vineri, 28 septembrie 2012

Viata ca un vis I



Dragă L.,
Am ajuns cu bine aseară. Ți-am trimis cadoul de care vorbeam. Sper să ți se potrivească. Vreau să ai tu grijă de ele, chiar dacă se zice că mirele trebuie să se ocupe de verighete. Le simt mai aproape dacă sunt alături de tine. În curând o să vin să te văd, așteaptă-mă!
Te iubesc! C.
L. citea în timp ce lacrimi îi udau obrazul și cădeau pe foia fină. Cuvintele mamei ei cum că ea nu e de nasul lui îi rămăseseră gravate în urechi și nu contenea sa le tot audă.
Nu știi din ce familie provine? Nici dacă muncim două vieți eu și tatăl tău nu vom ajunge să ne comparăm cu ei. Chiar crezi că se uită la tine? Ascultă-mă fato, își bate joc de tine și îți interzic să mai ai de-a face cu el. Găsește-ți altul și dacă într-o lună nu te măriți, să nu mai vii în casa asta!
Știa firea mamei ei. Nu o putea nesocoti sau va rămâne pe drumuri. Mai știa și ca C. va aștepta să-și termine studiile, chiar dacă deja cumpărase verighetele. Și mai era și acceptul părinților... Aaah, la naiba, câte probleme!
***
Ce faci, mă? D. apare dintr-un colț cu un morman de hârtii în mână, dându-i un brânci pe post de Bună dimineața.
- Brutal mod ai de-a saluta lumea. Ce faci cu alea?
- Ascultă, L., știi că suntem colegi din clasa a 10a, acum și muncim împreună...
- Da, da, nu o mai lungi atât, zi ce vrei!
- Păăăi... Poți să-mi ții tu locul după-masă la birou? Eu.. eu am puțină treabă.
- Altă tipă deja? Omule, dar multe mai ai!
- Ok, mersi mult, știam eu că ma pot baza pe tine.
Și dintr-o dată L. se trezește cu încă un brânci, de data asta și mai puternic încât își scapă geanta și inele se rostogoliră pe cimentul crăpat. L. se apleacă grăbită după ele în timp ce D. le privea împietrit.
- Te... te.. măriți?
- Ce te uiți așa la mine? Nu-i treaba ta și fii mai atent data viitoare.
Dar simți în privirea lui ceva sfâșietor. Îl privi în ochi și rămase cu impresia că îl ucisese și îl îngropase în pământul de sub picioarele lor. O sperie privirea lui și simți dintr-o dată nevoia să se îndepărteze de el, așa că o luă la fugă fără să mai zică vreun cuvânt. Ce a fost cu senzația aia? De ce a avut impresia că i-a aprins un foc ucigător în ochi?
***
- Cine dracu' e la ora asta? țipă agitată mama lui L. în timp ce se îndreptau amândouă spre ușă.
Un schimb de priviri violente are loc pe măsură ce ușa este deschisă. D. stătea drept, în prag, alături de tatăl său cu o figură defensivă care le intimida pe cele două femei, oricât de mândră era una și confuză sau speriată cealaltă. Îi invită pe cei doi înăuntru cu o oarecare stinghereală. Nici nu se așezară bine și tatăl lui D. începu:
Doamnă, noi ne cunoaștem demult. Vedeți dumneavoastră, trăim timpuri grele, Revoluția tocmai a trecut, lumea o să se schimbe, copiilor o să le fie din ce în ce mai greu să treacă de la un stil de viață la altul.
- Ddd...da.
- L. în schimb e o fată bună. Am observat-o și în timpul serviciului, se descurcă de minune și nu am nicio plângere împotriva ei. 
- Mmm..multumesc.
- Lucrul ăsta l-a observat și fiul meu, D. Doamnă... am vrea să știm dacă avem permisiunea dumneavoastră de a o lua în familia noastră pe L. 
***
Dragă C.,
Iartă-mă! Săptămâna viitoare mă mărit. Ba nu, nu e bine. Mai corect zis: mă mărită. Ei, ei o fac! Nu eu, îți jur! Dacă ai știi, dacă ai știi, dragul meu C., ți s-ar face milă de mine. Ți s-ar face milă de scumpa ta L. și mai bine ai prefera-o moartă decât cu oamenii ăia pentru care nu însemn nimic. Nimic mai mult decât un trofeu.
Iartă-mă C.! Iartă-mă...
Va urma. 

luni, 17 septembrie 2012

Povestea lor


"- Şi orice s-ar întâmpla... vei rămâne în inima mea şi în alţi ochi căprui nu mă voi pierde şi nici nu mă voi încrede."
Apoi buzele li se uniră în cel mai dulce sărut, un sărut ce le va aduce aminte de acel moment... când... pe peronul unei gări, sub lumina unui felinar ce îi învăluia... în puterea nopţii legămintele au fost făcute urmând să fie respectate până la următoarea întâlnire.
"- Să nu mă uiţi..."
Nu şi-ar fi dorit ca el să o uite... niciodată. Putea uita lucrurile simple, lipsite de importanţă... dar nu ar fi vrut să o uite. Şi ar fi lăsat un semn ca să nu fie uitată. L-ar fi sărutat încet, l-ar fi îmbrăţişat cu multă căldură şi i-ar fi şoptit două cuvinte... Poate că toate astea reprezentau cel mai puternic semn ca să nu fie uitată...
Îi zâmbi cum numai el ştia şi îi promise că nu o va uita, că va rămâne măcar o mică parte din ea în sufletul lui... orice s-ar întâmpla.
Îi ridică faţa din pământ... şi îi şterse o lacrimă...
"- De ce plângi?"
"- Îmi va fi dor de tine..."
O strânse în braţe iar ea îi auzi inima bătând, ceea ce o făcu să se liniştească... Atâta timp cât inimile lor băteau, nu se puteau uita...
"- Eu o să plec... Îmi promiţi că o să fii cuminte?"
"- Da."
O mai sărută pentru ultima dată înainte să plece... Îi promise că orice s-ar întâmpla nu o va uita...
Şi plecă...
Privea absent peisajul cufundat în întuneric... Privea luna cea mare încojurată de zecile, chiar sutele de stele ce licăreau... îşi muşcă buzele şi simţi gustul dulce lăsat de buzele ei... Îşi aminti de lacrima ei... şi de promisiune... simţi braţele ei în jurul trupului... simţi un dor puternic...

