joi, 27 decembrie 2012

Dragul meu...



"Dragul meu,


           Dacă ai şti tu câte scrisori am strâns... Le tot scriu şi nu ţi le trimit. Nu am curajul să ţi le trimit. Prefer să le păstrez aici, lângă mine... în sertarul ăsta care e plin de hârtii. Sunt puse în plicuri şi gata să fie trimise spre tine. Dacă ţi le-aş trimite probabil le-ai citi şi te-ai gândi, poate, la mine. Sau poate nici nu le-ai citi, ci le-ai arde. Şi ţi-ai imagina cum mi-ai râde în faţă şi mi-ai reproşa că nu sunt decât o aiurită şi nici că ţi-ar păsa că te implor să te opreşti să mai transformi gândurile mele în cenuşă.
Dar asta, desigur, se întâmplă doar în mintea mea. Habar nu am cum vei reacţiona dacă ţi-aş umple într-o zi cutia poştală cu toate aceste... scrisori. Şi nici nu sunt nerăbdătoare să aflu. Îmi e frică de reacţia ta...
 Dacă nu te-aş fi presat... dacă te-aş fi lăsat în pace să-ţi vezi de toate lucrurile tale. Să te las să-ţi vezi de viaţă, să nu mă amestec eu în ea şi să las acolo... o mică amprentă. Dar nu cred că am lăsat în urmă o amprentă şi doar o urmă de regret acrişor-amar, dar nici de asta nu sunt sigură că am lăsat. Nu ai avut ce învăţa de la mine... cred că doar regreţi...
          Parcă te şi aud cum îmi zici că sunt naivă, că m-am agăţat fără vreo speranţă. M-ai ţinut strâns o perioadă, apoi ai început să-mi dai drumul uşor, uşor lăsându-mă să pic şi să mă trezesc într-un sfârşit. Încă mai plutesc, încă nu am picat. Oricum, nu ştiu de ce aş încerca să te conving că o să mă trezesc din somnul meu profund, când tu eşti sigur că niciodată nu o să o fac... că mereu voi fi aşa...
Mă doare sufletul când ştiu că nu ai încredere în mine, iar eu nu îţi pot dovedi că poţi avea încredere în mine.

Pierd controlul... Mă prăbuşesc, dar tu nu eşti pregătit să mă prinzi. Eşti departe...
Eşti departe şi îţi simt lipsa.
Aş vrea să renunţ la tot.
Să pic în gol, ca în mai toate visele mele...
Să rătăcesc ca o nebună într-un labirint fără ieşire...
Să mă topesc ca un fulg de nea...
Să pot zbura ca o pasăre liberă...
Să fiu un val rece care se sparge de stâncile îngheţate...
Să fiu oricine, nu mai eu nu.
Să mă pierd prin mulţimea de oameni şi să-i studiez...
Să îi ating şi să îi privesc în ochi...
Să le zâmbesc...



          Degeaba am visat, am sperat şi mi-am spus că speranţa moare ultima...
Degeaba!


                                                                                                           Cu drag...
                                                                                                   oricine am fost eu 
                                                                                                                  cândva pentru tine..."

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Promisiuni



"Dragul meu,

       Ştii... nu, nu ştii, nu ai de unde să ştii ce e în mintea mea. Nici eu nu ştiu exact ce e în mintea mea, dar altcineva?! Ai încercat să vezi şi îţi mulţumesc. Ai încercat să-mi arăţi lumea prin ochii tăi, ochii tăi frumoşi în care m-aş pierde oricând şi oricum. Te-aş săruta pe pleoape în fiecare dimineaţă... aş încerca să te privesc în ochi fără ca inima să o ia razna. Aş încerca, dar îmi muşc buza de jos dându-mi seama că nu pot face nimic.            
       Eşti acolo, undeva... undeva în ceaţă, departe. Îţi disting silueta, dar eşti departe. Mult prea departe.
Îmi e teamă să nu te pierd... îmi e teamă că într-o zi îmi vei spune "pa", dar ziua aceea nu vreau să vină niciodată. Aş vrea să dau timpul înapoi şi să recuperez fiecare secundă pierdută aiurea.
Trăiesc în prezent prin amintirile din trecut şi visând că în viitor totul o să fie bine... Sunt o visătoare, nu?
Sunt o visătoare care vrea să-ţi şoptească ceva... dar sunt ca un copil mic care se ascunde şi se ruşinează.
Vreau să mă pierd, să mă ascund în braţele tale... să nu mă mai găsească nimeni altcineva. Să rămân acolo ascunsă.
Iar visez...
        Visez ca azi-noapte... Am visat că îţi sărutam buzele, iar tu îţi plimbai mâinile pe trupul meu aproape gol.
M-am apropiat uşor de buzele tale, ţi le-am atins cu frică... ţi-am sărutat buza de sus apoi ţi le-am cuprins pe amândouă... Atât de dulci, atât de moi... Atât de ireal. 
Sunt o nebună, ştiu... şi ştiu că ştii. Ştii că nu mă pot abţine să nu mă gândesc la tine în modul ăsta. Nu ar trebui... Nu ar trebui să mă gândesc la tine în modul ăsta... Sunt doar un copil.
       Azi-noapte în dorinţa de a adormi număram fiecare pereche de faruri ce se juca pe tavan, apoi întinzându-se pe perete ca mai apoi să dispară făcând loc altor faruri să lumineze camera. Încercam să găsesc acel "ceva special" din mine care te-a făcut să mă ierţi de atâtea ori... Am încercat să-mi explic de ce tocmai "tu"... Am încercat să găsesc o explicaţie la gelozia mea nefondată... Am încercat să adorm, să nu mă mai gândesc la "noi"... Care "noi", nici eu nu ştiu... Am adormit gândindu-mă că sunt doar o profitoare. Sună urât, ştiu... dar aşa îmi imaginez eu că sunt. Profit de bunătatea ta, de înţelegerea ta, de ajutorul tău... sunt o profitoare.
        Mi-am promis de zeci de ori că o să fac, dar nu am făcut nimic. Mi-am promis că o să fac ceea ce vreau cu adevărat fără să mai fiu condusă, dar nu am reuşit. Mi-am promis că o să mă schimb, dar nu am reuşit. Mi-am promis multe şi nu ar mai trebui să-mi promit. Ar trebui să fac, pentru că pot. Degeaba sufletul şi toate gândurile mele se zbat între a se ţine de promisiuni şi a se schimba, când eu afişez în continuare acel aer cum că "nimic nu se întâmplă" şi nedorind cu adevărat să îmbrăţişez schimbarea din cauza fricii de a deveni cineva pe care nu îl mai pot identifica cu mine... cu ceea ce am fost până să mă schimb.
Sunt gânduri care nu fac altceva decât să mă descompună... dar mă readun şi continui. Ce continui? Să sper că într-o zi o să mă schimb, că o să fiu aşa cum îmi doresc şi eu... că totul va fi bine.
        Îţi mulţumesc pentru tot. Nu ştiu dacă mulţumirile mele înseamnă ceva pentru tine, dar eu sper să însemne...

                                                                                              Cu mulţumiri,
                                                                                                    ... oricine aş fi eu pentru tine

P.S.: Pot şi fac..."

vineri, 21 decembrie 2012

Cum Mi-am Petrecut Sfarsitul Lumii



Autor: Motănel


Salutare, cititorilor! Ce mai faceti? V-a fost dor de mine? Mie nu (de mine, ca de voi mi-era dor)... De data asta va propun un subiect pentru care o sa ma injurati. Si nu, nu ma refer la balivernele alea pe care le tot indruga mass-media de ani de zile cu abnegatie despre Apocalipsa, Judecata de Apoi, Mama Mare Calare pe Satana si alte cele. Am eu alta viziune.
Se sfarseste inca un an... degeaba, dar asta este alta poveste. Ce a insemnat 2012? Poate ca pentru cei mai multi, inca un calendar cu file rupte. Pentru altii poate a fost plin de realizari si lucruri bune (felicitari norocosilor!). Dar pentru mine ce a fost? Nu as sti sa spun. Doar ca mi-a lasat un gust amar...
Si dupa cum spunea titlul, sa vedeti: zilele trecute am fost abordat de un preot ortodox si un dascal: „stiti, venim cu Icoana Mantuitorului, daca vreti sa ne primiti putin in casa...” la care eu, evident, am refuzat politicos (tocmai ieseam pe usa). Insa oamenii s-au decis ca le pot fi de folos si asa, astfel ca au insistat: „daca vreti si daca puteti sa faceti o mica donatie pentru parohia noastra...” la care eu am raspuns inca o data „nu, multumesc” si am continuat sa cobor scarile intr-o tentativa de evadare cat mai rapida. Am auzit in urma „Iisus fie cu dumneavoastra” si imi venea sa raspund „multumesc la fel”, dar dat fiind faptul ca „banul e ochiul dracului”, mi-am zis ca nu de Iisus aveau ei nevoie si am plecat mai departe.
Se pare insa ca Dumnezeu avea alte planuri cu mine, caci ieri mi-a fost dat sa intalnesc un alt gen de „cersetor religios”, predicatorul. Se prezinta la mine un nene, american dupa vorba si aspect, care imi spune cu un zambet larg ca „ar vrea sa imi vorbeasca pentru cateva minute despre domnul si Mantuitorul nostru, Iisus Hristos”. „Minunat!”, imi spun in gand in timp ce numaram statiile pana la cea la care trebuia sa cobor (eram in tramvai). Ii raspund politicos „nu, multumesc”, dar ce sa vedeti, domnul respectiv insista: „dar de ce nu vreti sa aflati mai multe despre Iisus Hristos?”. Ii raspund ca nu am nevoie de o religie pentru a crede in Dumnezeu, iar el scoate mandru „Cartea lui Mormon” si imi spune ca „poate nu am aflat despre singura religie adevarata si dreapta, cea propovaduita de <<Biserica Sfintilor din Zilele din Urma>>” si ca „poate am cateva minute sa imi vorbeasca despre asta”. Logic ca am refuzat inca o data (observati cum atunci cand refuzi de mai multe ori, deja esti obligat sa accepti?) politicos, asa ca domnul in cauza mi-a propus sa vizitez biserica, oferindu-mi adresa unuia dintre „templele mormonilor”. Am spus ca „poate voi merge” si am coborat bucuros ca scap de el.
Desigur, acum poate va intrebati ce treaba are Dumnezeu cu mine... habar nu am, o fi fost vreo atentionare ca merg cam rar la biserica sau ca am cam multe pacate care ma apasa pe suflet. Dar oamenii aia clar nu aveau legatura nici cu mine, nici cu Dumnezeu si nici cu relatia dintre mine si El. In nici un caz. Ei vor donatii, zeciuieli, membri noi sau cine stie ce alte contributii la ce au ei in mintile lor „evlavioase”. Asa ca Doamne, daca citesti asta, imi pare rau ca ti-am respins trimisii, dar nu au fost convingatori.
Si cam atat cu sfarsitul asta al lumii. Suntem cu totii intregi, nu s-a intamplat nimic, nu m-am convertit la vreo religie, deci putem trai fericiti in continuare. Sau nefericiti, dupa caz. Si ca tot vine Craciunul, sa va aduca barbosul ala rosu tot ce va doriti, chiar daca nu ati fost cuminti. Garantez eu pentru voi!
///otanel

