Walking through the snow

   Era 7 şi jumătate dimineaţa şi era încă întuneric. Afară ningea. Ea era în întârziere - nu avusese nici un chef să părăsească patul cald şi să-l schimbe cu gerul de afară.

   Uitasem cum e să mergi prin ninsoare... O, Doamne, chiar trebuia să ningă? Urăsc furnicile astea albe şi reci ce zboară peste tot şi-mi lovesc faţa! Şi uite, te uiţi în sus - totul alb, pur, frumos, iar când te uiţi în jos acelaşi noroi şi aceleaşi bălţi... eww! Oribil!

   Un fulg uşor de zăpadă i-a atins nasul înroşit deja de frig. Într-o clipă toate gândurile despre zăpadă şi noroi, tot negativismul din ea se evaporă şi începu să zâmbească. Se simţea ca un copil acum. Merse mai departe zâmbind şi gândindu-se la lucruri frumoase.

   Mâinile îi îngheţau pe dosarele ce le ducea în braţe. Mănuşile pe care el purta erau mai mult de aspect, pentru că folositoare nu prea erau: aveau degetele decupate, deci nu ţineau deloc de cald. Şi le cumpărase doar pentru că erau pufoase. Unul din miliardele de fulgi de zăpadă ce cădeau din cer îi intră în ochi. Din instinct, ea închise ambii ochi. Când îi deschise, ambii lăcrimau, iar vederea i se înceţoşase şi nu mai vedea clar pe unde merge. Mergea pe unde credea ea că ar trebui. După câteva secunde se lovi de ceva sau cineva şi îşi scăpă toate dosarele şi hârtiile pe jos, în teribila umezeală. Ăproape căzu şi ea pe jos.

   - Vai, îmi cer scuze, sunteţi bine domnişoară?

   Hmm... îmi place vocea asta. Şi accentul...

   - Aproape. Toate foile mele sunt ude şi trebuia sa predau lucrarea asta azi dupămasă... 

   - Îmi cer mii de scuze... dar ar trebui să fiţi şi dumneavoastră mai atentă pe unde mergeţi.O, nu, de ce am spus asta?! M-am făcut de râs!

   - Da, ştiu, dar... zăpada... Ce frumos e băiatul ăsta!

   - Există vreo modalitate prin care m-aş putea revanşa, domnişoară... ? Spar să-mi spună cum o cheamă... E aşa drăguţă!

   - A.

   - G., îmi pare bine! Bun, acum tre' să nu fiu fraier şi să o invit în oraş. Of, ce rost ar avea?! Oricum o să mă refuze...

   - Nu prea ai cum să te revanşezi G.. Acum, dacă nu te superi, sunt în întârziere.  Fir-ar fix azi trebuia să mă trezesc aşa târziu...

   - Te pot chema la o cafea măcar? Când ai timp, nu acum... Uite c-am făcut-o şi pe asta!

   - Ăăăh... spune da fraiero, spune da!!!... păi... da, bine. 

   - Stai. Cum pot să dau de tine?

   - G. chiar mă grăbesc...

   - Bine, o să te însoţesc până unde ai de mers şi vorbim pe drum. Sper să nu-i par un ciudat.

   - Ăă...ăă...bine.

   - Deci, unde mergem?

   - Trebuie să ajung în centru în 15 minute.

   - Da, să trăiţi, acolo mergem! 

   Ambii râseră. Pe drum povestiră multe lucruri, de genul unde or să bea o cafea, ce fel de cafea va fi, dar nici unul din ei nu se gândi să-i ceară celalaltuia un număr de telefon, o adresă de e-mail, ceva ca să poată da unul de altul din nou. Când ajunseră în centru şi trebuiau să se despartă G. îi zâmbi frumos.

   - Ne vedem mai târziu, G.,

   - Stai! Cum... cum dăm unul de altul? Nu mi-ai dat nici un număr de telefon, nimic... 

   - Oops! Greşeala mea. 

   A. îi scrise numărul său de telefon pe colţul unei hârtii ude cu un scris tremurat şi rupse hârtia întinzândui-o.

   - Sper să-mi descifrezi scrisul.

   - Sper şi eu.

   - Ne vedem, ciao!

   G. nu mai apucă să spună nimic. Ea se întoarse şi plecă grăbită. După zece paşi îşi simţi telefonul vibrând în buzunar. Mesaj de la un număr necunoscut: „Să ai o zi bună! G.”. Îşi continuă drumul zâmbind.