Zorii zilei îi prinse unul în braţele celuilalt... Nu puteau sta separaţi... Nu se putea ca două suflete ca ale lor să stea separate... Ar fi fost împotriva oricăror reguli ale Iubirii...


Logică Vs. Credință


Ateu: Hello!
Creștin: Mă întrebam dacă ai câteva momente să vorbim despre Dumnezeu.
Ateu: Cum dorești. Dar să știi că sunt ateu, așa că nu va fi așa interesant.
Creștin: De ce ai început să nu mai crezi?
Ateu: Păi... am început să citesc. Cărți, nu Biblia pe care o ai tu în mână. Literatură: De veghe-n lanul de secară, Harry Potter, Codul lui Da-Vinci. Înțelegi tu, beletristică. Și problema mea cu Biblia știi care e? E greu de citit și de înțeles și pe lângă asta, nu are nici o poveste suficient de captivantă.
Creștin: Dimpotrivă. Eu cred că vei găsi cea mai frumoasă poveste citită vreodată.
Ateu: Unde-i acțiunea? Unde-i romantismul? Unde-s mașinile scumpe ce se ciocnesc? Staaaai, stai, nu face fața asta, glumeam. Ce vreau să spun este... cine naiba a scris chestia asta? Cine spune că ce e scris acolo e cu ceva mai adevarat decât ce aș scrie eu poate despre... Anglia. Nu am fost niciodată în Anglia. Iar cine a scris Biblia, nu a fost niciodată în  Rai sau Iad. Înțelegi ce vreau să spun?
Creștin: Atunci... Dacă Dumnezeu nu există, noi cum am ajuns aici?
Ateu: Habar n-am. Habar n-am cum am ajuns aici. Știu doar că am făcut-o și că la un moment dat am început să filosofăm despre existența unor magicieni.
Creștin: Nu e vorba de evoluție. Dumnezeu ne-a făcut așa și să știi ca El nu este o ființa magică. Iar noi nu suntem făcuți să-L putem înțelege. E prea sus pentru noi.
Ateu: Ăsta nu e un argument deloc inteligent. Evoluția există iar știința a demonstrat-o.
Creștin: Măi, dacă noi am evoluat, atunci cum de încă mai există maimuțe?
Ateu: Come ooon, nu am evoluat din maimuțe! De cât timp ești tu creștin?
Creștin: L-am găsit pe Domnul când aveam 13 ani.
Ateu: Ah, da? Unde era ascuns?
Creștin: Ești obraznic.
Ateu: Și tu ești.
Creștin: O să ajungi în iad.
Ateu: Suntem în iad. Știi ce nu înțeleg eu? De ce a mai creat Dumnezeu Pământul? Adică.. El s-ar presupune că ne iubește pe toți, nu?
Creștin: Da.
Ateu: De ce tot haosul, toate distrugerile, tot răul din lume? De ce moartea? Care-i scopul în a crea ființe umane cu abilitatea să ucidă sute de oameni doar pentru că au un temperament mai... impulsiv?
Creștin: Liberul arbitru? Ai prefera să fim sclavii Lui?
Ateu: Liberul arbitru? Uraganul Katrina, cutremurul din Japonia.. Liber arbitru?
Creștin: Nu. Dar e nevoie și de ceva rău pentru a-i pedepsi pe...
Ateu: Și dacă ar fi vreodată un uragan sau un cutremur care să întâlnească o închisoare, de unde să scape în viață doar gardienii și una, două persoane nevinovate, poate aș crede ce-mi spui. Dar oamenii inocenți mor de asemenea. Copii, bebeluși nenăscuți, mulți mor.
Creștin: Ei plătesc pentru păcatele părinților lor.
Ateu: Când aveam 25 de ani, eu și iubita mea trebuia să avem un copil. Eram tineri și naivi poate, dar eram oameni cu adevărat buni. Ne ajutam vecinii să-și care bagajele în casă, dădeam mereu mărunțișuri nevoiașilor, făceam multe lucruri din inimă.  Așa ca de ce a pierdut copilul?
Creștin: Îmi pare rău să aud asta. Dar pentru că erați necredincioși...
Ateu: Aha.. Deci îmi spui că dacă aș fi crezut în El, aș fi putut avea copilul ăla?
Creștin: Nu, nu asta am vrut să zic...
Ateu: Pentru că de cum a ajuns în spital... M-am rugat, omule. Chiar m-am rugat. Îi spuneam Dumnezeului tău lacom că îi doresc pe amândoi în viață. Și știi ce? Niciun răspuns, la dracu!
Creștin: Ascultă-mă ce am de zis și liniștește-te.
Ateu: Nu zău!
Creștin: Natura. Ea potrivește toate lucrurile, creează un echilibru. Iar designerul ei este Dumnezeu.
Ateu: Pentru că...
Creștin: E ca și când ai traversa un câmp și ai da peste un... ceas.
Ateu: Dacă ai traversa un câmp și ai găsi o piatră, ai presupune că piatra a fost întotdeauna acolo. Dar dacă ai traversa un câmp și ai găsi un ceas, vei presupune că a fost creat ca tu să-l găsești, că e o chestie complexă, servește unui scop anume și funcționează perfect.
Creștin: Da.
Ateu: Da, da, Teoria lui Paley, știu. Lasă asta. Uită-te la lume, violență, sânge. Nimic nu e potrivit cum trebuie. Animalele, de exemplu: Dacă ar fi un echilibru așa cum zici tu, bineînțeles că ar fi suficienți iepuri să hrănească toate vulpile, dar să se și mențină numărul de iepuri.
Creștin: Asta ar fi anarhie.
Ateu: Probabil. Dar nu putem asemăna lumea unui ceas. O putem asemăna cu... o lume. Și cum nu am asistat încă la crearea unei lumi, nu putem comenta.
Creștin: Deci admiți că nu poți găsi o altă explicație mai plauzibilă decât Dumnezeu.
Ateu: Și cu celelalte religii cum rămâne? Sunt ele greșite? Nu toate venerează același idol, doar cu nume diferite? Toți fac aceleași lucruri. Se roagă, urmează reguli, toți spera la Paradis. Uite, Budismul e totuși mai acceptabilă. No worries, no stress. Acceptă că există răul, că există durerea și se conformează. Se roagă la un anume tip, al cărui singur răspuns e să dea din cap în tăcere. Seriously? N-are niciun sens. Și oricum, grecii antici, romanii au fost pe lume de dinaintea ta. Plus că zeii lor erau mult mai amuzanți.
Creștin: Atunci cum explici? Lumea, pe tine, totul.
Ateu: Ți-am zis că nu am nevoie să fac asta. Când sau cum sau unde nu ma interesează. Am prezentul. Și dacă mă înșel, o să ard bucuros în Iad, amintindu-mi de tine și de cum probabil tu o să te bucuri de rai.
Creștin: Nu ai prefera mai degrabă să crezi în Dumnezeu și să te înșeli, decât să nu crezi în El și să te înșeli, arzând în iad?
Ateu: Prietene, dacă ăsta-i motivul pentru care tu crezi - care, să fim sinceri, e cam egoist - atunci nu e mai probabil ca tu să ajungi mai repede în iad?

