Un nou început

Iubire nestinsă 
Ce face inima să bată-ncetişor, 
Cu un gând bezmetic...
Şi un vis zburător.

    Uneori lacrimile nu mai sunt lacrimi... Razele soarelui nu te mai încălzesc.
Nisipul din clepsidră nu se mişcă... Dar tu eşti prins într-o fugă absurdă... Te duci, ca acele vesele clipe spre al lumii capăt.  Zadarnic te zbaţi... E doar o simplă închipuire. 
    Nu ai unde să fugi, să te ascunzi... Vei fi găsit... Fie pe cer sau pe pământ, sub formă de fluture, om sau stea... Te va găsi... 
    Când crezi într-o iubire, ai impresia că timpul îţi aparţine. Că te joci cu lumea, că mai faci un pas spre fericire sau spre prăpastia viselor adânci... 
    Să nu crezi în timp sau în întuneric. Să nu crezi în EI, să crezi în tine... Să crezi în al tău suflet, în a ta iubire... O îmbrăţişare, un gând, un vis... sunt ale tale toate...
    Inspiri, trăieşti, zâmbeşti. Eşti TU... EI sunt EI...
    Iubire nestinsă, cuvinte nerostite... Pe cer străluceşte o stea... Gândul tău îţi zboară, dar e respins de a sa inimă. Se întoarce rănit la inima ta... caută mângâiere şi căldură.
     Îţi blestemi sufletul şi inima. Le-ai scoate din corpul tău... şi în întuneric vei trăi, vei simţi, vei adormi.
    Vei fi blestemat să-i auzi vocea, să-i simţi respiraţia, să trăieşti cu el în gând... să-i simţi mângâierea pe al tău trup blând.
    Şi de vei vrea să uiţi de iubire... tu fără inimă vei rămâne.
    Şi te vei târâ departe, cu ale tale gânduri deşarte… Vei privi spre orizont, vei spera… într-o iubire…

    Şi te vei încrede iar în vise… şi amintiri compromise… scăldate într-o mare de gânduri. Valuri de cuvinte te vor mângâia… şi EL cu sărutări te va dezmierda… şi te va alinta şi întunericul îl va alunga.

   Îmi place să mă joc cu simple cuvinte, să sper în vise… Să privesc spre orizont… să uit de toate şi de tot. Să-mi pregătesc sufletul şi inima… Să le spăl cu iubire şi să le usuc cu fericire.

Să-mi deschid braţele, să sper… să aştept un nou răsărit, o nouă zi… un nou început.

The last step

   Privi în jur tristă: camera era întunecată şi rece. Deşi erau în iulie, afară erau temperaturi de noiembrie şi furtună. Totuşi. nu putea să se decidă unde era mai rece: afară sau în sufletul ei. Statea de zile întregi în aceeaşi cameră privind ploaia şi aşteptând.

   Astăzi a apărut şi el, exact aşa cum şi-l amintea. Aproape că nu se bucură de venirea lui. Ştia ce urmează. Doar când se apropie de ea să o îmbrăţişeze, tresări.

   -Lasă-mă!

   Lacrimile din ochii ei îl blocară pe moment. Nu ştia ce să creadă; o cunoştea pe fata asta de atât de puţin timp, şi totuşi atât de mult...

   -Dar, hei... nu-ţi fac nimic rău, vroiam doar să te îmbrăţişez.

   -Şi de ce crezi că asta nu e rău?

   -De ce ar fi rău? O îmbrăţişare - rea?!

   -Las-o baltă! N-o să mă înţelegi niciodată, nici dacă ai încerca, nici dacă ai vrea. Tu nu mă cunoşti!

   -Hei, ţi-am spus... totul depinde de tine. Ţi-am promis că n-o să fac niciodată nimic din ceea ce nu vrei.

   -Mda, whatever! De parcă aş putea să te refuz vreodată, de parcă aş putea să-ţi rezist...

   -Păi, văd că te descurci destul de bine să-mi ţii piept.

   -Fac şi eu ce pot, dar aparenţele înşeală.

   Au stat în tăcere un sfert de oră: el nu avea ce să zică, ea avea atât de multe de zis încât nu ştia cu ce să înceapă.

   -Am atât de multe să-ţi spun, încât simt că o să explodez dacă nu o fac mai repede!

   -Hei, totul e ok...

