Walking through the snow

   Era 7 şi jumătate dimineaţa şi era încă întuneric. Afară ningea. Ea era în întârziere - nu avusese nici un chef să părăsească patul cald şi să-l schimbe cu gerul de afară.

   Uitasem cum e să mergi prin ninsoare... O, Doamne, chiar trebuia să ningă? Urăsc furnicile astea albe şi reci ce zboară peste tot şi-mi lovesc faţa! Şi uite, te uiţi în sus - totul alb, pur, frumos, iar când te uiţi în jos acelaşi noroi şi aceleaşi bălţi... eww! Oribil!

   Un fulg uşor de zăpadă i-a atins nasul înroşit deja de frig. Într-o clipă toate gândurile despre zăpadă şi noroi, tot negativismul din ea se evaporă şi începu să zâmbească. Se simţea ca un copil acum. Merse mai departe zâmbind şi gândindu-se la lucruri frumoase.

   Mâinile îi îngheţau pe dosarele ce le ducea în braţe. Mănuşile pe care el purta erau mai mult de aspect, pentru că folositoare nu prea erau: aveau degetele decupate, deci nu ţineau deloc de cald. Şi le cumpărase doar pentru că erau pufoase. Unul din miliardele de fulgi de zăpadă ce cădeau din cer îi intră în ochi. Din instinct, ea închise ambii ochi. Când îi deschise, ambii lăcrimau, iar vederea i se înceţoşase şi nu mai vedea clar pe unde merge. Mergea pe unde credea ea că ar trebui. După câteva secunde se lovi de ceva sau cineva şi îşi scăpă toate dosarele şi hârtiile pe jos, în teribila umezeală. Ăproape căzu şi ea pe jos.

   - Vai, îmi cer scuze, sunteţi bine domnişoară?

   Hmm... îmi place vocea asta. Şi accentul...

   - Aproape. Toate foile mele sunt ude şi trebuia sa predau lucrarea asta azi dupămasă... 

   - Îmi cer mii de scuze... dar ar trebui să fiţi şi dumneavoastră mai atentă pe unde mergeţi.O, nu, de ce am spus asta?! M-am făcut de râs!

   - Da, ştiu, dar... zăpada... Ce frumos e băiatul ăsta!

   - Există vreo modalitate prin care m-aş putea revanşa, domnişoară... ? Spar să-mi spună cum o cheamă... E aşa drăguţă!

   - A.

   - G., îmi pare bine! Bun, acum tre' să nu fiu fraier şi să o invit în oraş. Of, ce rost ar avea?! Oricum o să mă refuze...

   - Nu prea ai cum să te revanşezi G.. Acum, dacă nu te superi, sunt în întârziere.  Fir-ar fix azi trebuia să mă trezesc aşa târziu...

   - Te pot chema la o cafea măcar? Când ai timp, nu acum... Uite c-am făcut-o şi pe asta!

   - Ăăăh... spune da fraiero, spune da!!!... păi... da, bine. 

   - Stai. Cum pot să dau de tine?

   - G. chiar mă grăbesc...

   - Bine, o să te însoţesc până unde ai de mers şi vorbim pe drum. Sper să nu-i par un ciudat.

   - Ăă...ăă...bine.

   - Deci, unde mergem?

   - Trebuie să ajung în centru în 15 minute.

   - Da, să trăiţi, acolo mergem! 

   Ambii râseră. Pe drum povestiră multe lucruri, de genul unde or să bea o cafea, ce fel de cafea va fi, dar nici unul din ei nu se gândi să-i ceară celalaltuia un număr de telefon, o adresă de e-mail, ceva ca să poată da unul de altul din nou. Când ajunseră în centru şi trebuiau să se despartă G. îi zâmbi frumos.

   - Ne vedem mai târziu, G.,

   - Stai! Cum... cum dăm unul de altul? Nu mi-ai dat nici un număr de telefon, nimic... 

   - Oops! Greşeala mea. 

   A. îi scrise numărul său de telefon pe colţul unei hârtii ude cu un scris tremurat şi rupse hârtia întinzândui-o.

   - Sper să-mi descifrezi scrisul.

   - Sper şi eu.

   - Ne vedem, ciao!