marți, 11 decembrie 2012

Nemurirea III

   Am primit iar bataia zdravana cu care eram obisnuita .
Eram singura in casa de data asta , innecata in tot ce exprima mai bine durerea . Lacrimi , sange ... Tremuram , si ma apropiam usor de geamul spart . 
Ajung acolo si imi strecor capul printre ciobiturile acelea , parul roscat si lung imi flutura in vantul rece a lui decembrie . 
Jos . 
Jos . 
Jos . 
Totul imi apare din ce in ce mai aproape , o strafulgerare si ma simt brusc trezita la realitate , sunt tot acolo , in garsoniera suferintei . Privesc soseaua plina cu masini scumpe , oameni nervosi ce se lovesc unii de altii pe trecerea de pietoni . Altii sunt in cabine telefonice , altii se joaca , altii se cearta... dar cu totii isi continua vietile fermecate in lumea lor plina de flori . Nimeni , nimeni nu stie cum ma tarasc pe mocheta veche si plina de praf , cum singura urma pe care o las in aceasta viata este patata cu sange , cum durerea napusteste peste mine si cum nici o zi nu este altfel . 
De ce ar trebui sa mai continui ? 
De ce sa ma chinui cand viata ma calca in picioare la fiecare pas ? Cum timpul imi aminteste de inca o secunda,ora, zi  in care tot ce-am facut a fost sa zac in lanturile nemiloasei dureri ? 
Si atunci , cand mai cautam o ultima urma de putere pentru a ma arunca in gol , pentru ca privirile tuturor sa fie atintite pe mine , pentru ca prima oara sa fiu observata...sa simt ca exist , si sa ma dau batuta in fata vietii , chiar cand cautam aceasta putere in mine , a inceput sa ninga . 
Lacrimile mi se pierdeau in frumosul joc de alb . 
Fulgi atat de mari , atat de extraordinari cum nu mi-a fost dat sa vad pana atunci... Zaresc cateva capete atintite spre cer , se uita la mine ? 
Nu . 
Privesc si ei albeata ce ne astupa pe toti . 
Si atunci..atunci am mai acordat o sansa vietii . Mi-am zis ca , ca vreau sa vad cat mai poate continua , vreau sa vad daca are scrupule , sa continui in durere si sa mor asa daca e nevoie , dar cu toate astea..sa ma omoare viata ...
M-am ridicat , parul meu imprastia pe mocheta fulgi ce deveneau gigantice picaturi . Imi leg ranile , pun pe mine hainele saracacioase , cat mai multe pentru a nu inghta , ascund paltonul si ma aventurez in imparatia zapezii . 
Merg repede si inca indurerata , cativa oameni se holbeaza la mine dar apoi isi indeparteaza privirea , pentru ca orice ar fi , au si ei viata lor ... Merg spre nicaieri , prinsa in tornada fulgilor ce cad lenes pe tabla de sah a vietii in care toti suntem pioni..
Va urma ...

duminică, 9 decembrie 2012

D'ale Motănelului

Autor: Motănel



Salutare şi bine v-am regăsit (da, de data asta sunt sigur că v-am regăsit, am constatat că am cititori!). Am revenit cu o nouă... colecţie de ştiri, dacă le pot numi astfel.
A apărut noul Opel Mokka. Nu, nu fac reclamă, maşina nu e nici pe departe Mokka. Probabil că nemţii de la Opel nu cunosc semnificaţia cuvântului pe plaiurile mioritice. Chiar, voi nu v-aţi săturat să tot fim numiţi oieri? Adică noi nu am evoluat şi noi, ca toate populaţiile? Am rămas tot la stadiul de agricultori-păstori?
Nea’ Tudor Gheorghe ne spune că s-a şters vopseaua de pe icoane. Păi ce să faci, dacă le-au tot pupat oamenii de câteva săptămâni încoace? De la Sfânta Parascheva la Sfântul Nicolae, să tot pupi şi linguşeşti icoane şi moaşte, doar-doar ţi-o pica ceva din cer şi ţie! Nu mai ştiu cine spunea că s-a cam dus vopseaua de pe cioară. Greşit, „pretenaşi”, vopseaua de pe cioară e la locul ei, că doar azi e ziua alegerilor şi a fost campanie „la maxim”, ca să citez maneliştii. Nici acum nu pot să cred câtă „cacao” pot mânca unii cu bună-ştiinţă şi câte gogoşi pot înghiţi alţii în speranţa că se vor alege cu ceva mai mult decât o balonare temporară. Serios, oameni, asta e tot ce puteţi?
Şi a fost şi ziua naţională. Vai, ce sărbătoare! Cât patriotism, câtă mândrie! La americani, probabil, că la noi nu prea. Adică românii sunt ăia care copiază orice sărbătoare, dar numai de ale lor nu sunt în stare. Marea paradă militară care a durat vreo 10 minute cu tot cu gargara fanfaronilor politici (nu, ăia din fanfară doar îi aclamau, nu vă gândiţi la ei) şi ne-a prezentat ceea ce ştiam deja: suntem atât de săraci încât am ajuns să primim cu bucurie toate deşeurile altora, dar ne mândrim că avem forţe armate. Probabil că dacă ar izbucni vreun război, ne-am ruga ca la fotbal să plouă şi să ningă şi să câştigăm cu ajutorul providenţei divine. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, cine ar vrea să câştigăm?
Dacă nu aş cunoaşte oamenii ăştia, aş spune că cineva îşi bagă coada să nu le meargă şi lor bine. Dar e o mare prostie. Şi îi mai auzi pe ăia la televizor că românii trebuie educaţi despre importanţa votului şi a politicii, că nu merge nimeni la vot (de parcă ar avea şi motive). Greşit, băi, potlogarilor! Politicienii trebuie educaţi despre importanţa  românilor şi a voturilor, că lumea nu merge la vot tocmai pentru că s-a săturat de toate scandalurile şi problemele. Evident, eu ca un cotoi prost ce sunt, nu am ce căuta la vot. Dar îmi vine să îmi rup mustăţile pentru ăia care se duc la fiecare alegeri şi se aleg cu o nouă ţeapă. „Vă dăm salarii, vă dăm pensii, vă dăm gratuităţi!” şi apoi constatăm că toate veniturile se reduc, taxele şi impozitele cresc, iar serviciile publice dispar.
Dar tot e bine, că avem bani. Avem maşini scumpe, stăm prin mall-uri şi cafenele şi chiar cumpăram mai mult decat avem nevoie. Nu credeţi? Intrebaţi gunoierii. Nu, nu vă pun să vă injosiţi la rangul de a discuta cu nişte gunoieri pe stradă, căutaţi-i pe Facebook, că toata lumea are aşa ceva. Sau Twitter. Apropos de Twitter ăsta, mi se pare genială ideea: toată lumea are păsărici (la creier sau la purtător), dar ăştia de la Twitter au găsit o manieră prietenoasă de a le face prezentabile. Îţi trece o idee-bombă prin cap? Nicio problemă, ai venit în locul potrivit! Păsăricile îţi vor „ciripi” mesajul mai departe! Facebook în schimb nu e atât de prietenos şi are un perete pe care să îţi arunci ideile. Şi spre deosebire de Angry Birds, dacă arunci cu păsărici în el, nu cade. Rămâne acolo, nesimţitul! În schimb, dacă vrei să ajungă şi pe la alţii, poţi arunca şi pe la ei cu câte ceva, să le umpli şi lor pereţii. Plus că neapărat trebuie să copiezi tot ce vezi, să nu treacă pe lângă tine nicio ilustraţie amuzantă care oricum e copiată şi ea de mii de ori. Şi dacă tot e zi de alegeri, neaparat să împărtăşiţi lumii poze cu abţibildul "VOTAT" lipit pe buletin, să ştie toată lumea că aţi votat, chiar dacă votul e secret.
Dar dacă nu ai Facebook sau Twitter, ce te faci? Simplu: îţi faci blog. Să nu se supere nimeni, şi eu vă scriu pe aici, şi voi scrieţi pe aici, dar sunt câte unii care nu ştiu ce caută pe net. Să îmi bag coada dacă îi înţeleg! Decepţii în dragoste la vârste la care nu au nici buletin, sex cu tot felul de rude sau chiar prieteni imaginari (probabil e ruşinos să spui că te „auto-serveşti manual”), prieteni trădători, familii dezbinate sau chiar telenovele întregi povestite cu de-amănuntul. Şi din nou: serios? Asta e tot ce puteţi?
A dispărut originalitatea, a dispărut şi bunul-simţ (să-i fie ţărâna uşoară, odihnească-se în pace!), a dispărut până şi romantismul ăla ieftin cu care ne obişnuisem (cel puţin eu, ca un pisoi care se uită pe bloguri). Trist, atât de trist că nici blana nu mai cade de pe mine de teamă că nu ştie unde va ajunge. Ce să mai zic de pureci? Au zburat de mult cu păsările migratoare... numai eu nu am unde să mă duc, că tot îmi spune lumea să plec de aici dacă nu îmi place. Aş pleca, nenică, dar unde?
Şi daca unii vor să plece, e bine că la noi vin toţi pensionarii să ne cânte. Fără supărare, la vremea lor şi Bonnie Tyler, şi AC/DC, şi Metallica, şi Demis Roussos au fost artişti mari, dar... au cam expirat. Unii abia se mai ţin pe picioare în concerte, alţii se visează la Budapesta în loc de Bucureşti şi unii probabil că nici nu ştiu dacă mai sunt pe aceeaşi planetă, dar ei vin să cânte. Serios? Alţii mai recenţi măcar nu se găseau? Nu mai există muzică bună şi acum? Şi ce să mai zic de preţul biletelor, că pentru unii ar trebui să donezi organe ca să îi poţi vedea!
Na, cam atât pe ziua de azi, mulţumesc dacă aţi avut răbdare cu mine până aici şi mulţumesc cititorilor şi fanilor mei care îmi apreciează aberaţiile. Dacă sunteţi cuminţi, vă mai încânt şi altă dată cu prezenţa. Daca nu... ei bine, vine Crăciunul, aşa că veţi fi cuminţi oricum. Chiar, Moş Crăciun există? Oare lui îi plac pisicile? Vă pup pisiceşte, pe data viitoare!