The last step

   Privi în jur tristă: camera era întunecată şi rece. Deşi erau în iulie, afară erau temperaturi de noiembrie şi furtună. Totuşi. nu putea să se decidă unde era mai rece: afară sau în sufletul ei. Statea de zile întregi în aceeaşi cameră privind ploaia şi aşteptând.

   Astăzi a apărut şi el, exact aşa cum şi-l amintea. Aproape că nu se bucură de venirea lui. Ştia ce urmează. Doar când se apropie de ea să o îmbrăţişeze, tresări.

   -Lasă-mă!

   Lacrimile din ochii ei îl blocară pe moment. Nu ştia ce să creadă; o cunoştea pe fata asta de atât de puţin timp, şi totuşi atât de mult...

   -Dar, hei... nu-ţi fac nimic rău, vroiam doar să te îmbrăţişez.

   -Şi de ce crezi că asta nu e rău?

   -De ce ar fi rău? O îmbrăţişare - rea?!

   -Las-o baltă! N-o să mă înţelegi niciodată, nici dacă ai încerca, nici dacă ai vrea. Tu nu mă cunoşti!

   -Hei, ţi-am spus... totul depinde de tine. Ţi-am promis că n-o să fac niciodată nimic din ceea ce nu vrei.

   -Mda, whatever! De parcă aş putea să te refuz vreodată, de parcă aş putea să-ţi rezist...

   -Păi, văd că te descurci destul de bine să-mi ţii piept.

   -Fac şi eu ce pot, dar aparenţele înşeală.

   Au stat în tăcere un sfert de oră: el nu avea ce să zică, ea avea atât de multe de zis încât nu ştia cu ce să înceapă.

   -Am atât de multe să-ţi spun, încât simt că o să explodez dacă nu o fac mai repede!

   -Hei, totul e ok...

   -Te rog, nu mă întrerupe, ascultă-mă doar. După aceea poţi să pleci sau să faci ce vrei. Uite, nu ştiu cum ai reuşit să te strecori în viaţa mea, în gândurile mele, dar nu eşti bine venit aici! Te rog, pleacă. Poate trebuia să-ţi fi spus de la început cum stau lucrurile, nu te-ai mai fi apropiat atât şi ne vedeam fiecare de viaţa lui. Acum e cam târziu să-ţi spun toate astea, dar simt nevoia să mă descarc. Am realizat acum că nu e bine să faci prea mulţi paşi într-o direcţie. S-ar putea ca atunci când vrei să te întorci să realizezi că ai înaintat prea mult şi nu mai poţi. Eu am făcut prea mulţi paşi - greşeala mea - , tu abia te-ai mişcat din loc - greşeala ta? Am mai păţit asta şi nu vreau să ajung din nou în aceeaşi situaţie. De asta vreau să îţi cer, acum până nu mai fac şi alţi paşi, să te hotărăşti în ce direcţie va fi următorul tău pas: spre mine sau în partea opusă?

   O linişte apăsătoare de lăsă între cei doi. Doar tunetele de afară se auzeau. 

   O îmbrăţişare, o strângere de mână, o lacrimă şi apoi...