   G. nu mai apucă să spună nimic. Ea se întoarse şi plecă grăbită. După zece paşi îşi simţi telefonul vibrând în buzunar. Mesaj de la un număr necunoscut: „Să ai o zi bună! G.”. Îşi continuă drumul zâmbind.

The last step

   Privi în jur tristă: camera era întunecată şi rece. Deşi erau în iulie, afară erau temperaturi de noiembrie şi furtună. Totuşi. nu putea să se decidă unde era mai rece: afară sau în sufletul ei. Statea de zile întregi în aceeaşi cameră privind ploaia şi aşteptând.

   Astăzi a apărut şi el, exact aşa cum şi-l amintea. Aproape că nu se bucură de venirea lui. Ştia ce urmează. Doar când se apropie de ea să o îmbrăţişeze, tresări.

   -Lasă-mă!

   Lacrimile din ochii ei îl blocară pe moment. Nu ştia ce să creadă; o cunoştea pe fata asta de atât de puţin timp, şi totuşi atât de mult...

   -Dar, hei... nu-ţi fac nimic rău, vroiam doar să te îmbrăţişez.

   -Şi de ce crezi că asta nu e rău?

   -De ce ar fi rău? O îmbrăţişare - rea?!

   -Las-o baltă! N-o să mă înţelegi niciodată, nici dacă ai încerca, nici dacă ai vrea. Tu nu mă cunoşti!

   -Hei, ţi-am spus... totul depinde de tine. Ţi-am promis că n-o să fac niciodată nimic din ceea ce nu vrei.

   -Mda, whatever! De parcă aş putea să te refuz vreodată, de parcă aş putea să-ţi rezist...

   -Păi, văd că te descurci destul de bine să-mi ţii piept.

   -Fac şi eu ce pot, dar aparenţele înşeală.

   Au stat în tăcere un sfert de oră: el nu avea ce să zică, ea avea atât de multe de zis încât nu ştia cu ce să înceapă.

   -Am atât de multe să-ţi spun, încât simt că o să explodez dacă nu o fac mai repede!

   -Hei, totul e ok...

   -Te rog, nu mă întrerupe, ascultă-mă doar. După aceea poţi să pleci sau să faci ce vrei. Uite, nu ştiu cum ai reuşit să te strecori în viaţa mea, în gândurile mele, dar nu eşti bine venit aici! Te rog, pleacă. Poate trebuia să-ţi fi spus de la început cum stau lucrurile, nu te-ai mai fi apropiat atât şi ne vedeam fiecare de viaţa lui. Acum e cam târziu să-ţi spun toate astea, dar simt nevoia să mă descarc. Am realizat acum că nu e bine să faci prea mulţi paşi într-o direcţie. S-ar putea ca atunci când vrei să te întorci să realizezi că ai înaintat prea mult şi nu mai poţi. Eu am făcut prea mulţi paşi - greşeala mea - , tu abia te-ai mişcat din loc - greşeala ta? Am mai păţit asta şi nu vreau să ajung din nou în aceeaşi situaţie. De asta vreau să îţi cer, acum până nu mai fac şi alţi paşi, să te hotărăşti în ce direcţie va fi următorul tău pas: spre mine sau în partea opusă?

   O linişte apăsătoare de lăsă între cei doi. Doar tunetele de afară se auzeau. 

   O îmbrăţişare, o strângere de mână, o lacrimă şi apoi...

Drunk

   Petrecuse o seară plăcută făcând nimic în afară de a se uita la seriale. Serialele ei preferate. Adormise undeva înspre ora 1 noaptea ascultând muzica de pe MTV - ochii îi erau mult prea obosiţi pentru a fi atenţi şi la videoclipuri. Acum visa. Şi visa frumos. Îl visa pe el... mă rog, pe unul din ei, pe cel mai recent. Îi era dor ca el să se poarte cu ea frumos, să o caute, dar ştia că asta n-o să se mai întâmple curând. Tocmai visa că erau în oraş şi se plimbau pe alei pustii ţinându-se de mână şi sărutându-se din când în când. 

   Deodata auzi nişte sunete ciudate, ca nişte ciocnituri. Se sperie şi îl privi, ca şi cum ştia că avea să se întâmple ceva care avea să îi despartă. Şi avu dreptate - ciocniturile erau bătăi în uşa ei de la intrare, bătăi care au trezit-o din somn, au despărţit-o de el. Se uită la ceas - era ora 4 dimineaţa. Cine poate să bată astfel la uşă la aşa o oră?! Se sperie...azi era singură acasă şi fix azi i se întâmplă aşa ceva? Se duse tăcută, cu paşi fricoşi, înspre uşă să privească pe vizor. 