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Misterul (VI)

I-am luat mâna într-a mea şi i-am zis :
- Aş vrea să-mi explici ce s-a întâmplat atunci , arătându-i data de pe fotografie.
A oftat iar apoi a început:
- Cum ţi-am zis , venise tatăl tau sub pretextul că este de acord să rămâi cu noi. Venise împreună cu , Chloe. Poza asta este făcută de ziua ta , aici , în această încăpere, spuse , cu privirea pe poză.
M-am uitat şi eu la poză , apoi în jur. Semăna , numai că acum locul pare mai modest.
- După ce te-a luat tatăl tău cu el , continuă ea , am simţit cum cerul cade pe mine. Când te-a luat , parcă luase cu el şi o bucată din inima mea . Ştii , eu şi cu Richard te-am iubit ca pe copilul nostru. Şi încă te iubim , chiar dacă Richard numai este printre noi. Mereu vei fi fetiţa lui.
Simţeam cum o lacrimă cobora încet spre bărbia mea.Vroiam să plâng , să plâng din nou. Numai vroiam să ţin atât în mine ! Dar , nu vroiam să o întristez pe Gloria.
-Şi asta e tot . De atunci , te-am tot căutat , dar mereu am fost împiedicaţi de ceva sau de . . . cineva, spuse ea , pe un ton impunător. Apoi , mi-am lăsat uşor capul să pice în poala ei.
- Ştii cumva care este acel cineva ? Ce întrebare stupidă ! am exclamat eu. Dacă eu ştiu cine este , sigur ştii şi tu.
M-am ridicat să-mi sterg lacrimile care curgeau şiroaie pe faţa mea. Se pare că dorinţa de a plânge era prea mare. Gloria se uită la faţa mea. Se putea citi furia şi dispreţul pe care le aveam în ochi. Şi cred că îşi dăduse seama la cine mă gândeam . . . 

- Ăăă, vrei să-ţi fac un ceai, să te mai încălzeşti ? a întrebat ea.
- Mda , cred că ar fi bun un ceai cald, i-am răspuns eu , cu un zâmbet pe faţă.

M-am ridicat , în timp ce ea se duse spre bucătărie.
Am profitat de moment şi mi-am băgat nasul peste tot -poze, cărţi, albume cu fotografii-.
Am văzut o poză cu ea şi cu Richard -un om peste care se văd anii ce au trecut cu timpul,plăpând şi zâmbăreţ în mai toate pozele, cel puţin aşa am observat eu din ce am văzut-.

După ceva timp, am simţit cum că cineva mă privea insistent. Defapt , mă examina.
- Poţi să-mi spui mai multe despre Richard ? i-am zis eu , întorcându-mă cu faţa la ea . Dacă nu te deranjează , am mai adăugat eu.
A lăsat tava cu biscuiţii şi ceaiul pe masă , apoi se aşeză lângă mine.
-Era un bărbat sensibil , cu simţul umorului, care te făcea să te simţi bine mereu. Întotdeauna avea grijă ca eu să fiu fericită şi să-mi fie bine alături de el. Ceea ce nu ştia era că mereu l-am iubit pentru cine era el , nu pentru banii şi alte lucruri materiale pe care mi le aducea.
- Cred că era un om extraordinar ! am exclamat eu , dar cred că mai rău înrăutăţisem lucrurile, apoi sorbind din ceaşca mea cu ceai perfect ♥.
- Aşa şi era. Până ce o boală gravă la plămâni l-a răpus. Ei bine , după ce tu nu ai mai fost prezentă în vieţile noastre, amândoi am suferit extrem de mult ! Nu am avut niciodată copii, aşa că tu erai şi eşti unică. Erai alinarea noastră mereu când eram cu moralul la pământ.După un timp de la 'dispariţia' ta, Richard a început să consume alcool şi ţigări. Asta l-a dus la o boală de plămâni care în final , a dus la moarte.
- Oh , Doamne ! Îmi pare nespus de rău ! Nu trebuia să-ţi cer să-mi povesteşti aşa ceva ! i-am spus eu , întizându-mă după cutiuţa cu şerveţele de pe măsuţa de lângă canapea.
I-am întins un şerveţel şi am îmbrăţişat-o,apoi i-am şoptit la ureche :
- Scuze ! 
M-a strâns şi mai tare şi a zis :
- Nu-i nimic , draga mea !

Îmbrăţişarea ei m-a făcut să mă simt mai bine. M-a făcut , pentru un moment , să uit de cele întâmplate acasă , să uit de tot şi să mă gândesc doar că totul are o rezolvare.

joi, 13 septembrie 2012

Lolitta: Femeia perfectă

             Întotdeauna trece pe lângă noi, ochi aproape inocenţi cu sprâncenele acelea care îi scot în evidenţă, zâmbeşte finuţ la fel de finuţ ca maânile care pot fi ca o atingere a zeilor dacă ştii cum sa îi vorbeşti, dacă ştii să o priveşti....
Mulţi o invidiază pentru că e foarte frumoasă, pentru că atunci când îşi întoarce capul ai zice că poate atinge cerul. Ea ştie şi stă mândră pentru că îşi cunoşte limitele....
După ce stai şi te gândeşti la ce am scris, te hotărăşti să te duci la ea.... ea te priveşte păşeşte lent spre direcţia opusă se aşează te miri şi te întrebi de ce duce mâna la spate şi îşi trage fermuarul....