Misteriosul

   O încăpere amplasată în spaţiul cosmic. Încăpere cu un iz de ceva mucegai învechit şi verzuliu ce se întinde cu rapiditate ca nişte tentacule pe pereţii de un alb murdar şi scorojit. Mirosul e greu de suportat. Te apasă, te îneacă... Fiinţele sunt ciudate. Feţe schimonosite şi pline de ură. Te ard cu privirea şi simţi cum te sugrumă, cum ţi se taie respiraţie. Scot sunete îngrozitoare şi te privesc insistent. Au ochii mari şi parcă injectaţi cu sânge. Unele fiinţe îşi agită cleştii mari cu care ar putea tăia altă fiinţă în două... Două fiinţe îşi zâmbesc, dezvelindu-şi astfel colţii imenşi din care se scurge veninul... Una din fiinţe scoate sunete puternice şi cu o rapiditate de nedescris îşi înfige colţii plini de venin în gâtul celeilalte fiinţe. Aceasta se prăbuşeşte pe podea cu ochii deschişi, gemând. I se scurge tot lichidul din corp... În scurt timp rămâne doar un corp stafidit...
    Te retragi într-un colţ şi priveşti în jos podeaua plină de acelaşi mucegai verde. Simţi cum se urcă pe picioarele tale şi îţi intră-n carne... Îl simţi cum îţi merge prin vene... Picioarele îţi tremură, privirea ţi se înceţoşează... Fiinţele se agită în preajma ta. Rag şi îşi ascut cleştii uriaşi... Simţi cum te prăbuşeşti pe podeaua plină de mucegai... Simţi cum una din fiinţe se apropie de tine. Îi simţi respiraţia grea pe obrazul tău... Aştepţi să-şi înfigă colţii veninoşi în gâtul tău... Simţi cum saliva fiinţei îţi picură pe obraz... O auzi cum urlă... Îşi umezeşte cu limba buzele arse...
Uşa se trânteşte de perete şi o lumină orbitoare pătrunde în încăpere. Din cauza luminii orbitoare fiinţele urlă, iar mucegaiul se retrage din venele tale ascunzându-se într-un loc întunecat. Fiinţa de lângă tine se retrage în întuneric. Te ridici uşor de jos şi priveşti fiinţele retrase într-un colţ întunecat. Tu stai în lumină...
Priveşti spre cel care a deschis uşa... Lumina e orbitoare şi nu îi poţi distinge figura... Salvatorul tău păşeşte în încăpere. Are faţa acoperită cu o mantie albă. Încerci să-l atingi, dar nu poţi... Fiinţele sunt îngrozite de apariţia acestui Misterios. Totul prinde culoare acolo unde calcă Misteriosul. Răsar floricele mici şi colorate...
Priveşti cum din fiinţele îngrozitoare se scurge un lichid albicios, reuşind să facă o gaură în podea. Corpurile stafidite cad în gol... Mucegaiul se scurge şi el cu rapiditate prin acea gaură, plutind în spaţiul cosmic...
    Te linişteşti... Totul e bine acum... Simţi o mână rece pe umărul tău. Îţi întorci capul pentru a privi în spatele tău... E Misteriosul. Faţa lui te sperie... E mai îngrozitoare decât cea a fiinţelor care au dispărut. Încerci să fugi, dar mâna lui îţi e încleştată în jurul gâtului tău. Te prăbuşeşti pe podeaua care mai înainte era plină de floricele mici şi colorate. Acum e plină de spini.. Spinii îţi intră în piele. Sângele ţi se scurge şiroaie... Misteriosul înghenunchează lângă tine, se îmbată cu mirosul tău şi îţi gustă sângele... Gustul tău îl instigă. Îşi dezveleşte colţii albi şi strălucitori... Ochii lui sunt întunecaţi... Îşi înfige colţii cu putere în pieptul tău, reuşind să-ţi scoată sufletul...
Acum eşti doar un corp fără suflet, blestemat să umbli prin lume...
Nu ai dreptul să iubeşti, să simţi... Tu nu ai suflet. Trupul îţi e gol şi rece. Porţi blestemul Misteriosului...
Ataci ca o fiară, sfâşii trupuri şi pleci cu sufletele...
La o mie de suflete pure, blestemul se va sfârşi şi vei avea dreptul să-ţi păstrezi doar unul...
Doar un suflet dintr-o mie... Unul blând, curat... dar ştii foarte bine că nu e al tău...