   Privi afară şi văzu că la uşă era un băiat. Un băiat chel. Nu ştia pe nimeni chel decât... Şi atunci cel de afară privi înspre vizor. Era el. El - fratele ei, el - prietenul ei din copilărie, el - marea ei iubire... el! Deschise repede uşa, neştiind ce s-a întâmplat. El abia dacă fusese de două-trei ori la ea şi acum apare aşa, în mijlocul nopţii? O privi. Ea îi făcu semn să intre, iar el intră, dar rămase lângă uşa.

   - Ce e? Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? Au păţit ai tăi ceva?!

   - Nu, nimic... Ai mei nu-s acas'. Eu-s... bine, după cum vezi...

   - Eşti beat, Bogdan.

   - Nu.

   - Ba da!

   - Da, bine, poate am băut un pic... 

   - De ce ai venit la mine? Fix la mine? 

   - Ştii... mi-e dor de tine. De felu' în care te purtai acuma câţiva ani. Mi-e dor să fim copii. Copii mici şi proşti. Care n-au subiecte de discuţie. Mi-e dor ca tu să te chinui să-mi atragi atenţia.

   - Termină. Eşti beat. Intră şi culcă-te şi dimineaţă, când îţi trece beţia, vorbim.

   - Nu, lasă-mă! Nu mă întrerupe! Nu ştii că copiii mici şi oamenii beţi spun adevăru'? Lasă-mă să-ţi zic dorurile mele. Pentru că de tine mi-e cel mai dor! Nu te-am văzut de... o groază de timp. Ştii ce-am realizat, de m-a făcut să vin la tine, aşa, în toiu' nopţii? Am realizat că eu... te iubesc.

   - Bogdan, termină! Eşti beat! Tu nu m-ai văzut niciodată mai mult ca pe o soră mai mică şi prostuţă, aşa ca termină. Tu nu mă iubeşti. Nu m-ai iubi niciodată în felul ăla.

   - Îţi repet: copiii mici şi oamenii beţi spun adevărul. Şi adevărul e că eu te iubesc! Ştii când eram mici şi tu învăţaseşi să faci prajitură şi tot ziceai că „dragostea trece prin stomac”? Nici nu ştii ce mândru mă simţeam. Nu am fost niciodată sigur că te referai la mine, da' eram mândru! Sau mai ştii când...

   - Pe bune acum, termină! Ştiu tot ce-o să-mi zici, mă mir că le mai ţii tu minte, dar în fine, termină! Nu vreau să aud toate astea acum.

   - Hei, ştiu că ai fost dezamăgită. De mulţi, printre care şi eu. Te rog doar să-mi dai o şansă să vezi că acum nu o să te mai dezamăgesc.

   - Şi dacă ţi-aş da o şansă, ai irosi-o. Aşa că scuteşte-mă te rog de o altă deziluzie.

   Neştiind ce să-i mai spună, o sărută. Ea încercă să se opună, dar îşi dădu seama că de când l-a cunoscut a sperat la asta, a visat la asta. Îl privi în ochi - chiar dacă era beat, părea sincer. Îi zâmbi, îl luă de mână şi-l conduse în camera ei, unde petrecură toată noaptea ţinându-se de mână şi depănând amintiri.

Şi dimineaţa când te trezeşti eşti cea mai frumoasă din lume!

   După o seară atât de romantică şi totuşi atât de nebună s-a aşternut liniştea în cameră. Întunericul cuprindea întreaga încăpere, iar ei stăteau îmbrăţişaţi, ascunşi între cearşafurile moi şi albe din patul ei. Din cele 4 perini cu care dormea ea de obicei, în pat mai era doar una singură pe care o împărţeu. 