   -Te rog, nu mă întrerupe, ascultă-mă doar. După aceea poţi să pleci sau să faci ce vrei. Uite, nu ştiu cum ai reuşit să te strecori în viaţa mea, în gândurile mele, dar nu eşti bine venit aici! Te rog, pleacă. Poate trebuia să-ţi fi spus de la început cum stau lucrurile, nu te-ai mai fi apropiat atât şi ne vedeam fiecare de viaţa lui. Acum e cam târziu să-ţi spun toate astea, dar simt nevoia să mă descarc. Am realizat acum că nu e bine să faci prea mulţi paşi într-o direcţie. S-ar putea ca atunci când vrei să te întorci să realizezi că ai înaintat prea mult şi nu mai poţi. Eu am făcut prea mulţi paşi - greşeala mea - , tu abia te-ai mişcat din loc - greşeala ta? Am mai păţit asta şi nu vreau să ajung din nou în aceeaşi situaţie. De asta vreau să îţi cer, acum până nu mai fac şi alţi paşi, să te hotărăşti în ce direcţie va fi următorul tău pas: spre mine sau în partea opusă?

   O linişte apăsătoare de lăsă între cei doi. Doar tunetele de afară se auzeau. 

   O îmbrăţişare, o strângere de mână, o lacrimă şi apoi...

Lolitta:Masaj...

          Ajung la locul stabilit şi mă schimb. Intră un bărbat şi îl invit să ia loc şi se aşează pe burtă. Primul lucru pe care îl observ e desigur abdomenul lui... Încep să îi fac masaj pe spate, se întoarce spune că vrea să îi fac pe piept şi abdomen apoi mai vedem...fac cum spune şi îi văd privirea ţintită direct în decolteul meu.

-Sunt naturali?

-Ddda...

-Mă laşi te rog, să-i attt..

-Privitul nu costă nimic, însă restul...

Şi mă las pipăită de el, cu o mică reticenţă, în timp ce îşi dă prosopul mult mai jos. E dezbrăcat tot, tot în faţa mea şi roşesc...Îşi ia penisul în mână:

-Dezbracă-te! Lasă-mă să te privesc în toată splendoarea!

-Domnule....

-Ştiu totul are un preţ! Doar lasă-mă să îţi bag degetele, să te gust,să te ling eşti prea frumoasă eşti..

-Lollita!

Lolitta: Ca la 18 ani

          Am plecat cu Aur în Italia. Nu vreau să mai dau explicaţii nimănui aşa că mi-am luat bagajele. Simt o urmă de regret dar, m-am săturat de certuri că vin prea târziu, de privirile atâtor cunoscuţi şi rude pentru că îl iubesc pe el. Ei nu înţeleg nimic, şi nici nu o vor face vreodată, nu veniţi cu plăci dinalea că sunt un compil tembel fără creier, dacă o fi să greşesc o să-mi asum...aşa fac oamenii mari nu?!

Nu ştiu dacă a fost nevoia de libertate ca la 18 ani, iubirea pentru el, sau ambiţia pentru bani, sau nevoia de a fi lângă Aur dar nu îmi pasă am plecat de acasă. Am luat avionul împreună cu el, am plecat fericită dar totuşi puţin neîncrezătoare.

        Blonda lipseşte, dar nici eu nu întreb de ea...nu vreau să par geloasă, vreau să arăt că nu mă interesează şi că sunt foarte încrezătoare. Pe drum nu am vorbit foarte mult, am ajuns în câteva ore. A fost o dimineaţă splendidă, miros de cafea şi ţigări şi Aur lângă mine...e aici, e lângă mine. Doar noi doi în apartament...

Vine lângă mine, mă pupă pe frunte...de ce pe frunte?!

-Neaţa mititico!

-Neaţa puiu...Aur !

-Mhh...mai şti?! Mai şti ce vise aveam?

-Da..vroiam să locuiesc cu tine...

-Mai şti când deabia aşteptam să faci anii să te fur?

-Da...vreoiam să fiu doar a ta

-Mai şti când vorbeam cu orele la telefon şi îţi spuneam cât de mult te iubesc?!

-Poţi să faci asta şi acum...

Se ridică şi îmi spune că se duce să-şi mai pună cafea...şi strig după el:

-Mai şti cum a fost acum 4 ani?! Am fost a ta pentru prima data în viaţă!

-Mai şti când am făcut dragoste ultima oară?

-Nu...

-Hai să îţi aduc aminte iubire...

Trandafirul...

Mi-ai dat un trandafir şi m-am înţepat într-un spin...
Mi-ai dar un sărut, dar buzele tale m-au ars...
Te-am privit în ochi şi m-am înecat...
Te-am strâns în braţe şi te-am iertat...