Îţi zici că e un înger că e imposibil ca cineva ca ea să îţi fure inima prin tot ceea ce este...ea adoarme iar tu o poţi privi în linişte şi îmi dai dreptate ea nu are nevoie de haine, mai mult încurcă ea e făcută să fie venerată....
Chiar tu ai spus e un înger,iar tu eşti...doar tu, ce eşti tu pentru ea dacă a plecat?! Citind acum ai impresia că eşti un nimeni.Tu crezi că eşti un nimeni pentru că ţi-o zic eu s-au te fac să înţelegi cu alte cuvinte, de unde ştii că ea nu face acelaşi lucru, te face să crezi altceva....deşi simte cu totul altceva...ea e da!


E ambiţioasă pentru că ştie ce vrea, are părul cum vrea pentru că e splendidă oricum....


E genul care riscă tot intr-un simplu joc de noroc de cele mai multe ori îi place ca zarurile să nu fie aruncate de ea,pentru că mereu are cartea câştigătoare....e foarte puternică dar de asemenea ştie că poate primi cuţite oricând,are temeri dar respiră adânc.....
E genul de femeie care are nevoie să fie dominată....iubeşte pericolul pentru că e singurul care o domină....iar dacă tot insişti să îi închizi uşile, ea iese....pe ferestră, dar ai grijă să nu îi ieși de la suflet ştii ce îţi spun,dar o să negi pentru că eşti la fel de mândru ca ea!
Şi dacă te încăpăţînezi să o pierzi, nu o pierde...seara măcar,poate fi mai periculos decât ziua....noaptea e cea care îi dă libertatea de a fi ea, ea ca un inger în trup de femeie.

Însă ziua cum nu se lasă aşteptată apare şi îi dă culoare, şi ţi-e dor de ea, îţi pare rău că nu ai ştiut ce ai avut. Ar trebui să înveţi de la ea că e exact ceea ce vrea să fie iar tu eşti exact ceea ce nu vrei să fii nici măcar nu îţi doreşti să devii...Şi totuşi te întrebi de ce ai avut-o, pentru că tremuri când o vezi, pentru că plângi când nu o vezi, te lauzi când nu e în preajma ta, pentru că ştii că doar cu asta ai rămas....
Ea îşi continuă dansul la fel de suav, toţi vor să o invite la dans,este pe scenă ca să o poată privi toţi şi să nu o atingă nimeni,însă ea se descurcă singură...face coregrafii pentru a dansa singură pentru că nu vrea un oarecare....

miercuri, 12 septembrie 2012

Un nou început


Iubire nestinsă 
Ce face inima să bată-ncetişor, 
Cu un gând bezmetic...
Şi un vis zburător.

    Uneori lacrimile nu mai sunt lacrimi... Razele soarelui nu te mai încălzesc.
Nisipul din clepsidră nu se mişcă... Dar tu eşti prins într-o fugă absurdă... Te duci, ca acele vesele clipe spre al lumii capăt.  Zadarnic te zbaţi... E doar o simplă închipuire. 
    Nu ai unde să fugi, să te ascunzi... Vei fi găsit... Fie pe cer sau pe pământ, sub formă de fluture, om sau stea... Te va găsi... 
    Când crezi într-o iubire, ai impresia că timpul îţi aparţine. Că te joci cu lumea, că mai faci un pas spre fericire sau spre prăpastia viselor adânci... 
    Să nu crezi în timp sau în întuneric. Să nu crezi în EI, să crezi în tine... Să crezi în al tău suflet, în a ta iubire... O îmbrăţişare, un gând, un vis... sunt ale tale toate...
    Inspiri, trăieşti, zâmbeşti. Eşti TU... EI sunt EI...
    Iubire nestinsă, cuvinte nerostite... Pe cer străluceşte o stea... Gândul tău îţi zboară, dar e respins de a sa inimă. Se întoarce rănit la inima ta... caută mângâiere şi căldură.
     Îţi blestemi sufletul şi inima. Le-ai scoate din corpul tău... şi în întuneric vei trăi, vei simţi, vei adormi.
    Vei fi blestemat să-i auzi vocea, să-i simţi respiraţia, să trăieşti cu el în gând... să-i simţi mângâierea pe al tău trup blând.
    Şi de vei vrea să uiţi de iubire... tu fără inimă vei rămâne.
    Şi te vei târâ departe, cu ale tale gânduri deşarte… Vei privi spre orizont, vei spera… într-o iubire…
    Şi te vei încrede iar în vise… şi amintiri compromise… scăldate într-o mare de gânduri. Valuri de cuvinte te vor mângâia… şi EL cu sărutări te va dezmierda… şi te va alinta şi întunericul îl va alunga.
   Îmi place să mă joc cu simple cuvinte, să sper în vise… Să privesc spre orizont… să uit de toate şi de tot. Să-mi pregătesc sufletul şi inima… Să le spăl cu iubire şi să le usuc cu fericire.
Să-mi deschid braţele, să sper… să aştept un nou răsărit, o nouă zi… un nou început.