   Ea adormise la pieptul lui şi se ghemuia din ce în ce mai aproape de el. El o strângea tot mai tare în braţe şi, din când în când, îi săruta fruntea. I se părea o imagine atât de pură, de inocentă: ea dormind pe pieptul lui acoperită doar de un cearşaf alb. Ar fi vrut ca acele clipe să nu ia sfârşit vreodată. Nu-şi dăduse niciodată seama cât de mult însemna pentru el până în acel moment. Iniţial se gândise că va fi o seară normală. Apoi, s-a gândit că va fi o noapte de dragoste... normală. Dar acum, cu ea în braţe, totul i se părea diferit. Mai frumos. Simţea că rvea s-o ţină aşa şi să o protejeze pentru totdeauna. Simţea că nu vrea să mai fie departe de ea vreodată. O privea şi tot ce-şi dorea era ca ea să deschidă ochii şi să-l privească, să-l sărute şi să-l strângă şi mai tare în braţe. Dar ea dormea şi era atât de inocentă încât nici nu se gândea să o mişte. A sărutat-o o ultimă dată pe frunte, şoptind abia auzit „te iubesc”, după care a închis şi el ochii. Nici dacă era trează nu l-ar fi auzit, atât de încet şoptise.

*

   Lumina deja inunda camera. Ei i se părea că e foarte devreme, că soarele abia răsărise. Răcoarea pe care o simţea venind dinspre geamul deschis o făcea să creadă asta. Se anunţa a fi o zi caldă - soarele anunţa asta - dar răcoarea şi liniştea întreruptă doar de trilul matinal al păsărilor erau atât de reconfortante încât nu dorea să se ridice din pat. Privea copacul de afară şi păsările care se jucau zburând de pe o ramură pe alta. Mirosul de tei îi îmbăta nările. Se simţea excelent în acea dimineaţă de august. Închise ochii inspirând şi zâmbi. Realiză că în sfârşit a venit ziua în care se trezeşte în braţele lui. Se gândea cât de mult aşteptase clipa asta... De aproape 3 ani, de când îl cunoscuse se tot gândea la asta, doar că avea impresia că nu se va întâmpla vreodată. Iar aseară, printr-o neaşteptată întâmplare au ajuns la ea acasă şi-a urmat... ce-a urmat. Şi-a fost frumos, atât de frumos! Mintea îi fu brusc străbătută de ideea că pentru el tot ce s-a întâmplat n-a însemnat nimic... dar a decis să ignore acea idee şi să trăiască momentul. A închis ochii zâmbind din nou, dorind să mai doarmă puţin în braţele lui, să profite de ceea ce poate nu se va mai întâmpla curând. 

   S-a trezit şi el şi primul impuls pe care l-a avut a fost de a se întinde, dar şi-a amintit că o are pe ea în braţe, aşa că nu s-a mai întins, ci a strâns-o tare, tare la piept. Ea era încă trează şi a zâmbit. A vrut să se întoarcă cu faţa la el, dar el nu a lăsat-o, ţinând-o prea strâns pentru ca aceasta să se mai poată mişca. A sărutat-o pe gât şi i-a spus cu vocea simpatic de adormită pe care o avea atunci „'neaţa somnorici!”, după care a continuat să o sărute. Într-un final i-a permis să se întoarcă cu faţa spre el. A strâns-o în braţe, după care a privit-o. Ochii ei luceau de fericire, iar zâmbetul nu-i pierea de pe faţă. Ea şi-a întins o mână şi i-a mângâiat fruntea, după care tâmplele şi obrazul neglijent neras, apoi buzele. El observa în ochii ei, după felul în care îi privea buzele, că arde de nerăbdare să le sărute, dar e prea timidă şi nu îndăzneşte. I-a luat mâna în palma lui, i-a sărutat-o şi apoi şi lipid buzele de ale ei. Când, după o vrme, sărutul a luat sfârşi ea îl privea oare cum uimită. S-a apropiat urechea ei şi i-a şoptit „te iubesc”. A urmat un moment de linişte în care pe obrajii ei au început să curgă lacrimi de fericire. Fiind aproape de faţa ei, el a simţit asta. S-a depărtat puţin, i-a şters obrajii şi i-a sărutat fruntea, după care, zâmbind, i-a spus: „şi dimineaţa, când te trezeşti, eşti cea mai frumoasă din lume!”.