                                                                                                                     ///otănel


* Îmi cer scuze pentru toate diacriticele care au fost puse aiurea. Nu a fost vina Motănelului, ci a fost vina adormitei de mine. Dacă veţi mai găsi şi alte "diacritice rebele", să daţi vina pe mine. (Zappy)*

sâmbătă, 1 decembrie 2012

File din jurnal III



"Azi xx.xx.xxxx, pozele vorbesc...

     M-am trezit ameţită...
Am simţit o senzaţie ciudată...
Te-am căutat...
Ţi-am căutat trupul, buzele, ochii...
Dar nu am găsit nimic.
Iar a fost un vis. Doar un vis... Nu pot să cred, te-am auzit. Te-am auzit... Erai lângă mine şi îmi şopteai, îmi şopteai cuvinte dulci. Dar a fost un vis.
     Când oare nu o să mai scriu despre tine? Când oare o să încetez să mă mai gândesc la tine? Când nu o să-ţi mai aud vocea în vis? Vocea ta atât de cristalină. Îmi e dor de ea... Încerc să dau timpul înapoi şi să îmi aduc aminte... Ce să-mi mai aduc aminte? Amintirile dor. Totul doare...
     Îmi e cald. Vreau să mă dezbrac, vreau să mă atingi... vreau să simţi căldura corpului meu. Dar eşti departe...
O simplă închipuire, asta eşti... Doare! 
Mă privesc în oglindă şi nu mă recunosc.
Mă uit la fotografii şi aştept să-mi vorbească. Nu o vor face... Dacă pozele ar vorbi toate ar avea o poveste de zis. Chiar şi una simplă în care apare doar cerul... E cerul sub care te-am ţinut de mână... Cerul care a văzut atâtea. Bucurii, fericiri, lacrimi... le-a văzut pe toate.
O poză cu mine ar spune că îi e dor de tine... şi că vrea să te strângă în braţe, să-ţi audă vocea şi să se trezească în fiecare dimineaţă alături de tine... 
O poză cu tine mi-ar spune că totul e absurd. Că nu se poate, e doar un vis... şi dacă nu mă trezesc acum se va transforma în coşmar.
Continui să dorm... 
Mai lasă-mă încă 5 minute, te rog... Încă 5 minute, doar ca să îţi mai aud vocea.

                                                                                           Cu drag,
                                                                                                Cea care amână coşmarul"

vineri, 30 noiembrie 2012

Nemurire II .

 Ma prinde de mana si-mi da peste cealalta cu specifica unealta de bataie : cureaua . 
-Nu poti s-o bati in bucatarie ? Nu se aude muzica bine din cauza ta .
-Nu-mi spui tu ce sa fac , poate o pun si pe tine acum !
-Ce face ? 
Si apoi , ridica cureaua asupra lui Radu , si Radu pumnii , si apoi se bat intre ei . Incep sa plang si ma bag in mijlocul lor .
-Lasa-l in pace ! Parca ma bateai pe mine !
-Ooo , facem pe curajoasa , bine , daca vrei asa mult sa iei bataie o sa-ti respect dorinta.
Radu pleaca spunandu-mi batjocoritor " Mersi proasto! " si asa continui sa inghit cu trupul toate bataile curelei pana cand...

21 decembrie 1999 

E ceata .. multa ceata . Nu-mi amintesc ce s-a intamplat , sute de intepaturi imi patrund in corp , nu simt nimic decat gresia rece pictata cu rosu . Rosu , rosu , rosu , culoarea asta pe care o urasc cel mai mult . Mi-am vazut sangele de atatea ori incat culoarea asta ma inunda . M-am concentrat sa-mi imaginez ca sangele e albastru , sau galben , sau orice alta culoare numai ca sa nu stiu ca in mine se afla rosu , dar mai apoi , cand il vedeam imprastiat pe gresia alba incercam sa imi imaginez ca e doar o iluzie optica , dar nu , stiam ca sangele e rosu atunci cand trebuia sa-l sterg de pe jos , sa-l ating , sa-l vad cum se scurge pe mainile mele invinetite . 
Mi-e frica de sange , ma face sa tremur , sau imi e frica de rosu..nici nu stiu.
-Poti sa te dai odata ? Nu am cum sa trec pe balcon din cauza ta . 
Si ma tarasc istovita de toate puterile , cu lacrimile siroaie  langa perete . Nu stiu ... bataia e deja o obisnuinta dar nu inteleg , niciodata nu am inteles de ce Radu ma uraste asa mult , de ce nu poate sa-mi fie alaturi..am incercat mereu sa ma apropi de el dar nu m-a lasat , cel putin el nu ma bate , adica..nu trece mai departe de palme  , care venind de la el mi se par mangaieri .
Peretele imi ofera un miros de mucegai si o raceala de nedescris , cu toate astea , mereu am crezut ca peretii reci si goi imi sunt prieteni , ei nu fug cand vrei sa te apropii , ei te lasa acolo .. sa stai langa ei , pe vecie daca se poate .
Stau cateva ore tremurand , plangand si infrigurata , apoi ma ridic si ma duc intr-o alta camera . Nu as vrea sa incerc ...si cu toate astea , imi iau pe mine un palton delicat , negru cu niste nasturi mari , gri . 
-Nu vad bine ? Ce-i cu carpa aia pe tine ?
-Imi , imi e frig..
-Dezbraca-te ! 
-Te rog..lasa-ma ..
-Sa te las ? Cum sa te las ? Dupa ce ai tupeul sa-ti pui nenorocitul ala de palton pe tine vrei sa te las ? Ne , nu prea cred . Trebuia sa-l arunci sau sa-l tii ascuns , nu ai facut asta , deci dezbraca-te.
Imi deschid paltonul plangand , si privesc nemiloasa mana cum ma loveste . Paltonul a fost al mamei , e singurul lucru pe care-l am de la ea , am inteles ca l-a lasat aici pentru ca tata i-l cumparase , pentru ca amintirea ei nu are voie sa existe , acum indur iar bataie si frig si rosu...

Va urma .

joi, 29 noiembrie 2012

File din jurnal II



"Azi xx.xx.xxxx, despre timp, vis şi amintiri...

      Par nebună. Nebună după îmbrăţişarea ta, după buzele tale, după vocea ta...
Ahh!! Pozele astea... o să le dau foc într-o zi numai ca să scap de privirea ta care parcă mă urmăreşte, să scap de buzele tale care parcă îmi cer să fie atinse... să scap de chipul tău care mi-a otăvit inima şi sufletul şi toate gândurile...
Ţi-am zis că sunt nebună. Nu pot face asta. Pe tine... pe tine te pot asemăna cu...
... cu o zi de vară în care niciun nor nu se găseşte pe imensul albastru...
... cu cel mai gingaş şi mai parfumat trandafir...
... cu un val rece şi spumos care se sparge de stâncile fierbinţi...
... cu orice îmi place pe lumea asta şi tot nu ar fi suficient.
     Şi de aş putea scrie povestea noastră aş scrie-o cu litere mari, apăsate şi frumos conturate. Aş începe cu "a fost odată ca niciodată" şi aş încheia cu "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Dar ceea ce poate fi scris între aceste formule nu pot decide eu şi nici tu... poate timpul şi destinul... sau poate noi.

     Aş vrea să opresc nisipul din clepsidră. Aş vrea să nu mai curgă. Să stea pe loc...
Aş opri timpul doar pentru a te face să zâmbeşti. 
Aş opri timpul doar să-ţi sărut buzele până când vom considera că e timpul să punem în mişcare nisipul din clepsidră. Poate să treacă o zi, o lună, un an... o veşnicie până când vom da drumul timpului.
Şi de am da drumul timpului te-aş mai ţine puţin de mână doar ca să rememorez clipele care au trecut.
Clipe care s-au dus spre capătul lumii şi au căzut în abis. În abisul amintirilor...

     Doar visez. E un vis absurd. Un vis în care sper... un vis în care visez. Un vis în care totul e frumos. 
Un vis ciudat în care totul e perfect. Tu eşti perfect. Şi nimic altceva nu mai contează...

    Da, sunt nebună iar ideile mele nu au logică... Dar sunt doar nişte idei nebune.