Memoriile inimii XII

* Poveste scrisă de Anonim


   Ajuns în Londra, la el acasă, se trânti pe patul imens. Se simţea un aer greu, irespirabil. De obice se bucura foarte mult atunci când ajungea acasă, dar acum nu mai era aşa. Leyla era la mii de km, iar el era aici. În modestul lui lux, din lumea lui civilizată...
Începu să-şi despacheteze lucrurile şi să sorteze fotografiile. Ochii Leylei îl urmăreau... îi simţea privirea inocentă, calmă în fiecare poză privită... Acum Leyla ar fi trebuit să fie cu el, nu acolo... închisă de un nenorocit.
   Noaptea se lăsa încet, iar David îşi aprinse o ţigară de foi şi se aşeză pe un scaun pe terasă aşa făcea în Turcia. Privea cerul care parcă nu mai era atât de înstelat aici. Doar câteva stele luceau... Nici luna parcă nu mai strălucea ca în Turcia. Acolo totul avea alt farmec. Totul era mai frumos... Aici nu mai auzea cum valurile mării se spărgeau de ţărm... aici auzea doar zgomotul maşinilor, al oamenilor... Aici nu era ca acolo. Acolo s-ar fi trezit de dimineaţă mângâiat de briza mării. Acolo era Leyla...
Treceau zile şi nopţi, iar David era frământat de gânduri... Strângea fonduri pentru satul Leylei, făcea tot ce îi stătea în putere pentru a o ajuta... pentru a şti că e bine.
Trecuseră deja 6 luni de când se întorsese din Turcia, dar acum se urca din nou într-un avion spre Turcia... Locul unde şi-ar fi regăsit echilibrul şi fericirea. Drumul i se păru atât de lung şi covârşitor. Cu fiecare minut în care se apropia de Leyla, era din ce în ce mai stresat, nervos... nerăbdător... Într-un sfârşit ajunse şi la Leyla. Oamenii nu mai erau aşa cum îi lăsase... săraci, naivi, supăraţi... Acum aveau haine, erau egoişti. Nu mai pescuiau şi strângeau fructe de dimineaţă până seara. El îi schimbase... el era de vină. Un gând îi fulgeră în minte: dacă şi Leyla lui s-a schimbat? Dacă ea l-a uitat?...
Căuta ochii Leylei pretutindeni. Întreba de ea, dar nimeni nu ştia unde e... Era atât de dezamăgit, de frustrat şi supărat... Bătuse atâta drum pentru a o vedea pe Leyla, dar ea nu era nicăieri... Absolut nicăieri...
Se întorcea spre maşină pregătit să plece când din spatele lui auzi vocea cristalină a Leylei.
- Bună David...
Închise ochii şi zâmbi. Leyla era tot aici... Respiră adânc şi se întoarse spre ea...
- Leyla...
O luă în braţe şi o pupă pe frunte. Inima îi bătea atât de tare... Îi mângâie faţa. Avea pielea atât de fină şi curată. Părul ei era acum de o mie de ori mai frumos, mai blond şi mai ondulat. Acum purta haine, nu mai purta doar o simplă cârpă...
- Mi-a fost dor de tine...
Tânărul fu atât de surprins când observă că Leyla putea vorbi coerent acum.
- Leyla, Leyla draga mea... şi mie mi-a fost foarte dor de tine.
Îi zâmbi. În ochii Leylei se putea observa o sclipire... probabil de fericire...
O ţinea stâns în braţe şi se îmbăta cu parfumul ei. Îi mângâia părul şi o alinta... Îi sorbea cuvintele orice cuvânt... Era atât de fericit. Aici timpul parcă se oprea şi nimic nu mai conta. Ar fi stat aşa o eternitate. Cel puţin acum cunoştea gustul fericirii şi al iubirii... Dar gândurile i-au fost întrerupte de vocea baritonală a şefului satului. Oriunde ar fi cunoscut acea voce...
- Iar te-ai întors? Iar vrei să o răpeşti pe Leyla? Luaţi-o!
- Nu, stai! Nu vreau să o răpesc pe Leyla. Dacă voiam să o fac, o făceam fără să te mai întreb pe tine nimic. Am bătut atâta drum pentru a o revedea, iar tu îmi iei acum şi această fericire? Ţi-am ajutat satul, ţi l-am scos din mizerie... Ce nu-ţi convine? Lasă-mă să stau cu Leyla...
Privirea şefului îl ardea, dar îi putea ţine piept...
- Speri să dispari cât mai repede de pe aici, îi spuse şeful satului...
- O să dispar... stai liniştit...