Dirty situation

   Venise vara în sfârşit. Plănuiseră vacanţa asta încă de la Crăciun - mergeau toţi la munte. „Toţi” adică ea, prietenele ei cele mai bune împreună cu iubiţii lor şi un... amic al ei. Iubitul uneia dintre prietenele ei cunoştea pe cineva cu o canabă la munte şi acolo urmau să doarmă. Când au ajuns entuziasmul le-a pierit un pic. Aşa-zisa cabană avea un singur dormitor, o bucătărie în care abia încăpeau toţi şi partea interesantă - două băi. Entuziasmul le-a revenit rapid când s-au dus să facă o plimbare până la lac. Au făcut şi-o baie acolo, au râs, au glumit...s-au distrat.

   Fiind obosiţi de pe drum, în prima seară s-au dus repede la culcare - pe la 12 deja se gândeau cum urmau să doarmă. În dormitor erau două paturi, unul mai mic, etajat şi unul ceva mai mare. Cuplurile, bineînţeles, vroiau să doarmă împreună, aşa că au luat patul etajat, iar ea şi amicul ei au rămas cu patul mare. El s-a oferit să doarmă pe jos ca să nu se simtă ea ciudat, dar, mai mult din bun simţ, aceasta nu i-a permis. Se dădea o bătălie în interiorul său pentru că ştia ce-a fost între ei... şi ştia...ştia că nu e bine să doarmă în acelaşi pat cu el. 

   În fine, au stins luminile şi s-au pus toţi în paturi. După o jumătate de oră era clar că toată lumea adormise. Mai puţin ea. Se tot întorcea de pe o parte pe alta, negăsindu-şi locul. La un moment dat a încetat, gândindu-se că nu-l lasă nici pe amicul ei să doarmă. Se întoarse cu spatele la el şi rămase aşa. După nici 5 minute acesta o luă în braţe. Ea tresări, iar el o sărută pe umăr...să o calmeze... 

   Se întoarse cu faţa înspre el îmbrăţişându-l şi ea, dar în acelaşi timp încercând să-l ţină la distanţa. Nu-i era frică de el, îi era frică de ea îsăşi. Ştia că nu-i poate rezista şi încerca să se abţină... nici măcar nu erau singuri! Fiind întuneric, nu se vedeau prea clar. El îi dădu un pupic pe nas, după care începu să o sărute...aşa cum numai el ştia s-o sărute. Ea nu se opuse, fiindcă nu vroia să facă gălăgie oprindu-l, dar încerca să-l ţină cât mai departe. Bine, bine, nu era vorba de gălăgie... nu vroia ca el să se oprească. Însă ştia că săruturile lui vor ajunge s-o rănească. În timp ce o săruta, mânile lui începură să se plimbe pe întregul ei trup: pe spate - lucru care o făcu să tresară de plăcere, pe picioarele ei, pe fund, pe sânii rotunzi... 

  Se simţea bine şi ar fi vrut să-i cedeze, aproape că o făcuse, dar deodată îl împinse de lângă ea şi, în linişte, se duse la baia de lângă dormitor.

   Stătea acolo şi se privea în oglindă, gândidnu-se. Aproape că începuse să plângă când auzi paşi în spatele ei. Era amicul. Ştia că trebuia să fi închis uşa! 

   - Nu, pleacă!

   - Dar aici suntem singuri...

   - Şi?!

   - Şi putem să vorbim... De ce eşti atât de speriată? Doamne, nu-ţi fac nimic!

   - Nu mi-e frică de tine... mi-e frică de mine...

   - Hei, vreau doar să vorbim. Priveşte-mă. În trecut, când ne-am cunoscut noi, eram altfel. Eram un fraier. M-am maturizat mult de atunci. Şi n-aş fi făcut astăzi nimic, dacă n-aş fi fost sigur de ceea ce vreau. Te vreau pe tine. Să fii prietena mea... Ce spui?

   - ...nu ştiu... tu n-ai fost niciodată serios. Ştii c-aş vrea să spun da, dar...

   - Atunci spune da! Îţi promit că totul va fi bine! 

   - Bine... da... Da, vreau să fiu prietena ta!

   Şi-i sări în braţe, sărutându-l, după care se întoarseră în pat şi adormiră îmbrăţişaţi şi fericiţi.

   Dimineaţa s-au trezit singuri în cameră. S-au dus în bucătărie cu zâmbetul pe buze şi ţinându-se de mâna, pentru ca toţi să ştie de fericirea lor.

Fiecare sfârşit e-un nou început...

