintită asupra-i, inocentă și sinceră iar obrajii ei s-au înroșit drept răspuns. Joc fotbal cu fratele meu. Dar nu îmi place, nu am înscris niciodată un gol. Și uneori scriu povești, însă nu sunt frumoase.
- Scriitoare, deci. Arăți precum o artistă.
- Dar nu sunt, nu pot. Cuvintele, frazele, sunt în capul meu, dar când încerc să le scriu pe hârtie pur și simplu dispar. Plus că nu vreau ca lumea să râdă de mine.
- Ar trebui să-mi scrii o poveste. Nu voi râde. Ea a forțat un zâmbet, dar inima i s-a oprit pentru câteva secunde. Nu putea să-i scrie o poveste, chiar dacă nu va râde. Dacă nu găsește nimic suficient de bun pentru el?
Dar nu era momentul pentru astfel de gânduri. Se vedea pe fața bătrânului că a obosit de la atâta vorbă.
- Trebuie sa plec, îi spune și pleacă pe fugă, căci nu se așteaptă la vreun răspuns - și nici nu îl primește. Se ridică nehotărâtă și începe să scrie ceva pe nisip. Voia să-și scrie numele, dar i-a ieșit Nu sunt scriitoare.
Nu știa dacă încerca să se convingă pe sine de acest lucru sau pe omul de lângă ea, acea statuie a țărmului.
Îi simțea privirea ațintită asupra-i, inocentă și sinceră iar obrajii ei s-au înroșit drept răspuns. Joc fotbal cu fratele meu. Dar nu îmi place, nu am înscris niciodată un gol. Și uneori scriu povești, însă nu sunt frumoase.
- Scriitoare, deci. Arăți precum o artistă.
- Dar nu sunt, nu pot. Cuvintele, frazele, sunt în capul meu, dar când încerc să le scriu pe hârtie pur și simplu dispar. Plus că nu vreau ca lumea să râdă de mine.
- Ar trebui să-mi scrii o poveste. Nu voi râde. Ea a forțat un zâmbet, dar inima i s-a oprit pentru câteva secunde. Nu putea să-i scrie o poveste, chiar dacă nu va râde. Dacă nu găsește nimic suficient de bun pentru el?
Dar nu era momentul pentru astfel de gânduri. Se vedea pe fața bătrânului că a obosit de la atâta vorbă.
- Trebuie sa plec, îi spune și pleacă pe fugă, căci nu se așteaptă la vreun răspuns - și nici nu îl primește. Se ridică nehotărâtă și începe să scrie ceva pe nisip. Voia să-și scrie numele, dar i-a ieșit Nu sunt scriitoare.
Nu știa dacă încerca să se convingă pe sine de acest lucru sau pe omul de lângă ea, acea statuie a țărmului.
---
Devenise ca un joc pentru ea să se trezească dimineața devreme pentru a vedea dacă bătrânul e încă acolo. Era ușor să se strecoare afară din casă, să meargă de-a lungul falezei sub cerul încă întunecat al nopții. Oceanul se întindea în lateralul ei, precum un soi de bestie infinită. Iar el... el era întotdeauna acolo. În timp ce se îndrepta spre el, îi veneau în minte întrebări oarecum prostești. Dar oare el ce mănâncă? Se duce vreodată la toaletă? Deschide gura pentru a-l întreba lucrurile astea, însă accidental îl întreabă altceva.
- Ai o soție?
Bărbatul se uită vădit uimit la ea în timp ce fața lui odată indescifrabilă începea să se descompună încet.
- Da, răspunde el încet, așezându-se pe scaun. Îl vedea cum despica în patru firele de nisip și își dădea seama ca în el zace o poveste, una ce se zvârcolea temătoare sub pielea lui aspră. Își dă seama ca nu e o metodă tocmai bună de a acționa, dar nu se poate abține.
- Pe ea o aștepți, nu? Pe soția ta? Imediat își dorește să-și dea un șut pentru îndrăzneală, însă era prea târziu. Cuvintele au zburat în aer, răsucindu-se între ei doi, imposibil de ignorat.
- Uneori, răspunde el cu un jumătate de zâmbet. Dar acum aștept doar povestea ta.
- Nu. Fără povești, voia să ii răspundă mai mult, dar corpul ei deja se mişca spre mare. Intră sub valurile dese şi îşi pierdu urma fără ca bătrânul ei prieten să o mai ajungă cu privirea.
- Ai o soție?
Bărbatul se uită vădit uimit la ea în timp ce fața lui odată indescifrabilă începea să se descompună încet.
- Da, răspunde el încet, așezându-se pe scaun. Îl vedea cum despica în patru firele de nisip și își dădea seama ca în el zace o poveste, una ce se zvârcolea temătoare sub pielea lui aspră. Își dă seama ca nu e o metodă tocmai bună de a acționa, dar nu se poate abține.