luni, 10 septembrie 2012

The last step

   Privi în jur tristă: camera era întunecată şi rece. Deşi erau în iulie, afară erau temperaturi de noiembrie şi furtună. Totuşi. nu putea să se decidă unde era mai rece: afară sau în sufletul ei. Statea de zile întregi în aceeaşi cameră privind ploaia şi aşteptând.
   Astăzi a apărut şi el, exact aşa cum şi-l amintea. Aproape că nu se bucură de venirea lui. Ştia ce urmează. Doar când se apropie de ea să o îmbrăţişeze, tresări.
   -Lasă-mă!
   Lacrimile din ochii ei îl blocară pe moment. Nu ştia ce să creadă; o cunoştea pe fata asta de atât de puţin timp, şi totuşi atât de mult...
   -Dar, hei... nu-ţi fac nimic rău, vroiam doar să te îmbrăţişez.
   -Şi de ce crezi că asta nu e rău?
   -De ce ar fi rău? O îmbrăţişare - rea?!
   -Las-o baltă! N-o să mă înţelegi niciodată, nici dacă ai încerca, nici dacă ai vrea. Tu nu mă cunoşti!
   -Hei, ţi-am spus... totul depinde de tine. Ţi-am promis că n-o să fac niciodată nimic din ceea ce nu vrei.
   -Mda, whatever! De parcă aş putea să te refuz vreodată, de parcă aş putea să-ţi rezist...
   -Păi, văd că te descurci destul de bine să-mi ţii piept.
   -Fac şi eu ce pot, dar aparenţele înşeală.
   Au stat în tăcere un sfert de oră: el nu avea ce să zică, ea avea atât de multe de zis încât nu ştia cu ce să înceapă.
   -Am atât de multe să-ţi spun, încât simt că o să explodez dacă nu o fac mai repede!
   -Hei, totul e ok...
   -Te rog, nu mă întrerupe, ascultă-mă doar. După aceea poţi să pleci sau să faci ce vrei. Uite, nu ştiu cum ai reuşit să te strecori în viaţa mea, în gândurile mele, dar nu eşti bine venit aici! Te rog, pleacă. Poate trebuia să-ţi fi spus de la început cum stau lucrurile, nu te-ai mai fi apropiat atât şi ne vedeam fiecare de viaţa lui. Acum e cam târziu să-ţi spun toate astea, dar simt nevoia să mă descarc. Am realizat acum că nu e bine să faci prea mulţi paşi într-o direcţie. S-ar putea ca atunci când vrei să te întorci să realizezi că ai înaintat prea mult şi nu mai poţi. Eu am făcut prea mulţi paşi - greşeala mea - , tu abia te-ai mişcat din loc - greşeala ta? Am mai păţit asta şi nu vreau să ajung din nou în aceeaşi situaţie. De asta vreau să îţi cer, acum până nu mai fac şi alţi paşi, să te hotărăşti în ce direcţie va fi următorul tău pas: spre mine sau în partea opusă?
   O linişte apăsătoare de lăsă între cei doi. Doar tunetele de afară se auzeau. 
   O îmbrăţişare, o strângere de mână, o lacrimă şi apoi...


Lolitta:Masaj...

          Ajung la locul stabilit şi mă schimb. Intră un bărbat şi îl invit să ia loc şi se aşează pe burtă. Primul lucru pe care îl observ e desigur abdomenul lui... Încep să îi fac masaj pe spate, se întoarce spune că vrea să îi fac pe piept şi abdomen apoi mai vedem...fac cum spune şi îi văd privirea ţintită direct în decolteul meu.
-Sunt naturali?
-Ddda...
-Mă laşi te rog, să-i attt..
-Privitul nu costă nimic, însă restul...
Şi mă las pipăită de el, cu o mică reticenţă, în timp ce îşi dă prosopul mult mai jos. E dezbrăcat tot, tot în faţa mea şi roşesc...Îşi ia penisul în mână:
-Dezbracă-te! Lasă-mă să te privesc în toată splendoarea!
-Domnule....
-Ştiu totul are un preţ! Doar lasă-mă să îţi bag degetele, să te gust,să te ling eşti prea frumoasă eşti..
-Lollita!

duminică, 9 septembrie 2012

Lolitta: Ca la 18 ani

          Am plecat cu Aur în Italia. Nu vreau să mai dau explicaţii nimănui aşa că mi-am luat bagajele. Simt o urmă de regret dar, m-am săturat de certuri că vin prea târziu, de privirile atâtor cunoscuţi şi rude pentru că îl iubesc pe el. Ei nu înţeleg nimic, şi nici nu o vor face vreodată, nu veniţi cu plăci dinalea că sunt un compil tembel fără creier, dacă o fi să greşesc o să-mi asum...aşa fac oamenii mari nu?!
Nu ştiu dacă a fost nevoia de libertate ca la 18 ani, iubirea pentru el, sau ambiţia pentru bani, sau nevoia de a fi lângă Aur dar nu îmi pasă am plecat de acasă. Am luat avionul împreună cu el, am plecat fericită dar totuşi puţin neîncrezătoare.
        Blonda lipseşte, dar nici eu nu întreb de ea...nu vreau să par geloasă, vreau să arăt că nu mă interesează şi că sunt foarte încrezătoare. Pe drum nu am vorbit foarte mult, am ajuns în câteva ore. A fost o dimineaţă splendidă, miros de cafea şi ţigări şi Aur lângă mine...e aici, e lângă mine. Doar noi doi în apartament...
Vine lângă mine, mă pupă pe frunte...de ce pe frunte?!
-Neaţa mititico!
-Neaţa puiu...Aur !
-Mhh...mai şti?! Mai şti ce vise aveam?
-Da..vroiam să locuiesc cu tine...
-Mai şti când deabia aşteptam să faci anii să te fur?
-Da...vreoiam să fiu doar a ta
-Mai şti când vorbeam cu orele la telefon şi îţi spuneam cât de mult te iubesc?!
-Poţi să faci asta şi acum...
Se ridică şi îmi spune că se duce să-şi mai pună cafea...şi strig după el:
-Mai şti cum a fost acum 4 ani?! Am fost a ta pentru prima data în viaţă!
-Mai şti când am făcut dragoste ultima oară?
-Nu...
-Hai să îţi aduc aminte iubire...



Trandafirul...


Mi-ai dat un trandafir şi m-am înţepat într-un spin...
Mi-ai dar un sărut, dar buzele tale m-au ars...
Te-am privit în ochi şi m-am înecat...
Te-am strâns în braţe şi te-am iertat...

Ne-am întâlnit pe o alee, sub clar de lună...
Tu ţineai la spate un trandafir roşu şi parfumat
Pe care mi l-ai dat
Iar pe urmă m-ai sărutat.
Şi ne-am plimbat o noapte întreagă
Şi trandafirul nu m-a înţepat.
Zorile ne-au prins pe plajă, îmbrăţişaţi...
Admirând superbul răsărit...
Te-am sărutat...

M-ai purtat în braţe...
M-ai sărutat pe umăr...
Şi m-ai aşezat pe pat...

Priveai tavanul...
Şi părul îmi mângâiai...
Te-ai uitat la mine şi mi-ai zis...
"Un trandafir ţi-am dat...
Asta singura amintire ţi-a mai rămas..."
Pe urmă te-ai ridicat şi ai plecat...

Cu ce am greşit...
Eu nu ştiu...
Am luat trandafirul în mână...
Dar de data asta m-a înţepat...
Şi stropi din al meu sânge picurau...
De dragoste şi regrete încărcat...