                                                                                               Nebuna care se 
                                                                                                     va vindeca în braţele tale"


Şi lipi alături o fotografie cu el... fotografie cu o urmă de ruj. Doar e o nebună, nu?

marți, 27 noiembrie 2012

Fum


* Autor: Motănel

Salutare şi bine v-am (re?)găsit! V-a fost dor de mine? Mie nu! Dar eu mă văd în fiecare ziii...
Dacă tot am discutat data trecută despre educaţia la români, mi-am zis să vă împărtăşesc cel mai elocvent exemplu la care mi-a fost dat să asist. Se făcea că zilele trecute, într-o duminică friguroasă de noiembrie în care nu-ţi venea să dai nici puricii jos de pe tine, mă plimbam prin oraş ca un mândru cotoi cu blana în vânt. Şi trecând eu pe lângă un magazin de cartier, observ două tinere stând pe nişte trepte în faţa unei case. Nimic anormal până aci, numai că în momentul în care s-a deschis uşa magazinului, o a treia tânără domnişoară ieşi în fugă şi le făcu şi lor semn să plece. În spatele domnişoarei care ieşise din magazin apăru un domn semeţ, destul de înaintat în vârstă, înalt şi cu oareş’ce burtă, ţipând de zor „Treci acasă! Treci acasă imediat!” şi înălţând un deget ameninţător. Bineînţeles, nici una dintre domnişoare nu se conforma ameninţării, ci continuau să meargă (cu paşi repezi, ce’i drept) către bulevard. Domnul, văzând că „forţa” nu funcţionează, adăugă pe un ton mai scăzut: „Lasă-i şi ei să tragă din ţigare... şi hai mai repede acasă că e frig şi răceşti.” La această comandă, domnişoara ieşită din magazin se conformă, oferindu-i ţigara uneia dintre fetele care o aşteptaseră. După ce s-au pupat şi şi-au luat rămas bun, s-au despărţit, domnişoara întorcându-se spre magazin la domnul care o aştepta, iar celelalte două fete şi-au continuat drumul către bulevard. Fain exemplu de educaţie, nu’i aşa? Şi ţin să menţionez că nici una dintre domnişoare nu avea vârsta legală pentru a fuma.
Un alt fum. Zilele trecute a fost vestita „Black Friday”, ziua cu cele mai mari reduceri din an. Cică. Şi a fost... pe naiba! Bineînţeles, aglomeraţie mare în magazine, bătaie pe marfă, internet blocat, carduri bancare blocate, credite pe bandă rulantă, tot ce se poate, numai reduceri nu prea. Adică... daca la americani „Black Friday” înseamnă adevărate chilipiruri, la români inseamna... maxim 50-60% reducere dintr-un preţ oricum exagerat pentru un produs de calitate îndoielnică şi care probabil că în restul anului nu s-ar fi vândut oricum. Dar la finalul zilei toată lumea a rămas mulţumită. Magazinele au vândut, oamenii au cumpărat, băncile au acordat credite, internetul a început să respire şi el şi toate au fost bune şi frumoase. Voi v-aţi cumpărat ceva? Eu nu...
Şi vin sarbatorile... altă „afumătură”, de data asta la propriu! Bieţii purceluşi, vai de cozile lor! Tranşaţi şi afumaţi, tocaţi şi înghesuiţi în maţe, făcuţi slănină şi tobă, cârnaţi şi şniţele, creier pane şi caltaboşi... tot ce vrei şi ce nu vrei. Din fericire, ca un motănel de oraş ce sunt, nu va trebui să asist la masacru şi nici să îmi asaltez stomacul cu astfel de „bunătăţi”. Bineînţeles, nu vor lipsi nici vinul fiert, pomii de Crăciun (ăia ciordiţi de prin pădurile alea cu un copac la cinci buturugi), globurile şi instalaţiile luminoase de prin pomi şi oraşe, febra cadourilor (că deh, suntem naţie de consumatori) şi câte şi mai câte! Apoi eu, sincer, nu înţeleg ce e cu astea. De ce trebuie să faci cadouri dacă asta e treaba lui Moş Crăciun? Şi dacă Moş Crăciun e unul singur, de ce coada mea îl găseşti în fiecare mall, în fiecare şcoală, în fiecare spital şi cine mai ştie pe unde? Nici măcar Iepuraşul de Paşte nu e atât de rapid încât să fie în toate locurile odată! Dar cine ştie, poate sunt eu un pisoi de-ăla de se uită în calendar şi nu ştiu cum merge treaba. În fine, să nu mai lungim inutil, să fiţi băftoşi şi sănătoşi şi... la mulţi ani, că vine acuşi 1 Decembrie!

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Nemurire I .

  Din imparatia cerului se presarau lungi siruri de fulgi . Alergam neincetat printre muntii de zapada , as fi vrut sa ma contopesc cu decorul , sa fiu un fulg , sa zbor pe langa ferestrele oamenilor , sa ma incalzesc in palmele unite ale unor indragostiti , sa devin un om de zapada , sa inghet si mai apoi sa ma topesc visand la o noua iarna , la o noua serie de aventuri.
Craciunul se apropie , ma gandesc cu entuziasm la asta desi niciodata nu e ceva special care sa mi se intample . Intotdeauna am iubit craciunul , pentru ca intotdeauna am crezut in magie , si in renastere .
Cred ca mai exista o lume , nevazuta , cred in fantome , zane si in stele .
Toti avem o stea care straluceste pentru noi , care si-a pus razele in inima noastra si care ne vegheaza , plange cu noi si rade cu noi .
Pentru oameni sunt doar o ciudata , eu nu exist , nu in lumea reala . Imi place , imi place sa zbor pe taramuri indepartate , sa ma desprind de tot , pentru ca daca n-as visa m-ar durea prea tare..totul .

20 Decembrie 1999 - Mangalia

Deschid usa saracacioasei mele garsoniere , acelasi aspect dezastruos cu care m-am obisnuit . Sticle de bautura ce isi dau ultimele picaturi de alcool cum isi dau oamenii batrani ultimele picaturi de viata . Tigari aruncate , farfurii sparte , geamuri murdare , lama..si cele doua persoane care stiu ce exist . Fratele meu , Radu si tatal meu . Mama ne-a parasit cand eu aveam cateva luni iar fratele meu 4 ani . Niciodata nu am inteles de ce m-a mai facut..si de ce m-a urat.., mereu am crezut ca sunt un copil facut din gresala , sau din ura..pentru ca in asa zisa mea familie , domneste ura .
-Unde e sticla ?
     ...
-Unde e sticla te-am intrebat !?

Inca un accesoriu pentru fata mea alba . Vanatai .. multe , pe maini , pe fata , peste tot..

- Nu mai e .
- Ai baut-o ?
- Eu nu beau spre deosebire de altii .
- Indraznesti sa comentezi ?
- Nu..
- Radu , adu-mi o curea !
   Unde fugi , crezi ca azi mai scapi ? Ehe , Sara , cred ca inca nu ai inteles care e rolul tau aici...
Va urma ..

*Ei bine..Ma numesc Alexandra si cu asta intru si eu in magica voastra lume a povesilor..sper sa va placa si la cat mai multe povesti ! *

File din jurnal


     
"Azi, xx.xx.xxxx,despre durerea din sufletul meu...

     De m-ar întreba cineva vreodată ce doare mai tare, aş spune că amintirile şi cuvintele.
Când citesc anumite cuvinte aş vrea să nu ştiu citi...
Când îmi amintesc ceva aş vrea să nu îmi mai pot aminti..
Doare!
Şi să mă doară!
Eu singură m-am pedepsit. Eu! Nu pot da vina pe nimeni...
Continui să citesc şi să recitesc cuvinte care îmi fac rău. Fac rău sufletului.
Continui să visez şi să sper... şi ştiu că nu e bine. Ştiu că îi fac rău sufletului...
Dar eu continui...
Aş vrea să-mi las sufletul să plece, oriunde vrea el... Să cutreiere mările, să cunoască alte suflete rătăcite. L-aş lăsa să iubească căldura Soarelui... L-aş lăsa să vadă cum e să trăieşti. L-aş lăsa să iubească... L-aş lăsa să preţuiască celelalte suflete. L-aş lăsa liber.
Şi voi rămâne doar eu, doar trupul. Şi voi trăi alături de celelalte trupuri fără suflet... Voi număra zilele până la... infinit?! Sufletul nu cred că va mai dori să se întoarcă vreodată la mine... L-am chinuit...
      Citesc cuvinte scăldate în miere... ştiu că sunt aşa, doar sunt despre dragoste, iubire, vise... dar eu le resimt ca nişte cuvinte amare care îmi intră în sânge şi care nu fac altceva decât să se strângă în jurul inimii şi să o sufoce. Încerc să nu mai citesc, dar nu pot. Nu mă pot opri. Singură îmi fac rău. Citesc, îmi şterg lacrimile... şi continui să citesc.
Mă deranjează dar tac.
Îmi pare rău, dar e cam târziu...
Speranţa... moare ultima?!
Îmi e frică să mai spun ceva acum. Îmi e frică că aş putea face ceva mai rău.
Nu, nu ştiu multe... Nu ştiu mai nimic. Te las să mă înveţi.
Dar... oare e prea târziu?.

                                                                                           Te aştept."

      Termină de scris şi aşeză stiloul lângă agendă... Privi scrisul şi închise agenda. Se aşeză în pat încercând să adoarmă, dar gândindu-se la aceeaşi persoană... sperând că ziua de mâine va fi mai bună.


miercuri, 21 noiembrie 2012

O scrisoare


"Dragul...


    Am ezitat... m-am gândit, am zis că nu... dar până la urmă tot am făcut-o.

    Nu ştiu cum se face că oricât de mult mi-aş dori să nu mă măi gândesc la tine, mă gândesc chiar mai intens la tine. Nu, nu vreau să mi te scot din minte, din gând... din vise. Te voi păstra acolo, într-un "loc secret" special creat doar pentru tine...
Amintirile sunt mereu păstrate în inimă aducându-ţi aminte că iubirea este cel mai frumos lucru care te poate condamna la suferinţă.
    Acum e târziu să mai adaug ceva la tot ce a fost frumos... s-au depănat atâtea amintiri, atâtea gânduri frumoase, atâtea clipe minunate într-un timp aşa de scurt încât mi-a amuţit gândul printre lacrimi.
    Oare există dragoste absolută? Sau ochii care nu se văd se uită? 
Când îmi amintesc clipele petrecute împreună îmi vine să mor de dorul lor. A fost un vis aproape împlinit! M-am lăsată purtată de glasuri pe aripile amintirilor ca să retrăiesc încă o dată clipa. Îmi amintesc primele clipe în care ne-am cunoscut, clipele pe care le-am petrecut, toate acele zile în care stăteam şi povesteam… Visam alături de tine, însă acum mi s-au spulberat toate visele. 
Imaginea ta îmi apare în minte de multe ori. Apari ca un înger, dar eşti mult prea sus ca să te pot atinge. Te uiţi la mine cu blândeţe, îmi zâmbeşti… şi dispari! Acum îmi rămâne doar amintirea... că am trăit amândoi în acelaşi vis… ştiu că am un mod ciudat de a iubi şi arăta asta. 
Câteodată noaptea te visez că te ţin în braţe şi că te strâng la piept. 
    Mai sunt multe de scris dar mă rezum doar la atât. Mai sunt multe pe care să ţi le spun... dar mă opresc... Mai sunt multe de spus, dar e prea târziu... Au mai rămas doar amintirile. Amintiri frumoase...
    