Ne-am întâlnit pe o alee, sub clar de lună...
Tu ţineai la spate un trandafir roşu şi parfumat
Pe care mi l-ai dat
Iar pe urmă m-ai sărutat.
Şi ne-am plimbat o noapte întreagă
Şi trandafirul nu m-a înţepat.
Zorile ne-au prins pe plajă, îmbrăţişaţi...
Admirând superbul răsărit...
Te-am sărutat...

M-ai purtat în braţe...
M-ai sărutat pe umăr...
Şi m-ai aşezat pe pat...

Priveai tavanul...
Şi părul îmi mângâiai...
Te-ai uitat la mine şi mi-ai zis...
"Un trandafir ţi-am dat...
Asta singura amintire ţi-a mai rămas..."
Pe urmă te-ai ridicat şi ai plecat...

Cu ce am greşit...
Eu nu ştiu...
Am luat trandafirul în mână...
Dar de data asta m-a înţepat...
Şi stropi din al meu sânge picurau...
De dragoste şi regrete încărcat...

Am lăsat sângele să picure...
Şi lacrimile să-mi curgă...
Tu ai plecat...
Şi pe mine singură m-ai lăsat...
Am zis că nu vreau să te mai văd...
Sau glasul să ţi-l mai aud...
Dar destinul nu a vrut...

Într-o zi te-am reîntâlnit...
Erai cu alta...
Avea şi ea un trandafir...
Oare ăsta să fie semnul despărţirii?

Trandafirul meu s-a uscat...
Dar spinii tot m-au înţepat...
Lacrimi amare îmi curgeau...
Pe acel mic trandafiraş...
Şi el parcă frumos şi parfumat...
Ca la început se făcea...

"Oare dragostea ofilită odinioară...
Va înflori iară?"

Într-o zi cu lună plină...
Pe o alee te-am zărit...
Erai singur şi mă aşteptai...
Mi-ai zis că aşa ceva nu vei mai face...
Te-am strâns în braţe şi ţi-am şoptit...
"Mi-a fost dor de tine...
Scumpul meu, dragul meu..."


*Apropo, nu se vrea a fi o poezie.

Matei

*Este o poveste care iese puţin din tiparele poveştilor de până acum, dar asta nu înseamnă că e ceva rău.*