- Pe ea o aștepți, nu? Pe soția ta? Imediat își dorește să-și dea un șut pentru îndrăzneală, însă era prea târziu. Cuvintele au zburat în aer, răsucindu-se între ei doi, imposibil de ignorat.
- Uneori, răspunde el cu un jumătate de zâmbet. Dar acum aștept doar povestea ta.
- Nu. Fără povești, voia să ii răspundă mai mult, dar corpul ei deja se mişca spre mare. Intră sub valurile dese şi îşi pierdu urma fără ca bătrânul ei prieten să o mai ajungă cu privirea.
---
Îl întâlneşte la băncuţa lui dimineaţa următoare, plină de veselie, îl roagă să intre cu ea în apă, măcar o dată. El dă din cap negativ, dar îi poate vedea muşchii încordându-se.
- Doar pană la margine, promit!
În timp ce înăuntrul lui se ducea o luptă aprigă, fata parcă îi putea vedea oasele contorsionându-se. El era doar un robot acoperit de nisip iar ea era o nimfă a apei, dansând în fața lui, o sirena ce îl chema în vârtejul mării. Nu îi putea rezista, asa că se trezi cu tălpile pe nisipul ud și valurile acoperindu-i încet degetele.
- Mă scufund, observă el uimit ca nisipul îi fuge de sub picioare.
- Da, când valurile se retrag, adună o parte din nisip cu ele. Bătrânul se uita în jos absorbit de fenomen, simțind cum o mică bucățică de plajă dispare.
- Nu trebuie să te mai temi acum. Nu e chiar așa de rău, nu?
- Nu, nu e așa rău...
Se simțea mândră că reușise să îl stârnească pe noul ei prieten, căci așa începuse să îl considere. Se simțea fericită privindu-i nasul roșu de soare și picioarele tremurânde și vulnerabile, totuși ude de apă. O încerca un sentiment ciudat, ce îi dădea curaj. Nu mai avusese până acum un prieten.
- Poate aș putea să scriu povestea pe care o dorești. Și aș putea să ți-o citesc în timp ce tu îți aștepți soția. Nu o să mai fii singur.
- Poate... zise el încă uitându-se cum apa parcă era hotărâtă să-i devoreze picioarele.
- Doar pană la margine, promit!
În timp ce înăuntrul lui se ducea o luptă aprigă, fata parcă îi putea vedea oasele contorsionându-se. El era doar un robot acoperit de nisip iar ea era o nimfă a apei, dansând în fața lui, o sirena ce îl chema în vârtejul mării. Nu îi putea rezista, asa că se trezi cu tălpile pe nisipul ud și valurile acoperindu-i încet degetele.
- Mă scufund, observă el uimit ca nisipul îi fuge de sub picioare.
- Da, când valurile se retrag, adună o parte din nisip cu ele. Bătrânul se uita în jos absorbit de fenomen, simțind cum o mică bucățică de plajă dispare.
- Nu trebuie să te mai temi acum. Nu e chiar așa de rău, nu?
- Nu, nu e așa rău...
Se simțea mândră că reușise să îl stârnească pe noul ei prieten, căci așa începuse să îl considere. Se simțea fericită privindu-i nasul roșu de soare și picioarele tremurânde și vulnerabile, totuși ude de apă. O încerca un sentiment ciudat, ce îi dădea curaj. Nu mai avusese până acum un prieten.
- Poate aș putea să scriu povestea pe care o dorești. Și aș putea să ți-o citesc în timp ce tu îți aștepți soția. Nu o să mai fii singur.
- Poate... zise el încă uitându-se cum apa parcă era hotărâtă să-i devoreze picioarele.
---
E abia 5 dimineața iar plaja e mult prea goală. Băncuța dispăruse. Omul dispăruse. Singurul semn rămas erau urmele unor pași ce se îndreptau spre mare, scufundându-se în neantul ei. Vru să îi calce pe urme, dar erau mult prea mari pentru picioarele ei micuțe. Simțea cum ochii îi sunt inundați de lacrimi. Sunt urmele lui? Unde a plecat?
Mai contau de fapt astfel de întrebări? Își dădu seama că viața ei nu e ca unul din romanele pe care le citise în care oamenii apropiați rămân alături orice ar fi. Dacă ar fi fost așa, prietenul ei s-ar fi ridicat acum din mijlocul orizontului precum un zeu roman. Sau poate va apărea din spatele dunelor râzând și cerându-și scuze pentru întârziere. Dar își dădea seama că asta nu se va întâmpla niciodată. Pe măsură ce lacrimile îi spălau obrajii, privea valurile necruțătoare ce ștergeau orice urmă că cineva ar fi trecut pe acolo.
Îl aștepta acolo și începu să scrie povestea promisă pe nisip.
Stătea acolo de atât de mult timp, încât fetița se întrebă dacă nu cumva face parte din plajă, dacă alegele și scoicile se înfășoară noaptea pe gleznele sale și cresc de-a lungul picioarelor sale maronii...
Micuță fată, nu te-a învățat nimeni ca prieteniile adevărate nu există?
Postări