    Când am scris aceste rânduri mâna mea a scris după dictarea creierului şi a sufletului căci ochii mei nu au mai văzut. Fiecare lacrimă care a alunecat pe obrazul meu a fost o picătură din mine. Vreau să-ţi spun că am scris o scrisoare cu lacrimi, iar cu vântul ţi-am şoptit-o.
    Eşti singura persoană pe care nu mi-o pot scoate din gând.

                                                A ta...
                                                                                   oricine am fost eu cândva...

P.S: Îmi pare rău"

     Îşi şterse lacrimile şi reciti scrisoare. O împachetă şi scrise la destinatar "Pentru o persoană dragă".
Privi încă o dată plicul. Nu, nu îi poate trimite scrisoarea. Dacă o va citi şi va mototoli foia de hârtie pe care au picat zeci de lacrimi peste cuvintele ei? Dacă nu îi va păsa... Dacă nici nu o va citi?
Lacrimile îi invadă din nou ochii... 
Îşi şterse lacrimile şi adăugă lângă destinatar: "Te rog să o citeşti. Îmi pare rău".

luni, 5 noiembrie 2012

Walking through the snow


   Era 7 şi jumătate dimineaţa şi era încă întuneric. Afară ningea. Ea era în întârziere - nu avusese nici un chef să părăsească patul cald şi să-l schimbe cu gerul de afară.
   Uitasem cum e să mergi prin ninsoare... O, Doamne, chiar trebuia să ningă? Urăsc furnicile astea albe şi reci ce zboară peste tot şi-mi lovesc faţa! Şi uite, te uiţi în sus - totul alb, pur, frumos, iar când te uiţi în jos acelaşi noroi şi aceleaşi bălţi... eww! Oribil!
   Un fulg uşor de zăpadă i-a atins nasul înroşit deja de frig. Într-o clipă toate gândurile despre zăpadă şi noroi, tot negativismul din ea se evaporă şi începu să zâmbească. Se simţea ca un copil acum. Merse mai departe zâmbind şi gândindu-se la lucruri frumoase.
   Mâinile îi îngheţau pe dosarele ce le ducea în braţe. Mănuşile pe care el purta erau mai mult de aspect, pentru că folositoare nu prea erau: aveau degetele decupate, deci nu ţineau deloc de cald. Şi le cumpărase doar pentru că erau pufoase. Unul din miliardele de fulgi de zăpadă ce cădeau din cer îi intră în ochi. Din instinct, ea închise ambii ochi. Când îi deschise, ambii lăcrimau, iar vederea i se înceţoşase şi nu mai vedea clar pe unde merge. Mergea pe unde credea ea că ar trebui. După câteva secunde se lovi de ceva sau cineva şi îşi scăpă toate dosarele şi hârtiile pe jos, în teribila umezeală. Ăproape căzu şi ea pe jos.
   - Vai, îmi cer scuze, sunteţi bine domnişoară?
   Hmm... îmi place vocea asta. Şi accentul...
   - Aproape. Toate foile mele sunt ude şi trebuia sa predau lucrarea asta azi dupămasă... 
   - Îmi cer mii de scuze... dar ar trebui să fiţi şi dumneavoastră mai atentă pe unde mergeţi.O, nu, de ce am spus asta?! M-am făcut de râs!
   - Da, ştiu, dar... zăpada... Ce frumos e băiatul ăsta!
   - Există vreo modalitate prin care m-aş putea revanşa, domnişoară... ? Spar să-mi spună cum o cheamă... E aşa drăguţă!
   - A.
   - G., îmi pare bine! Bun, acum tre' să nu fiu fraier şi să o invit în oraş. Of, ce rost ar avea?! Oricum o să mă refuze...
   - Nu prea ai cum să te revanşezi G.. Acum, dacă nu te superi, sunt în întârziere.  Fir-ar fix azi trebuia să mă trezesc aşa târziu...
   - Te pot chema la o cafea măcar? Când ai timp, nu acum... Uite c-am făcut-o şi pe asta!
   - Ăăăh... spune da fraiero, spune da!!!... păi... da, bine. 
   - Stai. Cum pot să dau de tine?
   - G. chiar mă grăbesc...
   - Bine, o să te însoţesc până unde ai de mers şi vorbim pe drum. Sper să nu-i par un ciudat.
   - Ăă...ăă...bine.
   - Deci, unde mergem?
   - Trebuie să ajung în centru în 15 minute.
   - Da, să trăiţi, acolo mergem! 
   Ambii râseră. Pe drum povestiră multe lucruri, de genul unde or să bea o cafea, ce fel de cafea va fi, dar nici unul din ei nu se gândi să-i ceară celalaltuia un număr de telefon, o adresă de e-mail, ceva ca să poată da unul de altul din nou. Când ajunseră în centru şi trebuiau să se despartă G. îi zâmbi frumos.
   - Ne vedem mai târziu, G.,
   - Stai! Cum... cum dăm unul de altul? Nu mi-ai dat nici un număr de telefon, nimic... 
   - Oops! Greşeala mea. 
   A. îi scrise numărul său de telefon pe colţul unei hârtii ude cu un scris tremurat şi rupse hârtia întinzândui-o.
   - Sper să-mi descifrezi scrisul.
   - Sper şi eu.
   - Ne vedem, ciao!
   G. nu mai apucă să spună nimic. Ea se întoarse şi plecă grăbită. După zece paşi îşi simţi telefonul vibrând în buzunar. Mesaj de la un număr necunoscut: „Să ai o zi bună! G.”. Îşi continuă drumul zâmbind.


duminică, 4 noiembrie 2012

Ora de... nici eu nu ştiu ce


Autor: Motănel


Ce să vezi, sunt iarăşi eu! De câteva zile mă învârt pe planeta asta a bloggerilor, blogosferă cum îi spuneţi voi şi mă minunez de ce găsesc!
În primul rând, jur că îmi place cum toţi se dau deştepţi pe la alţii, dar habar nu au ce să facă în privinţa lor. Şi vezi cum urlă comentariile către autori, dar autorii tac către texte... carevasăzică, viaţa bate blogul. Dar e bine, măcar ne pricepem să dăm sfaturi, gratuit şi cu generozitate, nenică!
În al doilea rând, să vă zic eu o treabă: românu’, când nu e arogant, e pupincurist. Da, dom’le, asta e! De ce zic asta? Păi... citeam de zor un blog şi am dat peste o postare interesantă, dar scurtă şi complicată. Asta pentru mintea mea de pisoi prost, că alţii cică au înţeles tot... după ce li s-a explicat într-un comentariu de către autoare. Contează mai puţin povestea, dar e mult mai importantă catastrofa declanşată! Cititorii, rămaşi cu concluzia în cui, au cerut explicaţii. Autoarea, cu povestea în minte, a zis că nu răspunde provocărilor, dar până la urmă a dat explicaţii, potolind „rebeliunea”. Numai că nu i-a fost de ajuns un comentariu, i-a mai trebuit o postare în care să se laude cum şi cât de frumos ştie ea să scrie şi cum o deranjează naţiunea proastă şi tembelizată care „nu ştie ca să înţelege ce scrie ea”. Şi au sărit sumedenie de „artişti ai internetului” care să o susţină. Ba că autorul nu trebuie să îşi explice textul, ba că înţeleseseră tot şi fără explicaţii, ba că „proştii care citeşte nu merită”... adică susţinere, dom’le, nu glumă! Dar mă întreb şi eu acum... câţi dintre „lăudacii” ăia ar fi înţeles textul dacă nu primeau „explicaţia”? naţie de „einstein”-i, dom’le!
Şi dacă tot ne pricepem la toate, să vă mai spun o chestie interesantă: problema mare a oamenilor ăstora este că exact astfel de educaţie au primit de la părinţii lor. Şi exact această educaţie o vor transmite mai departe. Chiar dacă s-au născut într-un bloc de ghetou, aveau antenă de satelit pe geam şi ciordeau filme de pe HBO cu decodorul, ca să aibă şi ei „cultură”. Şi asta nu i-a oprit ca mai apoi să-şi cumpere un telefon de-ăla de „face şi clătite” şi să se laude cu el, chit că li se rupeau hainele în coate şi genunchi. Sau chiar dacă s-au născut într-o magherniţă dărăpănată, asta nu i-a oprit să îşi cumpere una bucată maşină „descapotabilă” cu care să plimbe fetele agăţate în club sau la cafenea. Iar dacă totul a fost invers şi au avut ceva mai mult noroc, fiind copii de bani gata, aroganţa le-a venit la pachet. Însă atât primii, cât şi cei din urmă nu s-au sfiit de la linguşeli când au avut nevoie de ceva. Că i-au făcut freza lu’ tăticu’ sau masaj lu’ mămica, au ştiut să ceară ce îşi doreau de la ei. Au mai fericit vreo doamnă supraponderală de la secretariatul facultăţii în drumul lor spre studiile superioare, dăruindu-i un plic plin de „admiraţia” lor pentru învăţătură. Apoi au mai lustruit vreun poliţist ca să-şi poată obţine „carnetul de şofer” şi s-au realizat în viaţă. Tocmai de aceea nu se poate ridica nimeni la nivelul lor, ei sunt stăpânii lumii şi copiii lor o vor moşteni de la ei, că doar ce naşte din pisică, şoareci mănâncă! Pardon, aşchia nu sare departe de trunchi, să nu jignim bietele animale, cel de faţă exclus...
Serios acum, mă întreb de multe ori cum supravieţuieşte lumea unor astfel de specimene. Mie îmi vine să mă duc în munţi şi să mă fac pisică sălbatică, să nu mai am treabă cu lumea. Dar spre pacatele mele, am fost mereu un motănel domestic şi nu pot scăpa de oameni... trag la mine ca musca la miere. Şi eu la „iei”, fir-ar să fie! Dar asta e, ce pot eu să fac, singur printre ei? Am să mă sui pe o corabie să vânez şoareci, poate mă va duce departe de toţi, la o pisicuţă care mă aşteaptă cu nerăbdare.