   Într-o colibă, pe o plajă uitată de lume, respiră două suflete. Respiră speriate. Furtuna ce izbeşte valurile de ţărm nu le ajută deloc. Fulgere crapă diferite porţiuni ale cerului de culoarea cernelii.

   -Mi-e frică! O să se termine vreodată?

   -Totul are un sfârţit, răspunde el pe un ton ce se vroia calm.

   -Să înţeleg că şi noi...?

   -Totul.

   -Eu nu vreau să se termine! Niciodată! Chiar dacă asta înseamnă să rămânem aici pe veci şi afară să fie furtună, nu-mi pasă! Şi ştii cât urasc furtunile... Şi nu-mi pasă! Vreau să fim tu şi eu...noi...mereu...

   Larimile n-o mai lăsară să spună nimic. Îmbrăţişarea caldă ce-o primi îi dădu siguranţa de care avea nevoie. Mintea îi dicta că nu va fi bine, dar inima ţipa din răsputeri că vor rămâne aşa mereu. Zâmbind, se lăsă purtată de somn, ingorând acum zgomotele furtunii. 

   Dimineaţa soarele şi cântul pescăruşilor o treziră. În colibă totul era pustiu, gol. părăsit parcă. Deodată un fior de gheaţă în străbătu întregul trup. Ieşi afară şi nu găsi nimic, doar plaja goală. Se întoarse şi începu să cotrobăie cu disperare printre puţinele lucruri din colibă. Simţea cum lacrimile i-au inundat ochii şi i se scurg rapid pe obraji. Nu-i păsa. Găsi o hârtie maro, mototolită şi apoi îndreptată pe care era scris ceva. Nu putea sa citească. Mâinile îi tremurau. Îşi facu curaj şi începu:

„Ţi-am spus - totul are un sfârşit. 

Dar după orice sfârşit 

vine un nou început.”

   Lacrimile îi inundară din nou ochii. Ieşi afară şi se aşeză în mijlocul plajei. După un timp nu mai plângea. Se uita doar hipnotizată la valurile ce mângâiau nisipul ud. Întoarse capul în stânga ei şi văzu în depărtare o siluetă străină apropiindu-se lent.

   Îşi întoarse capul iritată. Nu vroia să vadă pe nimeni. În plus, ea credea ca erau singuri acolo...

   Îşi fixă privirea spre orizont. Silueta continua să se apropie de undeva din stânga ei. Începu să intre în panică. De ce se apropia atât de mult un străin? Încercă să pară indiferentă, să-l ignore în continuare.

   Silueta ajunse la 2 metri de ea şi se opri. Îşi întoarse privirea din instinct. Era un bărbat. Un bărbat nu foarte înalt, dar în nici un caz scund, slab, îmbrăcat în alb. Primul gând ce-i trecu prin minte fu de ce s-ar îmbrăca cineva într-o cămaşă albă pe o plajă pustie. 

   Bărbatul zâmbea. Zâmbetul, înspăimântător de alb, te speria prin fericirea ce o emana.

   -Se poate? o întrebă noul venit, aşezându-se lângă ea.

   -Încearcă, răspunse ea privind din nou în gol spre orizont.

   -Ai păţit ceva? întrebă el pierindu-i zâmbetul.

   -De ce te-ar interesa pe tine? Eşti doar un străin, nu-ţi pasă.

   -Şi preferi să stai singură şi să suferi? Mă gândeam că poate ai vrea să povesteşti cuiva...

   Nu apucă să-şi încheie fraza, că ea începu să plângă în hohote. Un instinct nebunesc îi dicta să o îmbrăţişeze, dar se abţinu, ştiind că asta ar speria-o. Se mulţumi doar privind-o, deşi ştia că asta nu o ajută cu nimic.

   Ea se calmă şi începu să povestească, descărcându-se. Când ajunse la seara precedentă nu mai putu continua, începând din nou să plângă. De această dată el o îmbrăţişă şi-i mângâie părul castaniu ce lucea în soare. O calmă, după care începură din nou să vorbească, deviind încetul cu încetul de la subiectul iniţial. La scurt timp începură să râdă. Zâmbetul lui alb o făcea şi pe ea să zâmbească, iar zâmbetul ei îl transforma pe al lui în râs.