Am lăsat sângele să picure...
Şi lacrimile să-mi curgă...
Tu ai plecat...
Şi pe mine singură m-ai lăsat...
Am zis că nu vreau să te mai văd...
Sau glasul să ţi-l mai aud...
Dar destinul nu a vrut...

Într-o zi te-am reîntâlnit...
Erai cu alta...
Avea şi ea un trandafir...
Oare ăsta să fie semnul despărţirii?

Trandafirul meu s-a uscat...
Dar spinii tot m-au înţepat...
Lacrimi amare îmi curgeau...
Pe acel mic trandafiraş...
Şi el parcă frumos şi parfumat...
Ca la început se făcea...

"Oare dragostea ofilită odinioară...
Va înflori iară?"

Într-o zi cu lună plină...
Pe o alee te-am zărit...
Erai singur şi mă aşteptai...
Mi-ai zis că aşa ceva nu vei mai face...
Te-am strâns în braţe şi ţi-am şoptit...
"Mi-a fost dor de tine...
Scumpul meu, dragul meu..."


*Apropo, nu se vrea a fi o poezie.

vineri, 7 septembrie 2012

Matei

*Este o poveste care iese puţin din tiparele poveştilor de până acum, dar asta nu înseamnă că e ceva rău.*

Autor: Carol



   Matei  sta in blocul de langa! Il stiu de ani de zile! De cand prin spatele blocurilor aveai loc sa incropesti adevarate finale de "la malai" intre scari, scoli ori chiar cartiere. Noi ne vedeam de ale noastre, ne certam care sa fi fost Dukadam si care Georgescu, ne injuram de mame, ne impacam ceva minute mai tarziu cand se punea problema "postitului" vreunui sifon si asteptam cu infrigurare ca vreunul mai instarit dintre noi sa ne aduca "Povestiri din gara" inregistrat pe magnetofon ori doamne ajuta, "The dark side of the moon" pe caseta.     Matei era tot timpul o aparitie aparte. Noi vorbeam de Rambo 2, el ne intreba capitala Mali, noi il intrebam de Dinamo, el de Dallas 63, noi ne zgarceam la tigari, el facea cinste tuturor, chiar si celor pe care nu ii cunostea, in ziua de salariu. Multi dintre noi au baut prima bere, in adevaratul sens al cuvantului, din banii lui Matei, ascultand, fermecati, cu ochii nostri mari parca atintiti asupra buzelor lui sa nu cumva sa ne scape vreun diftong – ascultand ceea ce insemna cu adevarat caderea comunismului, despre presupusele avantaje ale monarhiei, despre Franta secolului 19 – la dracu, multi din grupul nostru au facut cu adevarat impresie in momentul in care ni se preda la scoala revolutia lui Tudor – stiam mai toti, gratie lui Matei, ca in acelasi an, ceva mai devreme, murise Napoleon. Cu mintea nostra inca necoapta nu puteam intelege mare lucru din spusele lui,  aveam cu totii 10-12 ani iar el aproape de 20 – cu toate astea stiam cu totii ca ceva nu este in regula cu el. Spun in regula pentru ca, poate nu stiam asta atunci dar cu siguranta o stiu acum, in orice pretinsa republica normalitatea e data de majoritate – iar Matei era orice altceva mai putin normal. Noi ne certam si ne puneam sa juram pe Biblie ca a fost sau nu gol – el ne intreba: "Daca ne-am fi nascut cu totii in Grecia Antica ori in Suedia secolului X am fi ajuns prin definitie in Iad ?", noi incercam sa il impresionam stiind de unirea lui Cuza – el ne radea in fata explicandu-ne ca nimeni din cei ce ii stim ori insasi Romania de azi nu ar fi fost posibile fara Mihai Viteazul, il intrebam curiosi de ce parintii unora dintre noi nu fac altceva decat sa ne bata ori sa ne arunce, literalmente, cu oalele de ciorba in cap dupa o betie cu vecinii in scara blocului – ne spunea, fara a ne menaja, ca suntem o generatie din care multi au fost nedoriti – un rezultat direct al interzicerii avortului – Matei era altceva! Imbratisase cunosterea – nu se oprise la comunism fara a sti si alte forme ale totalitarismului in sine, nu se oprise la Napoleon fara sa afle si de maresalul Ney, ori Bernardotte (insusi parintele actualei dinastii regale suedeze), nu ne umplea urechile cu vorbe goale decupate din reviste ponosite despre Ludovic XIV ori Richelieu fara a sti de Turenne ori Conde ori insusi Henric al IV si toata cronologia bourbonilor, considera ca nimic nu poate fi mai drag omului decat insasi libertatea de exprimare si numea democratia incipienta din 90 un "dar drag al sacrificiilor din veacurile trecute",  credea ca potentialul oricarui individ este cu adevarat infinit si oricare din noi va avea sansa imortalitatii ori a nemarginitei paci cu sinele dupa ce ne vom scutura de jugul religiei ori al prejudecatii, Matei ne fermeca vorbindu-ne de rasism, de xenofobie – ne spunea ca nu putem uita veacurile sub ocupatie otomana caci asta ar insemna ca insasi truda strabunilor a fost in zadar iar sangele lor a udat pamantul degeaba – ne indemna totusi sa nu incadram orice individ intr-o categorie fara a vedea daca meritele sale personale nu se vor fi ridicand deasupra oricaror ochi orbiti de cliseu, prejudecata ori generalizare, credea ca drumul fiecaruia se termina cu "viermii din pamant" astfel ca oricare din noi trebuie sa profite de aceasta sansa pentru a fi imbratisat de posteritate…..
    Matei este acum un alcoolic! Nu am mai vorbit in adevaratul sens al cuvantului de ceva ani de zile totusi, cand am facut-o, am inteles totul. Matei a renuntat sa mai spere. Imi spunea articuland cuvintele pe jumatate si emanand miresme de distilerie de vodca ieftina : "Fratele meu, preferam sa fiu prost, da’ prost rau, nu asa". Oare cati Matei mai spera cu adevarat ?

Gânduri...