Dimineaţa



Autor: Motănel


Mă trezesc de dimineaţă în lumina zâmbetului tău. Îmi închipui că este un vis şi merg să trag la o parte draperia. Mă întorc către pat şi te văd goală, cuibărită pe locul unde fusesem eu. Mă frec la ochi, dar imaginea nu se estompează, tu eşti tot acolo. Îmi amintesc dintr-odată noaptea trecută şi mă aşez pe fotoliu, privindu-te. Eşti atât de adorabilă zâmbind în somn. Realizez cât de fericită eşti şi îmi vine să ţip pe fereastră că eu am reuşit asta, dar nu vreau să te trezesc. Însă tu începi să mă cauţi şi nu mă găseşti...
Deschizi ochii şi mă priveşti mirată. Probabil că te întrebi şi tu dacă este un vis sau e realitatea. Aşa că mă ridic şi vin să te sărut pe nas, să ştii că sunt acolo şi nu visezi. Te întorci pe spate şi răsufli uşurată, ca şi când ţi s-ar fi ridicat o greutate de pe umeri. Mă aplec asupra chipului tău şi te privesc pentru câteva secunde, încercând să îţi fotografiez zâmbetul cu ochii minţii. Apoi te sărut îndelung, exact ca înainte cu câteva ore. Îţi aminteşti totul? Eu da!
Au fost lucruri pe care le-am simţit pentru prima oară în viaţă şi tot pentru prima oară am trăit atât de intens. Ţi-am adorat trupul care fremăta la fiecare atingere, pielea care se unduia ca mătasea sub degetele mele, buzele arzând de dorinţă de a mă săruta, ochii care mă priveau pătimaş, părul care mă mângâia delicat şi mâinile care nu încetau să se plimbe pe pielea şi părul meu. Totul a fost perfect! Şi tu care credeai că perfecţiunea nu există...
Îmi doresc să nu pleci. Şi sunt sigur că şi tu îţi doreşti la fel. Oricum, e dimineaţă încă. Am putea pregăti micul dejun împreună. Sau am putea sta în continuare în pat. Te privesc şi înţelegi întrebarea. Te ridici şi tu, mă întinzi pe spate şi te aşezi deasupra mea. Îţi simt sânii presaţi de pieptul meu şi dincolo de ei, inima care îţi bate cu putere. Zâmbeşti şi mă muşti de buze, apoi mă săruţi. Încerc să te întorc, dar nu vrei. Îmi prinzi mâinile şi le duci deasupra capului meu, apoi începi să mă săruţi pe piept. Îţi pui capul deasupra inimii mele şi îi asculţi bătăile preţ de câteva minute. Nu mă pot opune…

joi, 18 octombrie 2012

Viața ca un vis II


       Trecuseră trei luni de la aceea ultimă scrisoare pe care i-o trimisese și la care încă mai așstepta răspunsul – un răspuns ce știa totuși că nu mai avea să vină. Își începuse o nouă viață, una pentru care nu era pregătită și de care se temea, una foarte dureroasă și poate cea mai singură din viața ei deși acum era măritată.
După ce D. venise acasă la mama ei să îi ceară mâna se mai întâlniseră abia la nuntă. Încă nu își amintește bine cum trecuse acea perioadă sau ce făcuse. Știa totuși că fusese eroina unei povești care nu era a ei. Nu înțelegea atât de multe lucruri și L. abia acum realiza că de fapt stă singură cu un bărbat pe care nu-l iubește și nici el nu o iubește la rândul lui. Cum se întâmplase asta? Nu înțelegea și nu a avut niciodată curajul să îl întrebe care fusese motivul pentru care a cerut-o atât de subit de nevastă. Ce făcuse ea atât de rău pentru el ca să fie în stare să îi distrugă viața.Cu ce îi greșise? Sau să fi fost oare doar orgoliul lui și dorința să-și însușească singura femeie pe care nu reușise să o aibă. Îl cunoștea din clasa a zecea, timp în care trecuse atâta amar de vreme, ani la rând în care îi observase dorința lui nemărginită de a domina tot ceea ce credea că i se cuvine. Nu își dăduse însă niciodată seama că și ea făcea parte din dorințele lui. Îi trecea prin minte deseori o veche discuție de-a lor de pe vremea când tocmai terminaseră liceul:
-         Nu cumva te îndrăgostești de mine?
-         Ce egoiști sunt bărbații! Îmi pare rău să te dezamăgesc, dragul meu, dar nu e cazul.

Se învinovățea că nu observase încă de pe atunci privirea lui ce îi străpunsese pieptul. O simțise cum îi zgârie pielea, dar nu o luase în seamă – cea mai mare greșeală din viața ei. Poate atunci s-ar fi ferit de omul ăsta urât ce o folosise doar pentru aș hrăni mândria după care o aruncase într-un colț al casei cu inima deschisă și sfâșiată. Diavolul! Satana!
      Nu, nu, nu, L., orice ar fi făcut el va fi acum tatăl copilului pe care îl porți. Când va lipsi din nou cu săptămânile de lângă tine și când se va întoarce acasă cu semnele femeilor cu care a fost, tu să-ți iei copilul în brațe, să-l strângi la piept și să-ți ascunzi lacrimile printre scâncetele lui. Nu-l lăsa să te vadă așa, nu-l lăsa să știe că suferi, nu o să-i vrei mila sau disprețul. Nu-l lăsa să simtă toate astea pentru binele copilului tău.
 Va urma...

duminică, 14 octombrie 2012

Odă


* Autor: Motănel


Stimaţi cititori, a trecut cam mult timp de când nu v-am mai delectat ochii cu aberaţiile mele pseudo-ironico-sociologice. Aşa că ce coada mea, hai să vă mai prezint starea de fapt a naţiunii tembelizate.
În primul rând, toată ţara plânge că a venit toamna. Băi nene, era programată în calendar. Se aştepta cineva să îl vadă pe Moş Crăciun în bermude şi sandale trâmbiţând de zor că transformă România într-un soi de Acapulco? Şi apoi, piţipoancele şi cocalarii nu au fost copii cuminţi ca să poată primi o astfel de vacanţă... dar pentru ei Moş Crăciun nu vine cu bomboane şi jucării, vine cu panarame, vile şi maşini (scuzaţi limbajul).
În al doilea rând, vedem din ce în ce mai des reclame, reportaje şi sfaturi să acordăm importanţă unor persoane şi personaje. Ăia de la hypermarket care se luptă cu preţurile. Sportivii olimpici care îşi bat nevestele sau care fac trotuarul prin cine ştie ce ţară din Europa (că doar suntem în UE, ce coada mea). Fotbaliştii care mai bagă nişte iarbă şi nişte făină prin suplimentele alea de slăbit, apoi se prefac că aleargă după minge pe teren. Politicienii ăia care mănâncă cacao gogoşi pe la televizor. Jurnaliştii ăia care ne vând gogoşile politicienilor şi ne împuie minţile cu diverse apocalipse (atenţie că se sfârşeşte curând 2012). Poliţiştii ăia super-eroi care sunt nişte aroganţi şi jumătate, salvând doar shaormeriile şi gogoşeriile de la faliment. Şi nu în ultimul rând, toţi Doreii ţării care mai taie câte un cablu, sparg câte o conductă sau demolează câte un bloc de „dăştepţi” ce sunt. Pentru toţi aceştia, pentru fiecare în parte, ar trebui să ridicăm câte un monument, oameni buni! Să se simtă şi ei apreciaţi. Că doar muncesc în slujba noastră, ce coada mea! Cine fură mai bine decât ei? Sau dacă nu fură, cine se preface mai bine că munceşte?
Şi dacă tot am menţionat cocalarii şi piţipoancele, nu pot să nu observ noile tendinţe: acum e la modă să fii hipstar sau sorcovă. Cu alte cuvinte, să te îmbraci ca bunicii tăi şi să îţi pui ochelari cu ramă groasă chiar daca tu vezi bine şi nu ai nevoie de ei, iar dacă asta nu se poate, te duci în magazine, cauţi cele mai ciudate şi mai colorate haine şi le arunci pe tine. Nu contează că te îmbraci în verde reflectorizant şi tu eşti fată, te văd mai bine şoferii seara când ieşi la plimbat potaia aia pe care o ţii în geantă toată ziua pentru că are 10cm cu totul şi s-ar epuiza de la efortul de a face caţiva paşi pe lângă tine, cu mersul tău de felină. Iar dacă eşti băiat, neaparat trebuie să îţi faci o freză de-aia cu ghiveci în cap, ras în părţi, ca să arate bine că tu eşti şmecher. Evident, să nu uiţi de steroizii ăia, că eşti prea ocupat să te duci să tragi de fiare la sală, dar trebuie totuşi să ai ceva muşchi pe tine. Doar e brand-ul tău, ce coada mea! Aaa, şi la fete, neapărat botul ăla de răţuşcă. Fără el nu veţi atrage niciun băiat cu Maserati, Porsche, Jeep, Touareg sau cine ştie ce alt aspirator de gagici. Nu contează că arată ca şi cum aţi lua o coadă în gură, în fond trebuie să ştie că vă pricepeţi, nu?
Dacă toate astea vi se par cunoscute, vă invit să depuneţi eforturi pentru a ridica monumente acestor oameni merituoşi şi de valoare. Fără ei, România nu ar fi nimic din ceea ce este astăzi, credeţi-mă! Nu contează că nu ştim să scriem, nu contează că aruncăm cu banii pe iPhone şi iPod şi Beatz doar ca să ascultăm manele ciordite de pe net, nu contează că ne uităm la filme porno când de fapt vrem să vedem videoclipul unei melodii noi, nu contează că toată muzica de pe la noi e copiată după cine ştie ce melodie de afară, nu contează că toate filmele noastre sunt despre comunism, nu contează nici măcar că la noi o carte costă mai mult decât o şaorma sau un CD cu manele! Contează că avem cu ce ne mândri, oameni buni! În felul acesta, naţiunea noastră va prospera în continuare şi va atinge culmile progresului şi dezvoltării. Aşadar, să ne închinăm în faţa tuturor acestor incontestabile valori, să le salutăm cu respect şi să le dedicăm cât mai multe monumente şi cuvinte frumoase, căci le merită din plin, ce coada mea! 
Din magherniţa de pe colt, Motănel vă salută cu respect. Poate vă şi treziţi între timp. Dacă nu, noapte bună! Dormiţi liniştiţi când politicienii lucrează pentru dumneavoastră.