   Soarele deja începea să coboare din mijlocul cerului, iar pe plajă râsetele din ce în ce mai stridente continuau. Nu le era nici foame, nici sete, nici somn. Se hrăneau unul cu râsul celuilalt. Deşi abia se cunoscuseră şi încă nu-şi ştiau unul altuia numele, fiecare ştia cel puţin jumătate din viaţa celuilalt.

   Priviră apusul împreună, apoi se despărţiră. El o sărută pe frunte, ca un vechi prieten din copilărie. Îşi spuseră numele, apoi fiecare plecă în direcţia lui, având în suflet speranţa revederii.

   Ea nu îşi mai amintea ziua de dinainte. Tot ce avea în minte era numele lui...

Earthquake

   Dormea liniştită ca un bebeluş sub pătura ei înflorată şi frumos mirositoare. Visa ceva frumos - că erau ei doi pe un câmp plin de flori sălbatice în aveau toate culorile posibile şi imposibile. Soarele strălucea fără să ardă, o briză uşoară adia din când în când, iar ea aduna flori în timp ce el îi împletea o coroniţă. Când termină şi-i aşeză coroniţa pe creştet, cei doi se priviră în ochi o clipă, iar când erau pe punctul de a se săruta... totul a început să se clatine. Visul fetei a dispărut, iar trezirea la realitate a fost un adevărat coşmar. Totul chiar se clătina. Auzea bufnituri şi ţipete peste tot în jur şi  îşi auzea numele strigat. 
   Când a realizat că e cutremur, s-a băgat cu totul sub pătură de groază. Şi-a pus o perină peste cap, protejându-se oarecum, chiar înainte ca o bucată din tavan să se prăbuşească.
   Când totul s-a liniştit, ea respira speriată printre suspine. Plângea. O placă de beton o apăsa pe abdomen de abia putea să respire, iar o alta o zgâriase foarte tare la un braţ. Cel puţin aşa se gândea ea - simţea o durere îngrozitoare şi ceva cald care i se prelingea pe acel braţ. Cu siguranţă era sânge.
   Secundele treceau cu încetinitorul. Ei îi era din ce în ce mai greu să respire, atât din cauza durerii, cât şi din cauza dărâmăturilor care o sufocau. Tot trupul începuse să îi tremure spasmodic. În jur începeau să se audă tot mai multe gemete disperate. Nimeni nu-i mai striga numele acum. Îşi dorea să moară, îşi dorea să fi murit deja.
   După un timp ce păruse infinit, oamenii începeau să fie scoşi dintre mormanele de dărâmături. Putea auzi asta, dar ea nu se simţea în stare să scoată nici un zgomot. Se concentra să audă glasurile părinţilor ei, însa asta nu se întâmpla. Privea fix într-un punct unde ar fi trebuit să fie tabloul cu fotografia lor de familie. Nu se mai vedea din el decât o aşchie mai mare ruptă din ramă şi un colţ de hârtie mototolită. Începu să plângă din nou...
   - Mai e cineva aici? Vă rugăm ţipaţi, scoateţi un sunet dacă mai este cineva în viaţă, auzi ea strigându-se în apropiere de repetate ori.
   Încercă să se mişte însă nu reuşea. Vroia să strige, însă lacrimile şi durerile o lăsaseră fără glas.
   - Se pare că nu mai e nimeni. Va trebui să căutăm cadavrele acum.
   În acel moment ea ţipă cât o ţineau plămânii - „NU”. Era o negaţie a tot ce se întâmplase - nu putea fi adevărat! Era refuzul ei de a muri, de a fi un cadavru.
   Oamenii de afară au auzit-o şi s-au grăbit să o scoată de acolo. În lumina slabă a dimineţii - soarele încă nu răsărise - îşi văzu vecinii adunaţi într-un grup unde li se acorda primul ajutor în timp ce sperau ca şi rudele de sub dărâmături să fie încă în viaţă printr-o minune. Era în zadar însă. Ea o ştia. Era ultima supravieţuitoare. A fost şi ea dusă alături de vecinii ei şi i s-a acordat imediat primul ajutor. Se pare că mâna ei nu fusese doar zgâriată,ci era ruptă într-un asemenea hal că unul din oase îi ieşea în mod dezgustător prin piele. Avea de asemenea o enormă pată roşie, ce cu siguranţă avea să se transforme în vânătaie, caree se întindea pe întregul abdomen şi pe piept, însă aia era, deocamdată, o nimica toată. După ce a fost bandajată provizoriu şi i s-au administrat nişte analgezice puternice, fata a dat să plece de acolo. Nu mai plângea deloc, însă o urmă a tristeţii avea să îi rămână pe viaţă în privire. Ştia că ai ei erau morţi. Era sigură de asta. În timp ce se îndepărta un bărbat a văzut-o şi a fugit după ea încercând să o oprească.