Călătorie în timp II

   În noaptea aceea Lucy visase că făcea o călătorie în timp putând pătrunde în lumea în care ea dorea. Se afla pe la 1700... din câte îşi dăduse ea seama după haine.
La început se speriase crezând că încă mai purta pijamaua ei cu picăţele albastre, dar se calmă atunci când se văzu purtând o rochie din taftă roşie cu crinolină şi brodată pe margini. Rochia era incredibil de largă încât nici nu putea să se mişte în ea. Sânii ei erau parcă prea strânşi într-un corset legat cu un şnur negru din catifea. Purta chiar şi o perucă imennsă la fel ca celelate femei. Ba avea chiar şi o aluniţă falsă deasupra buzei . Bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine cambrate, pantaloni scurţi şi purtau pantofi cu toc. Lucy văzuse astfel de pantofi chiar şi la Ludovic al XIV-lea. Era atât de fascinată de lumea pe care o visa... Încercă să facă o piruetă, dar se împletici. Rochia ei largă nu i-ar fi permis o mişcare atât de amplă... Abia putea merge cu ea.
Nici nu apucă bine să se bucure de visul ei că se trezi. Era atât de îmbufnată că se trezise.
- Hai Lucy, trezeşte-te! strigă mama.
"Ahh... şcoalăăă".
Mama ei intră în cameră.
- Hai, nu te trezeşti?
- Ohh... ba daa...
Mama trase draperiile astfel încât razele soarelui de dimineaţă pătrundeau în cameră. După ce plecă mama Lucy se ridică din pat şi se duse spre uşă salutându-l pe Rick care lenevea într-un colţ al camerei.
Se îmbrăcă şi coborî scările în pas grăbit. Era în întârziere, dar mama nu se sfii să o oprească.
- Lucy dragă, nu uita că azi ai programare la doamna psiholog.
- Dar maaamăă... nu am nevoie de psiholog.
- Ai un prieten imaginar Lucy. Prietenii imaginari sunt pentru fetiţe de 4 ani, tu o să faci 14 ani.
- Nu e prieten imaginar mamă... E fantoma unui marchiz. Dacă voi nu o puteţi vedea, asta e treaba voastră.
- Nebunoo...
"Nesuferitule" şi se strâmbă la fratele ei mai mare, Brad.
- Pa mamă.

Lucy ajunse la şcoală. Prima oră avea istoria, ora ei preferată. Îi plăcea atât de mult ora doamnei Willson. Îi plăcea modul în care îşi începea doamna Willson ora, cu o glumă ori despre Ludovic, ori despre Tudori, ori... despre Dracula sau alţii. Azi vorbeau despre "Marea ciumă". Vorbele doamnei Willson o scârbeau pe Lucy, dar o şi îngrozeau. "Poate Rick avea dreptate. Poate nu-s făcută pentru a trăi în trecut. Atunci dacă te lovea o boală sigur mureai, acum sunt tratamente...". Atunci un gând îi fulgeră prin minte. Dacă ea a călătorit într-o perioadă în care mai era ciuma??
- Doamnă Willson!
- Da, Lucy.
- Nu ştiţi care sunt... ăă.. simptomele ciumei? Adică cum îşi dădeau seamă că au ciumă şi nu doar o febră foarte mare?
- Ah... Lucy, bună întrebare. În zona axilară, pe gât şi chiar în zona inghinală apăreau nişte umflături la început roz, apoi purpurii, iar pe urmă se făceau negre şi erau de dimensiuni mari.
Deja regreta că întrebase. Nu prezenta nimic din astea, dar îşi imagina cum arătau acele umflături şi parcă i se întorcea stomacul pe dos. Slavă domnului că se sunase şi doamna Willson nu mai continua cu explicaţia. Lucy îşi strânse cărţile şi se îndreptă spre dulăpiorul ei pentru a-şi lua cărţile pentru următoarea oră... algebra. Ura algebra. Ar fi preferat zece ore de istorie cu doamna Willson decât o oră de algebră cu domnul Harms. Timpul părea că se scurge cu încetinitorul. Abia trecuse un sfert din ora domnului Harms, dar părea o veşnicie. Desena pătrăţele pe marginea caietului când fu lovită în braţ de o bucăţică de hârtie mototolită. Era un bileţel de la Alice, colega ei cea mai bună. "Tre' să-ţi spun ceva urgent în pauză despre Maimuţă". Desigur, Maimuţă era numele de cod al domnului Harms... El semăna cu o maimuţă. Era plin de păr din cap până în picioare. Se zicea că se rade pe tot corpul în fiecare zi. Îşi întoarse capul spre Alice şi o privi întrebător, dar Alice îi făcu cu ochiul. Lucy se foia aşteptând să treacă timpul. Oricum nu înţelegea nimic de la domnul Harms.