vineri, 28 septembrie 2012

Viata ca un vis I



Dragă L.,
Am ajuns cu bine aseară. Ți-am trimis cadoul de care vorbeam. Sper să ți se potrivească. Vreau să ai tu grijă de ele, chiar dacă se zice că mirele trebuie să se ocupe de verighete. Le simt mai aproape dacă sunt alături de tine. În curând o să vin să te văd, așteaptă-mă!
Te iubesc! C.
L. citea în timp ce lacrimi îi udau obrazul și cădeau pe foia fină. Cuvintele mamei ei cum că ea nu e de nasul lui îi rămăseseră gravate în urechi și nu contenea sa le tot audă.
Nu știi din ce familie provine? Nici dacă muncim două vieți eu și tatăl tău nu vom ajunge să ne comparăm cu ei. Chiar crezi că se uită la tine? Ascultă-mă fato, își bate joc de tine și îți interzic să mai ai de-a face cu el. Găsește-ți altul și dacă într-o lună nu te măriți, să nu mai vii în casa asta!
Știa firea mamei ei. Nu o putea nesocoti sau va rămâne pe drumuri. Mai știa și ca C. va aștepta să-și termine studiile, chiar dacă deja cumpărase verighetele. Și mai era și acceptul părinților... Aaah, la naiba, câte probleme!
***
Ce faci, mă? D. apare dintr-un colț cu un morman de hârtii în mână, dându-i un brânci pe post de Bună dimineața.
- Brutal mod ai de-a saluta lumea. Ce faci cu alea?
- Ascultă, L., știi că suntem colegi din clasa a 10a, acum și muncim împreună...
- Da, da, nu o mai lungi atât, zi ce vrei!
- Păăăi... Poți să-mi ții tu locul după-masă la birou? Eu.. eu am puțină treabă.
- Altă tipă deja? Omule, dar multe mai ai!
- Ok, mersi mult, știam eu că ma pot baza pe tine.
Și dintr-o dată L. se trezește cu încă un brânci, de data asta și mai puternic încât își scapă geanta și inele se rostogoliră pe cimentul crăpat. L. se apleacă grăbită după ele în timp ce D. le privea împietrit.
- Te... te.. măriți?
- Ce te uiți așa la mine? Nu-i treaba ta și fii mai atent data viitoare.
Dar simți în privirea lui ceva sfâșietor. Îl privi în ochi și rămase cu impresia că îl ucisese și îl îngropase în pământul de sub picioarele lor. O sperie privirea lui și simți dintr-o dată nevoia să se îndepărteze de el, așa că o luă la fugă fără să mai zică vreun cuvânt. Ce a fost cu senzația aia? De ce a avut impresia că i-a aprins un foc ucigător în ochi?
***
- Cine dracu' e la ora asta? țipă agitată mama lui L. în timp ce se îndreptau amândouă spre ușă.
Un schimb de priviri violente are loc pe măsură ce ușa este deschisă. D. stătea drept, în prag, alături de tatăl său cu o figură defensivă care le intimida pe cele două femei, oricât de mândră era una și confuză sau speriată cealaltă. Îi invită pe cei doi înăuntru cu o oarecare stinghereală. Nici nu se așezară bine și tatăl lui D. începu:
Doamnă, noi ne cunoaștem demult. Vedeți dumneavoastră, trăim timpuri grele, Revoluția tocmai a trecut, lumea o să se schimbe, copiilor o să le fie din ce în ce mai greu să treacă de la un stil de viață la altul.
- Ddd...da.
- L. în schimb e o fată bună. Am observat-o și în timpul serviciului, se descurcă de minune și nu am nicio plângere împotriva ei. 
- Mmm..multumesc.
- Lucrul ăsta l-a observat și fiul meu, D. Doamnă... am vrea să știm dacă avem permisiunea dumneavoastră de a o lua în familia noastră pe L. 
***
Dragă C.,
Iartă-mă! Săptămâna viitoare mă mărit. Ba nu, nu e bine. Mai corect zis: mă mărită. Ei, ei o fac! Nu eu, îți jur! Dacă ai știi, dacă ai știi, dragul meu C., ți s-ar face milă de mine. Ți s-ar face milă de scumpa ta L. și mai bine ai prefera-o moartă decât cu oamenii ăia pentru care nu însemn nimic. Nimic mai mult decât un trofeu.
Iartă-mă C.! Iartă-mă...
Va urma. 

luni, 17 septembrie 2012

Povestea lor


"- Şi orice s-ar întâmpla... vei rămâne în inima mea şi în alţi ochi căprui nu mă voi pierde şi nici nu mă voi încrede."
Apoi buzele li se uniră în cel mai dulce sărut, un sărut ce le va aduce aminte de acel moment... când... pe peronul unei gări, sub lumina unui felinar ce îi învăluia... în puterea nopţii legămintele au fost făcute urmând să fie respectate până la următoarea întâlnire.
"- Să nu mă uiţi..."
Nu şi-ar fi dorit ca el să o uite... niciodată. Putea uita lucrurile simple, lipsite de importanţă... dar nu ar fi vrut să o uite. Şi ar fi lăsat un semn ca să nu fie uitată. L-ar fi sărutat încet, l-ar fi îmbrăţişat cu multă căldură şi i-ar fi şoptit două cuvinte... Poate că toate astea reprezentau cel mai puternic semn ca să nu fie uitată...
Îi zâmbi cum numai el ştia şi îi promise că nu o va uita, că va rămâne măcar o mică parte din ea în sufletul lui... orice s-ar întâmpla.
Îi ridică faţa din pământ... şi îi şterse o lacrimă...
"- De ce plângi?"
"- Îmi va fi dor de tine..."
O strânse în braţe iar ea îi auzi inima bătând, ceea ce o făcu să se liniştească... Atâta timp cât inimile lor băteau, nu se puteau uita...
"- Eu o să plec... Îmi promiţi că o să fii cuminte?"
"- Da."
O mai sărută pentru ultima dată înainte să plece... Îi promise că orice s-ar întâmpla nu o va uita...
Şi plecă...
Privea absent peisajul cufundat în întuneric... Privea luna cea mare încojurată de zecile, chiar sutele de stele ce licăreau... îşi muşcă buzele şi simţi gustul dulce lăsat de buzele ei... Îşi aminti de lacrima ei... şi de promisiune... simţi braţele ei în jurul trupului... simţi un dor puternic...

Zorii zilei îi prinse unul în braţele celuilalt... Nu puteau sta separaţi... Nu se putea ca două suflete ca ale lor să stea separate... Ar fi fost împotriva oricăror reguli ale Iubirii...


Logică Vs. Credință


Ateu: Hello!
Creștin: Mă întrebam dacă ai câteva momente să vorbim despre Dumnezeu.
Ateu: Cum dorești. Dar să știi că sunt ateu, așa că nu va fi așa interesant.
Creștin: De ce ai început să nu mai crezi?
Ateu: Păi... am început să citesc. Cărți, nu Biblia pe care o ai tu în mână. Literatură: De veghe-n lanul de secară, Harry Potter, Codul lui Da-Vinci. Înțelegi tu, beletristică. Și problema mea cu Biblia știi care e? E greu de citit și de înțeles și pe lângă asta, nu are nici o poveste suficient de captivantă.
Creștin: Dimpotrivă. Eu cred că vei găsi cea mai frumoasă poveste citită vreodată.
Ateu: Unde-i acțiunea? Unde-i romantismul? Unde-s mașinile scumpe ce se ciocnesc? Staaaai, stai, nu face fața asta, glumeam. Ce vreau să spun este... cine naiba a scris chestia asta? Cine spune că ce e scris acolo e cu ceva mai adevarat decât ce aș scrie eu poate despre... Anglia. Nu am fost niciodată în Anglia. Iar cine a scris Biblia, nu a fost niciodată în  Rai sau Iad. Înțelegi ce vreau să spun?
Creștin: Atunci... Dacă Dumnezeu nu există, noi cum am ajuns aici?
Ateu: Habar n-am. Habar n-am cum am ajuns aici. Știu doar că am făcut-o și că la un moment dat am început să filosofăm despre existența unor magicieni.
Creștin: Nu e vorba de evoluție. Dumnezeu ne-a făcut așa și să știi ca El nu este o ființa magică. Iar noi nu suntem făcuți să-L putem înțelege. E prea sus pentru noi.
Ateu: Ăsta nu e un argument deloc inteligent. Evoluția există iar știința a demonstrat-o.
Creștin: Măi, dacă noi am evoluat, atunci cum de încă mai există maimuțe?
Ateu: Come ooon, nu am evoluat din maimuțe! De cât timp ești tu creștin?
Creștin: L-am găsit pe Domnul când aveam 13 ani.
Ateu: Ah, da? Unde era ascuns?
Creștin: Ești obraznic.
Ateu: Și tu ești.
Creștin: O să ajungi în iad.
Ateu: Suntem în iad. Știi ce nu înțeleg eu? De ce a mai creat Dumnezeu Pământul? Adică.. El s-ar presupune că ne iubește pe toți, nu?
Creștin: Da.
Ateu: De ce tot haosul, toate distrugerile, tot răul din lume? De ce moartea? Care-i scopul în a crea ființe umane cu abilitatea să ucidă sute de oameni doar pentru că au un temperament mai... impulsiv?
Creștin: Liberul arbitru? Ai prefera să fim sclavii Lui?
Ateu: Liberul arbitru? Uraganul Katrina, cutremurul din Japonia.. Liber arbitru?
Creștin: Nu. Dar e nevoie și de ceva rău pentru a-i pedepsi pe...
Ateu: Și dacă ar fi vreodată un uragan sau un cutremur care să întâlnească o închisoare, de unde să scape în viață doar gardienii și una, două persoane nevinovate, poate aș crede ce-mi spui. Dar oamenii inocenți mor de asemenea. Copii, bebeluși nenăscuți, mulți mor.
Creștin: Ei plătesc pentru păcatele părinților lor.
Ateu: Când aveam 25 de ani, eu și iubita mea trebuia să avem un copil. Eram tineri și naivi poate, dar eram oameni cu adevărat buni. Ne ajutam vecinii să-și care bagajele în casă, dădeam mereu mărunțișuri nevoiașilor, făceam multe lucruri din inimă.  Așa ca de ce a pierdut copilul?
Creștin: Îmi pare rău să aud asta. Dar pentru că erați necredincioși...
Ateu: Aha.. Deci îmi spui că dacă aș fi crezut în El, aș fi putut avea copilul ăla?
Creștin: Nu, nu asta am vrut să zic...
Ateu: Pentru că de cum a ajuns în spital... M-am rugat, omule. Chiar m-am rugat. Îi spuneam Dumnezeului tău lacom că îi doresc pe amândoi în viață. Și știi ce? Niciun răspuns, la dracu!
Creștin: Ascultă-mă ce am de zis și liniștește-te.
Ateu: Nu zău!
Creștin: Natura. Ea potrivește toate lucrurile, creează un echilibru. Iar designerul ei este Dumnezeu.
Ateu: Pentru că...
Creștin: E ca și când ai traversa un câmp și ai da peste un... ceas.
Ateu: Dacă ai traversa un câmp și ai găsi o piatră, ai presupune că piatra a fost întotdeauna acolo. Dar dacă ai traversa un câmp și ai găsi un ceas, vei presupune că a fost creat ca tu să-l găsești, că e o chestie complexă, servește unui scop anume și funcționează perfect.
Creștin: Da.
Ateu: Da, da, Teoria lui Paley, știu. Lasă asta. Uită-te la lume, violență, sânge. Nimic nu e potrivit cum trebuie. Animalele, de exemplu: Dacă ar fi un echilibru așa cum zici tu, bineînțeles că ar fi suficienți iepuri să hrănească toate vulpile, dar să se și mențină numărul de iepuri.
Creștin: Asta ar fi anarhie.
Ateu: Probabil. Dar nu putem asemăna lumea unui ceas. O putem asemăna cu... o lume. Și cum nu am asistat încă la crearea unei lumi, nu putem comenta.
Creștin: Deci admiți că nu poți găsi o altă explicație mai plauzibilă decât Dumnezeu.
Ateu: Și cu celelalte religii cum rămâne? Sunt ele greșite? Nu toate venerează același idol, doar cu nume diferite? Toți fac aceleași lucruri. Se roagă, urmează reguli, toți spera la Paradis. Uite, Budismul e totuși mai acceptabilă. No worries, no stress. Acceptă că există răul, că există durerea și se conformează. Se roagă la un anume tip, al cărui singur răspuns e să dea din cap în tăcere. Seriously? N-are niciun sens. Și oricum, grecii antici, romanii au fost pe lume de dinaintea ta. Plus că zeii lor erau mult mai amuzanți.
Creștin: Atunci cum explici? Lumea, pe tine, totul.
Ateu: Ți-am zis că nu am nevoie să fac asta. Când sau cum sau unde nu ma interesează. Am prezentul. Și dacă mă înșel, o să ard bucuros în Iad, amintindu-mi de tine și de cum probabil tu o să te bucuri de rai.
Creștin: Nu ai prefera mai degrabă să crezi în Dumnezeu și să te înșeli, decât să nu crezi în El și să te înșeli, arzând în iad?
Ateu: Prietene, dacă ăsta-i motivul pentru care tu crezi - care, să fim sinceri, e cam egoist - atunci nu e mai probabil ca tu să ajungi mai repede în iad?