Autor: Carol



   Matei  sta in blocul de langa! Il stiu de ani de zile! De cand prin spatele blocurilor aveai loc sa incropesti adevarate finale de "la malai" intre scari, scoli ori chiar cartiere. Noi ne vedeam de ale noastre, ne certam care sa fi fost Dukadam si care Georgescu, ne injuram de mame, ne impacam ceva minute mai tarziu cand se punea problema "postitului" vreunui sifon si asteptam cu infrigurare ca vreunul mai instarit dintre noi sa ne aduca "Povestiri din gara" inregistrat pe magnetofon ori doamne ajuta, "The dark side of the moon" pe caseta.     Matei era tot timpul o aparitie aparte. Noi vorbeam de Rambo 2, el ne intreba capitala Mali, noi il intrebam de Dinamo, el de Dallas 63, noi ne zgarceam la tigari, el facea cinste tuturor, chiar si celor pe care nu ii cunostea, in ziua de salariu. Multi dintre noi au baut prima bere, in adevaratul sens al cuvantului, din banii lui Matei, ascultand, fermecati, cu ochii nostri mari parca atintiti asupra buzelor lui sa nu cumva sa ne scape vreun diftong – ascultand ceea ce insemna cu adevarat caderea comunismului, despre presupusele avantaje ale monarhiei, despre Franta secolului 19 – la dracu, multi din grupul nostru au facut cu adevarat impresie in momentul in care ni se preda la scoala revolutia lui Tudor – stiam mai toti, gratie lui Matei, ca in acelasi an, ceva mai devreme, murise Napoleon. Cu mintea nostra inca necoapta nu puteam intelege mare lucru din spusele lui,  aveam cu totii 10-12 ani iar el aproape de 20 – cu toate astea stiam cu totii ca ceva nu este in regula cu el. Spun in regula pentru ca, poate nu stiam asta atunci dar cu siguranta o stiu acum, in orice pretinsa republica normalitatea e data de majoritate – iar Matei era orice altceva mai putin normal. Noi ne certam si ne puneam sa juram pe Biblie ca a fost sau nu gol – el ne intreba: "Daca ne-am fi nascut cu totii in Grecia Antica ori in Suedia secolului X am fi ajuns prin definitie in Iad ?", noi incercam sa il impresionam stiind de unirea lui Cuza – el ne radea in fata explicandu-ne ca nimeni din cei ce ii stim ori insasi Romania de azi nu ar fi fost posibile fara Mihai Viteazul, il intrebam curiosi de ce parintii unora dintre noi nu fac altceva decat sa ne bata ori sa ne arunce, literalmente, cu oalele de ciorba in cap dupa o betie cu vecinii in scara blocului – ne spunea, fara a ne menaja, ca suntem o generatie din care multi au fost nedoriti – un rezultat direct al interzicerii avortului – Matei era altceva! Imbratisase cunosterea – nu se oprise la comunism fara a sti si alte forme ale totalitarismului in sine, nu se oprise la Napoleon fara sa afle si de maresalul Ney, ori Bernardotte (insusi parintele actualei dinastii regale suedeze), nu ne umplea urechile cu vorbe goale decupate din reviste ponosite despre Ludovic XIV ori Richelieu fara a sti de Turenne ori Conde ori insusi Henric al IV si toata cronologia bourbonilor, considera ca nimic nu poate fi mai drag omului decat insasi libertatea de exprimare si numea democratia incipienta din 90 un "dar drag al sacrificiilor din veacurile trecute",  credea ca potentialul oricarui individ este cu adevarat infinit si oricare din noi va avea sansa imortalitatii ori a nemarginitei paci cu sinele dupa ce ne vom scutura de jugul religiei ori al prejudecatii, Matei ne fermeca vorbindu-ne de rasism, de xenofobie – ne spunea ca nu putem uita veacurile sub ocupatie otomana caci asta ar insemna ca insasi truda strabunilor a fost in zadar iar sangele lor a udat pamantul degeaba – ne indemna totusi sa nu incadram orice individ intr-o categorie fara a vedea daca meritele sale personale nu se vor fi ridicand deasupra oricaror ochi orbiti de cliseu, prejudecata ori generalizare, credea ca drumul fiecaruia se termina cu "viermii din pamant" astfel ca oricare din noi trebuie sa profite de aceasta sansa pentru a fi imbratisat de posteritate…..
    Matei este acum un alcoolic! Nu am mai vorbit in adevaratul sens al cuvantului de ceva ani de zile totusi, cand am facut-o, am inteles totul. Matei a renuntat sa mai spere. Imi spunea articuland cuvintele pe jumatate si emanand miresme de distilerie de vodca ieftina : "Fratele meu, preferam sa fiu prost, da’ prost rau, nu asa". Oare cati Matei mai spera cu adevarat ?

Gânduri...

   Privesc coala albă de hârtie cum aşteaptă să fie mângâiată de peniţa stiloului. Cum aşteaptă să fie umplută de cuvinte dulci şi frumoase. De cuvinte simple aparţinând gândurilor mele. De cuvinte ce exprimă stările mele... Gândurile mele plutesc prin camera  cufundată în întuneric, doar o lumânare parfumată încearcă să-mi asigure lumina necesară pentru a putea scrie.
   Probabil şi aceasta va fi încă o coală de hârtie ce va sfârşi ca toate celelalte, adică uitată într-un colţ de sertar şi aşteptând ca peste ani să o descopăr, să o citesc... şi să-mi aduc aminte de acea clipă. Aş vrea să scriu ceva frumos, din inimă... dar gândurile mele sunt amestecate. Încerc să mi le pun în ordine, să le aranjez astfel încât să iasă ceva frumos... Dar se pare că nu pot... nu pot scrie ceva frumos. Nu sunt în stare.
   Mă ridic de la biroul încărcat de hârtii, fotografii, amintiri, schiţe şi petale de trandafir... Da, în dezordinea asta încerc eu să scriu ceva frumos. Mă plimb prin cameră şi inspir. Am impresia că într-o zi pereţii ăştia mă vor prinde la mijloc, că mă vor sufoca... că voi muri aici, singură, uitată de lume... în compania cuvintelor şi a gândurilor neîmpărtăşite. Mă aşez din nou în faţa foii care aşteaptă... Îmi muşc buza de jos şi privesc teancul de fotografii... şi o zăresc pe a ta. O aduc mai aproape pentru a-ţi putea observa zâmbetul, ochii... chipul tău. Mă uit la chipul tău şi încerc să-ţi caut măcar un mic defect, dar nu găsesc. Nu există niciun defect în zâmbetul tău cald, nici în ochii tăi blânzi... nici pe chipul tău nu se observă vreun defect. Aşez fotografia lângă foia de hârtie. Ştiu despre ce voi scrie... Voi scrie pe foaia asta toate acele momente frumoase pe care... De fapt, nu are importanţă dacă ceea ce voi scrie în continuare s-a întâmplat sau doar scriu pentru a umple pagina...