   Privesc coala albă de hârtie cum aşteaptă să fie mângâiată de peniţa stiloului. Cum aşteaptă să fie umplută de cuvinte dulci şi frumoase. De cuvinte simple aparţinând gândurilor mele. De cuvinte ce exprimă stările mele... Gândurile mele plutesc prin camera  cufundată în întuneric, doar o lumânare parfumată încearcă să-mi asigure lumina necesară pentru a putea scrie.
   Probabil şi aceasta va fi încă o coală de hârtie ce va sfârşi ca toate celelalte, adică uitată într-un colţ de sertar şi aşteptând ca peste ani să o descopăr, să o citesc... şi să-mi aduc aminte de acea clipă. Aş vrea să scriu ceva frumos, din inimă... dar gândurile mele sunt amestecate. Încerc să mi le pun în ordine, să le aranjez astfel încât să iasă ceva frumos... Dar se pare că nu pot... nu pot scrie ceva frumos. Nu sunt în stare.
   Mă ridic de la biroul încărcat de hârtii, fotografii, amintiri, schiţe şi petale de trandafir... Da, în dezordinea asta încerc eu să scriu ceva frumos. Mă plimb prin cameră şi inspir. Am impresia că într-o zi pereţii ăştia mă vor prinde la mijloc, că mă vor sufoca... că voi muri aici, singură, uitată de lume... în compania cuvintelor şi a gândurilor neîmpărtăşite. Mă aşez din nou în faţa foii care aşteaptă... Îmi muşc buza de jos şi privesc teancul de fotografii... şi o zăresc pe a ta. O aduc mai aproape pentru a-ţi putea observa zâmbetul, ochii... chipul tău. Mă uit la chipul tău şi încerc să-ţi caut măcar un mic defect, dar nu găsesc. Nu există niciun defect în zâmbetul tău cald, nici în ochii tăi blânzi... nici pe chipul tău nu se observă vreun defect. Aşez fotografia lângă foia de hârtie. Ştiu despre ce voi scrie... Voi scrie pe foaia asta toate acele momente frumoase pe care... De fapt, nu are importanţă dacă ceea ce voi scrie în continuare s-a întâmplat sau doar scriu pentru a umple pagina...

    Poate pentru mulţi oameni o gară este un simplu ansamblu de construcţii, un loc de unde pleacă şi unde vin trenurile. O simplă staţie din multitudinea de alte staţii... Dar nu e doar o staţie simplă, banală... e mai mult decât atât.
Gara, pentru mine, nu e doar o staţie simplă. Pentru mine gara e acel loc care uneşte, dar şi desparte oamenii... Este acel loc plin de oameni. Dacă ne-am opri şi am privi puţin în jur, să vedem persoanele acelea care sar în braţe celor care îi aşteaptă... Persoanele acelea care au în mână o geantă şi ochii plini de lacrimi...
Toate acele persoane care aşteaptă nerăbdătoare să plece... oriunde. Gara este şi o poartă spre nou... spre alte orizonturi... spre un nou început...
   Te-am cuprins în braţe ţinându-te strâns. M-am agăţat de gâtul tău tău şi ţi-am ascultat inima bătându-ţi cu putere... O primire caldă, într-o zi friguroasă... Un chip strălucitor într-o zi în care soarele nu a reuşit să iasă de sub pătura de nori cenuşii. Un nou început... Mi-ai mângâiat chipul, m-ai sărutat pe buze apoi pe obraz şi mi-ai urat bun venit...
   Camera ta... nu e nimic neobişnuit la ea. E ca orice altă cameră... Dar, totuşi, ceva o diferenţiază de restul... Asta e camera ta. Camera de unde vorbeai cu mine. Camera aceea în care doream să mă ţii în braţe şi să mă alinţi ca pe un copil... Camera aceea în care, odată intrat, timpul se oprea, nimic altceva nu mai conta... Camera aceea în care ţi-aş fi aflat gustul pielii... Camera aceea care ne învăluia în extaz... Asta era camera mult visată... 
Acel cearşaf catifelat şi parfumat... cum aştepta să-şi piardă parfumul pe pielea noastră fierbinte...
Şi acea lumină difuză care se întindea pe un perete pe care umbrele corpurilor noastre goale se jucau şi se dezmierdau... în timp ce sunete de plăcere făceau camera să răsune...
Şi tricoul acela larg în care dormeam şi care îmi dezvelea un umăr... Tricou încărcat cu parfumul tău... parfum ce se contopea cu al meu pentru veşnicie...
Şi dimineţile acelea în care te trezeai sărutat pe frunte şi mângâiat ca un copil mic pentru a putea să te scot cu uşurinţă din lumea viselor şi să te transpun în realitate... o realitate trăită mai mult ca un vis...
Şi dimineţile în care preferai buzele mele în locul cafelei. Dimineţile în care purtaţi pe valurile iubirii mă aşezai pe masa din bucătărie şi mă sărutai până când te simţeai plin de energie... 
Şi nopţile în care adormeam cu capul pe pieptul tău... ascultându-ţi inima şi zicându-mi în gând că dacă va veni în acea secundă sfârşitul lumii, aş muri fericită alături de cea mai dragă persoană...
Şi atunci când făceam duş împreună, îmi acopereai corpul cu un prosop şi mă duceai în braţe până în pat...
Şi dăţile în care eram bosumflată şi aruncam cu perne în tine, iar tu veneai spre mine, îmi prindeai mâinile şi îmi astupai buzele mele cu ale tale făcându-mă să mă topesc în braţele tale...
Şi de fiecare dată când mă alintam... te uitai la mine şi dădeai dezaprobator din cap, iar apoi ne sărutam
Şi dăţile în care mă lipeam de tine ca un copil şi nu te lăsam să pleci nicăieri fără mine...
Şi atunci când mă furişam în spatele tău, îţi astupam ochii cu mâinile şi aştepam să ghiceşti cine e... iar ca răsplată pentru răspunsul corect primeai un sărut...
Şi serile în care ne plimbam ţinându-ne de mână şi numărând stelele... şi apoi, câte stele număram de atâtea ori ne sărutam...


    Mă opresc din scris. Las stiloul jos şi privesc la fotografia în care eşti tu... Şi lacrimile îmi curg pe hârtie... Lacrimile îmi sunt absorbite de hârtie... cerneala se întinde... şi unele cuvinte devin de neînţeles...
    Încă o foaie aşezată în sertarul uitării...