   - Hei, domnişoara, unde mergeţi? Nu aveţi voie să părăsiţi locul până nu se contabilizează numărul de supravieţuitori.
   Ea se uită nedumerită în ochii bărbatului pentru o clipă. Şi el avea tristeţea în ochi. Oare pierduse pe cineva drag? Era îngrijorat pentru cineva? După câteva secunde îi răspunse:
   - Şi ce să fac aici? Ai mei sunt... nu mai sunt, spuse ea cu ochii din nou umezindu-i-se. Nu mai am pe nimeni aici. Nu mai am nimic. Lăsaţi-mă să plec. Lăsaţi-mă să merg să caut singura persoană de care-mi mai pasă pe lume. Vă rog...
   Bărbatul dădu din umeri şi spuse „Bine, nu-i treaba mea. Vedeţi numai să nu aibă cutremurul vreo replică... Adăpostiţi-vă măcar.” după care se întoarse şi plecă.
   Ea a luat-o încet, şchiopătând - nu putea merge prea repede din cauza vânătăii care îi apărea încet-încert pe abdomen, spre singurul loc din univers spre care inima o mai conducea. „Te rog să fi în viaţă, te rog! Nu poţi fi mort, nu tu! Te rog!” era tot ce-şi repeta în minte în timp ce soarele începea să răsară.
   După aproximativ o jumătate de oră, dacă nu o oră, ajunse unde dorea. Se uită în jur panicată deoarece asfaltul era acoperit de trupuri neînsufleţite acoperite de pânză albă. Apoi îl văzu. Stătea sub un copac. Avea un picior rupt, se vedea clar asta, dar era viu! N-a ştiut niciodată de unde a scos atunci atâta putere să alerge până la el. Luându-l în braţe cu braţul sănătos a început să plângă în hohote. Era un plâns de fericire, eliberare şi în acelaşi timp de o durere infinită.
   - Slavă Domnului! Eşti viu, nu pot să cred! Mulţumesc, Doamne, mulţumesc! Vai, nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu mai erai nici tu.
   Îi spuse toate astea dintr-o suflare, printre lacrimi, dar apoi văzu că el nu reacţiona nicicum. Se depărtă puţin pentru a-i privi faţa.
   - Hei, de ce nu spui nimic? De ce nu faci nimic? Priveşte-mă!
   El o privi atunci în ochi plângând.
   - Mama... e...
   Oh, nu! Şi ai lui muriseră...
   - Ş-ştiu. Şi ai mei...
   Apoi se ţinură în braţe, fiecare plângându-i pe cei pe care i-au pierdut.
   - Mă scuzaţi. Tinere, am găsit un domn care este încă în viaţa între dărâmături. Poate se întâmplă să îl cunoaşteţi...
   El ridică ochii.
   - Tată!
   Era tatăl lui şi era încă în viaţă, dar nu mai avea mult... Era rănit în zona plămânilor şi a abdomenului fiind acoperit de sânge şi nu se putea mişca - probabil şi coloana îi era ruptă.
   - Tată nu! Nu şi tu spuse el aplecându-se peste tatăl său, nepăsându-i că se umple de sânge. 
   - Nu p... nu plânge ca o fet... iţă. Asta e... Voi do...doi...trebuie să v... vă iubiţi! spuse tatăl băiatului privindu-i cald pe amândoi, iar apoi închizând definitiv ochii în timp ce o lacrimă îi curgea pe obrazul stâng.
   Cei doi au început să plângă şi s-au strâns puternic în braţe. Nu mai aveau nimic. Nu se mai aveau decât unul pe altul. Când s-au calmat, s-au privit în ochi... şi-au ştiut. S-au sărutat. Nu fuseseră niciodată împreună până la acel dezastru, dar de atunci încolo au fost nedespărţiţi. Rămaşi amândoi singuri pe lume, fără nimic şi nimeni care să-i ajute, s-au iubit mai mult şi mai mult în fiecare zi a vieţii lor.