    Poate pentru mulţi oameni o gară este un simplu ansamblu de construcţii, un loc de unde pleacă şi unde vin trenurile. O simplă staţie din multitudinea de alte staţii... Dar nu e doar o staţie simplă, banală... e mai mult decât atât.
Gara, pentru mine, nu e doar o staţie simplă. Pentru mine gara e acel loc care uneşte, dar şi desparte oamenii... Este acel loc plin de oameni. Dacă ne-am opri şi am privi puţin în jur, să vedem persoanele acelea care sar în braţe celor care îi aşteaptă... Persoanele acelea care au în mână o geantă şi ochii plini de lacrimi...
Toate acele persoane care aşteaptă nerăbdătoare să plece... oriunde. Gara este şi o poartă spre nou... spre alte orizonturi... spre un nou început...
   Te-am cuprins în braţe ţinându-te strâns. M-am agăţat de gâtul tău tău şi ţi-am ascultat inima bătându-ţi cu putere... O primire caldă, într-o zi friguroasă... Un chip strălucitor într-o zi în care soarele nu a reuşit să iasă de sub pătura de nori cenuşii. Un nou început... Mi-ai mângâiat chipul, m-ai sărutat pe buze apoi pe obraz şi mi-ai urat bun venit...
   Camera ta... nu e nimic neobişnuit la ea. E ca orice altă cameră... Dar, totuşi, ceva o diferenţiază de restul... Asta e camera ta. Camera de unde vorbeai cu mine. Camera aceea în care doream să mă ţii în braţe şi să mă alinţi ca pe un copil... Camera aceea în care, odată intrat, timpul se oprea, nimic altceva nu mai conta... Camera aceea în care ţi-aş fi aflat gustul pielii... Camera aceea care ne învăluia în extaz... Asta era camera mult visată... 
Acel cearşaf catifelat şi parfumat... cum aştepta să-şi piardă parfumul pe pielea noastră fierbinte...
Şi acea lumină difuză care se întindea pe un perete pe care umbrele corpurilor noastre goale se jucau şi se dezmierdau... în timp ce sunete de plăcere făceau camera să răsune...
Şi tricoul acela larg în care dormeam şi care îmi dezvelea un umăr... Tricou încărcat cu parfumul tău... parfum ce se contopea cu al meu pentru veşnicie...
Şi dimineţile acelea în care te trezeai sărutat pe frunte şi mângâiat ca un copil mic pentru a putea să te scot cu uşurinţă din lumea viselor şi să te transpun în realitate... o realitate trăită mai mult ca un vis...
Şi dimineţile în care preferai buzele mele în locul cafelei. Dimineţile în care purtaţi pe valurile iubirii mă aşezai pe masa din bucătărie şi mă sărutai până când te simţeai plin de energie... 
Şi nopţile în care adormeam cu capul pe pieptul tău... ascultându-ţi inima şi zicându-mi în gând că dacă va veni în acea secundă sfârşitul lumii, aş muri fericită alături de cea mai dragă persoană...
Şi atunci când făceam duş împreună, îmi acopereai corpul cu un prosop şi mă duceai în braţe până în pat...
Şi dăţile în care eram bosumflată şi aruncam cu perne în tine, iar tu veneai spre mine, îmi prindeai mâinile şi îmi astupai buzele mele cu ale tale făcându-mă să mă topesc în braţele tale...
Şi de fiecare dată când mă alintam... te uitai la mine şi dădeai dezaprobator din cap, iar apoi ne sărutam
Şi dăţile în care mă lipeam de tine ca un copil şi nu te lăsam să pleci nicăieri fără mine...
Şi atunci când mă furişam în spatele tău, îţi astupam ochii cu mâinile şi aştepam să ghiceşti cine e... iar ca răsplată pentru răspunsul corect primeai un sărut...
Şi serile în care ne plimbam ţinându-ne de mână şi numărând stelele... şi apoi, câte stele număram de atâtea ori ne sărutam...


    Mă opresc din scris. Las stiloul jos şi privesc la fotografia în care eşti tu... Şi lacrimile îmi curg pe hârtie... Lacrimile îmi sunt absorbite de hârtie... cerneala se întinde... şi unele cuvinte devin de neînţeles...
    Încă o foaie aşezată în sertarul uitării...