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Misterul (VI)

I-am luat mâna într-a mea şi i-am zis :
- Aş vrea să-mi explici ce s-a întâmplat atunci , arătându-i data de pe fotografie.
A oftat iar apoi a început:
- Cum ţi-am zis , venise tatăl tau sub pretextul că este de acord să rămâi cu noi. Venise împreună cu , Chloe. Poza asta este făcută de ziua ta , aici , în această încăpere, spuse , cu privirea pe poză.
M-am uitat şi eu la poză , apoi în jur. Semăna , numai că acum locul pare mai modest.
- După ce te-a luat tatăl tău cu el , continuă ea , am simţit cum cerul cade pe mine. Când te-a luat , parcă luase cu el şi o bucată din inima mea . Ştii , eu şi cu Richard te-am iubit ca pe copilul nostru. Şi încă te iubim , chiar dacă Richard numai este printre noi. Mereu vei fi fetiţa lui.
Simţeam cum o lacrimă cobora încet spre bărbia mea.Vroiam să plâng , să plâng din nou. Numai vroiam să ţin atât în mine ! Dar , nu vroiam să o întristez pe Gloria.
-Şi asta e tot . De atunci , te-am tot căutat , dar mereu am fost împiedicaţi de ceva sau de . . . cineva, spuse ea , pe un ton impunător. Apoi , mi-am lăsat uşor capul să pice în poala ei.
- Ştii cumva care este acel cineva ? Ce întrebare stupidă ! am exclamat eu. Dacă eu ştiu cine este , sigur ştii şi tu.
M-am ridicat să-mi sterg lacrimile care curgeau şiroaie pe faţa mea. Se pare că dorinţa de a plânge era prea mare. Gloria se uită la faţa mea. Se putea citi furia şi dispreţul pe care le aveam în ochi. Şi cred că îşi dăduse seama la cine mă gândeam . . . 

- Ăăă, vrei să-ţi fac un ceai, să te mai încălzeşti ? a întrebat ea.
- Mda , cred că ar fi bun un ceai cald, i-am răspuns eu , cu un zâmbet pe faţă.

M-am ridicat , în timp ce ea se duse spre bucătărie.
Am profitat de moment şi mi-am băgat nasul peste tot -poze, cărţi, albume cu fotografii-.
Am văzut o poză cu ea şi cu Richard -un om peste care se văd anii ce au trecut cu timpul,plăpând şi zâmbăreţ în mai toate pozele, cel puţin aşa am observat eu din ce am văzut-.

După ceva timp, am simţit cum că cineva mă privea insistent. Defapt , mă examina.
- Poţi să-mi spui mai multe despre Richard ? i-am zis eu , întorcându-mă cu faţa la ea . Dacă nu te deranjează , am mai adăugat eu.
A lăsat tava cu biscuiţii şi ceaiul pe masă , apoi se aşeză lângă mine.
-Era un bărbat sensibil , cu simţul umorului, care te făcea să te simţi bine mereu. Întotdeauna avea grijă ca eu să fiu fericită şi să-mi fie bine alături de el. Ceea ce nu ştia era că mereu l-am iubit pentru cine era el , nu pentru banii şi alte lucruri materiale pe care mi le aducea.
- Cred că era un om extraordinar ! am exclamat eu , dar cred că mai rău înrăutăţisem lucrurile, apoi sorbind din ceaşca mea cu ceai perfect ♥.
- Aşa şi era. Până ce o boală gravă la plămâni l-a răpus. Ei bine , după ce tu nu ai mai fost prezentă în vieţile noastre, amândoi am suferit extrem de mult ! Nu am avut niciodată copii, aşa că tu erai şi eşti unică. Erai alinarea noastră mereu când eram cu moralul la pământ.După un timp de la 'dispariţia' ta, Richard a început să consume alcool şi ţigări. Asta l-a dus la o boală de plămâni care în final , a dus la moarte.
- Oh , Doamne ! Îmi pare nespus de rău ! Nu trebuia să-ţi cer să-mi povesteşti aşa ceva ! i-am spus eu , întizându-mă după cutiuţa cu şerveţele de pe măsuţa de lângă canapea.
I-am întins un şerveţel şi am îmbrăţişat-o,apoi i-am şoptit la ureche :
- Scuze ! 
M-a strâns şi mai tare şi a zis :
- Nu-i nimic , draga mea !

Îmbrăţişarea ei m-a făcut să mă simt mai bine. M-a făcut , pentru un moment , să uit de cele întâmplate acasă , să uit de tot şi să mă gândesc doar că totul are o rezolvare.

joi, 13 septembrie 2012

Lolitta: Femeia perfectă

             Întotdeauna trece pe lângă noi, ochi aproape inocenţi cu sprâncenele acelea care îi scot în evidenţă, zâmbeşte finuţ la fel de finuţ ca maânile care pot fi ca o atingere a zeilor dacă ştii cum sa îi vorbeşti, dacă ştii să o priveşti....
Mulţi o invidiază pentru că e foarte frumoasă, pentru că atunci când îşi întoarce capul ai zice că poate atinge cerul. Ea ştie şi stă mândră pentru că îşi cunoşte limitele....
După ce stai şi te gândeşti la ce am scris, te hotărăşti să te duci la ea.... ea te priveşte păşeşte lent spre direcţia opusă se aşează te miri şi te întrebi de ce duce mâna la spate şi îşi trage fermuarul....


Îţi zici că e un înger că e imposibil ca cineva ca ea să îţi fure inima prin tot ceea ce este...ea adoarme iar tu o poţi privi în linişte şi îmi dai dreptate ea nu are nevoie de haine, mai mult încurcă ea e făcută să fie venerată....
Chiar tu ai spus e un înger,iar tu eşti...doar tu, ce eşti tu pentru ea dacă a plecat?! Citind acum ai impresia că eşti un nimeni.Tu crezi că eşti un nimeni pentru că ţi-o zic eu s-au te fac să înţelegi cu alte cuvinte, de unde ştii că ea nu face acelaşi lucru, te face să crezi altceva....deşi simte cu totul altceva...ea e da!


E ambiţioasă pentru că ştie ce vrea, are părul cum vrea pentru că e splendidă oricum....


E genul care riscă tot intr-un simplu joc de noroc de cele mai multe ori îi place ca zarurile să nu fie aruncate de ea,pentru că mereu are cartea câştigătoare....e foarte puternică dar de asemenea ştie că poate primi cuţite oricând,are temeri dar respiră adânc.....
E genul de femeie care are nevoie să fie dominată....iubeşte pericolul pentru că e singurul care o domină....iar dacă tot insişti să îi închizi uşile, ea iese....pe ferestră, dar ai grijă să nu îi ieși de la suflet ştii ce îţi spun,dar o să negi pentru că eşti la fel de mândru ca ea!
Şi dacă te încăpăţînezi să o pierzi, nu o pierde...seara măcar,poate fi mai periculos decât ziua....noaptea e cea care îi dă libertatea de a fi ea, ea ca un inger în trup de femeie.

Însă ziua cum nu se lasă aşteptată apare şi îi dă culoare, şi ţi-e dor de ea, îţi pare rău că nu ai ştiut ce ai avut. Ar trebui să înveţi de la ea că e exact ceea ce vrea să fie iar tu eşti exact ceea ce nu vrei să fii nici măcar nu îţi doreşti să devii...Şi totuşi te întrebi de ce ai avut-o, pentru că tremuri când o vezi, pentru că plângi când nu o vezi, te lauzi când nu e în preajma ta, pentru că ştii că doar cu asta ai rămas....
Ea îşi continuă dansul la fel de suav, toţi vor să o invite la dans,este pe scenă ca să o poată privi toţi şi să nu o atingă nimeni,însă ea se descurcă singură...face coregrafii pentru a dansa singură pentru că nu vrea un oarecare....