Dialog cu Doamne-Doamne


- Doamne-Doamne... mă auzi?
- Desigur că te aud, copilă dragă...
- Doamne-Doamne, tu exişti?
- Desigur că exist, copilă dragă... sunt chiar lângă tine, sunt în sufletul tău, sunt în inima ta, în gândul tău...
- Şi câţi ani ai?
- Am mulţi, foarte mulţi...
- Cât de mulţi? Buni zice că ai atâţia ani cât are şi pământul... Buni are dreptate?
- Desigur că are dreptate. Am foarte, foarte mulţi ani...
- Doamne-Doamne... Buni mi-a zis că ţii lângă tine mulţi îngeraşi pe care noi oamenii nu-i putem vedea. Aşa-i?
- Desigur că da. Ţin lângă mine mulţi îngeraşi, dar pe unii îi trimit pe pământ sub forma unor oameni.
- Cum adică Doamne-Doamne?
- Părinţii, bunicii, mătuşa, unchiul...sunt îngeri trimişi de mine pe pământ pentru a avea grijă de tine, pentru a te ocroti...
- Doamne-Doamne, Buni mi-a zis că tu iubeşti pe toată lumea. Este adevărat?
- Desigur că da... eu iubesc pe toată lumea pentru că e creaţia mea, e suflet din sufletul meu...
- Înseamnă că mă iubeşti şi pe mine Doamne-Doamne, nu-i aşa?
- Desigur că da, copilă dragă...
- Doamne-Doamne şi îngeraşii sunt frumoşi?
- Desigur că da. Tot ceea ce fac eu e frumos, atât lumea pe care o vezi tu, cât şi pe cea pe care nu o vezi... Îngerii sunt foarte frumoşi şi au şi aripioare...
- Doamne-Doamne, te rog să nu te superi pe tata atunci când mai zice ceva rău despre tine... te rog să nu-i faci nimic...
- Promit copilă..
- Doamne-Doamne, cum poţi să iubeşti pe oricine chiar dacă  nu toată lumea te iubeşte pe tine?
- Copilă dragă, eu îi iubesc pentru că sunt suflet din sufletul meu... sunt creaţia mea, copii mei... ei greşesc, dar tot la mine vor veni cu capul plecat ca să-şi ceară iertare... iar eu atunci îi voi ierta.
- Doamne-Doamne... Buni zice că l-ai chemat pe bunicu' meu la tine pentru că era un om foarte harnic... este adevărat?
- Desigur că da. Bunicul tău şi-a luat locul binemeritat. Toată viaţa şi-a dedicat-o mie... iar eu acum îi răsplătesc credinţa pe care a avut-o pentru mine...
- Doamne-Doamne...
- Da copilă...
- Îţi mulţumesc că m-ai creat şi că sunt sănătoasă... dar acum trebuie să mă culc...Pot?
- Desigur că da...
- Doamne-Doamne... o să mai vorbim şi mâine?
- Desigur că da...

miercuri, 5 septembrie 2012

Contact

    Doamne, domni, domnişoare... domnişori şi alte fiinţe care ne urmăriţi... în partea dreaptă a blogului puteţi găsi "Contact"...
    Dacă doriţi să scrieţi pe blog, dacă aveţi ceva de spus, dacă doriţi să ne înjuraţi, să ne aplaudaţi... şi alte alea o puteţi face şi printr-un e-mail. Nu era chiar necesar... dar eram eu curioasă să văd cum stă treaba cu paginile de contact. :D

duminică, 2 septembrie 2012

O ultima cuvantare




Sa pasesti cu stangacie pe-un culoar aproape gol,
Ghete ude de zapada si un sentiment de “nou”,
Un ecou si-o amintire sa-ti apara pe retina
Cand privesti peretii albi sub o groasa, gri cortina.

Sali de clasa neschimbate de patine ale vremii,
Pline ochi de povesti cu multe, multe premii
Si de vise adunate pe-un sirag de dulci margele.
Toate astea chiar au fost si-nceputurile mele.

Da! Fost-am si eu un elev, plin de lucruri bune, rele,
Uneori vorbeam prea mult, alteori era tacere.
Copil cu soare-n vene, copil cu ochi de cer
Copil curios, naiv, oh, tu, copil efemer.

Asezat insa-n banca purtatoare de-amintiri,
Ma gandeam cum e afara, sa ma joc cu fluturi, mii.
Mintea mea cutreieratoare doar la mate nu gandea
Insa timpul crud si sacru niciodata nu statea.

Paseam atenti pe nori, usor sa nu-i strivim
Vise faurite incercam sa zugravim,
Vorbeam in jurul clasei, finalul asteptam,
Iar cand el a venit, parca nu mai plecam.

Frumusetea paleste ca fumul de tigara,
Educatia se-arata in tot ce ne-nconjoara.
Scriam rand cu rand pe pagini de matase
In coltul caietului, cu rime calduroase.

Toate cate le zaresti, in vechea cladire muta
Ordinare geamuri reci, doar asculta si asculta
Voci a sute de copii ce spre casa se grabesc,
Pasii lor fara de urme ii vor rasfira incet.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Ăăhm... Iubire.


          Nu pot să cred că ai făcut asta. M-ai înşelat. Ne iubeam atât de mult, iar acum tu ai stricat totul. Ţi-am promis că dacă mă vei înşela nu te voi putea ierta niciodată. De ce ai făcut asta?
          Îmi amintesc uşor în ceaţă acea noapte petrecută cu prietenul meu cel mai bun, cel care nu mă trăda niciodată. Şi el era un... părăsit. La fel ca mine. După aproape două sticle de vin roşu pe care le băusem împreună, deja nu mai gândeam limpede. Pentru câteva clipe avusesem chef de un sex nebun cu el, însă mai aveam totuşi un fir de limpezime în cap sau poate subconştientul meu nu mă lăsa. Prin fapta asta aş fi vrut să mă răzbun pe tine. Doar că nu puteam, ceva mă oprea. El îmi spusese să uit trecutul. Nu puteam. Îmi spusese să iau totul de la început, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. ''Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat''?! Dacă aş putea, crede-mă că aş face asta, însă tu şi eu am trecut prin mult prea multe ca acum să pot şterge totul.
          Recunosc, încă mai ţin la tine. Dar totuşi, cum ai putut face una ca asta?
P.S. Încă te mai iubesc!