Călătorie în timp I

Privea albumul cu fotografii vechi...
- Ce frumos era atunci... Vezi? Uite ce rochii purtau femeile atunci. Tu crezi că mie mi-ar sta bine cu o rochie  ca aceea?
- Tu? Îmbrăcată cu o rochie ca aceea? Cred că glumeşti...
- Şi oraşul era atât de frumos pe atunci...
- Era, nu ca acum cu tot felul de chestii din astea... cum le spuneţi voi?
- Moderne?
- Da, exact, moderne. Noi atunci ne descurcam cu ce aveam. Acum viaţa e atât de simplă...
- Hmm... ştii ce? Chiar mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci...
- Da? Aşa zici acum... Tu nici măcar nu te poţi dezlipi de cutiuţa aia vorbitoare...
- Telefon vrei să zici..
- O să-i zic cum vreau eu. Nu te poţi dezlipi nici de cutiuţa cu imagini...
- Da, da, da... Hai mai taci. Oricând aş putea renunţa la astea. Uite, chiar acum renunţ la ele. Nu o să mă mai uit la televizor şi nici nu o să mai vorbesc la telefon.
- Da... cum să nu?! Nu poţi rezista, aşa că nu încerca.
Lucy luă o pernă şi o aruncă în direcţia lui.
- Ştii foarte bine că nu mă poţi lovi. Totul intră prin mine şi nu mă loveşte deloc. Aşa că poţi da cât vrei în mine.
- Fir-ai tu!
- Lucy, hai la masă! se auzi de jos o voce de femeie...
- Mă duc la masă. Tu stai aici.
Lucy închise albumul cu fotografii, îl aşeză pe pat, coborî în grabă scările şi se aşeză la masă alturi de ceilalţi.
Se juca cu furculiţa în mâncare. Mama ei ştia foarte bine că nu-i place brocoli, dar deşi ştia asta tot brocoli pregătea.
- Dragă, nu te mai juca cu mâncarea. Mănâncă!
- Dar mamă... e brocoli...!!
- E bun, e sănătos. Mănâncă!
"Fir-ar mama lui de brocoli...". 
- Uită-te la fratele tău cât de mult îi place brocoli...
Lucy se uită la el şi se strâmbă.
"Nesuferitule..."
- Şi ce-ţi doreşti de ziua ta? o întrebă tatăl ei.
- Ăăă... 
- Ştiu sigur ce ţi-ai dori. Acel costumaş alb cu guleraş cu dunguliţe albastre...
- Mamă, nu... Pe ăla ţi-l doreşti tu. Eu nu vreau ăla...
- Bine, bine... dacă nu vrei costumaşul ăla, deşi eu tot o să ţi-l iau, spune-ne ce vrei.
Deşi ştia că va regreta ceea ce urma să zică tot nu se abţinu.
- Păi eu... eu... îmi doresc să călătoresc în timp.
Râsetele cutremurau camera.
- Toanto, nu poţi călători în timp...
- Ştii tu mai bine, nesuferitule...
- Draga mea, ştii foarte bine că nu se poate aşa ceva...
- Mamă, ea are un prieten imaginar. Ea crede că totul este posibil...
Se uită spre Lucy şi se strâmbă la ea...
- Terminaţi! Nu vă mai strâmbaţi unul la altul, spuse tata.
- Nu e prieten imaginar ca să ştii şi tu. E o fantomă...
- Aaa... da... Ronald ăla... Dragă, ştii foarte bi..., spuse tata.
- Dragă, nu-l cheamă Ronald, ci Renold, îl întrerupse mama.
- Nu, nu şi iar nu... Îl cheamă Rickard. Marchizul Rickard de Vence al III-lea. E marchiz, adică a fost marchiz... Dacă voi nu-l puteţi vedea asta nu înseamnă că nu există.
Lucy lăsă furculiţa în farfurie şi se ridică. Se duse în camera ei şi se trânti în pat.
- Auzi, tu chiar ai existat, nu?
- Cum adică am existat? Eu exist...
- Da, da, da...

Plan de vis

* Postare scrisă de Motănel

    Într-o seară parfumată de vară te voi ţine de mână plimbându-ne pe străzi pustii. Te voi purta în paşi de dans către orizont până când vei obosi şi îmi vei cere să te duc pe braţe acasă. Te voi duce plutind, privindu-ţi ochii scânteind. Îţi voi arăta stelele şi Luna şi ţi le voi dărui pe fiecare. Îţi voi fura câte un sărut şi îţi voi fotografia în minte privirea, ca să îmi amintesc mereu cum arată fericirea. Şi te voi duce la mine acasă, acolo unde vom fi numai noi.

   Te voi aşeza pe un scaun şi îţi voi servi o cină delicioasă, ca pentru o regină. Vom purta o lungă discuţie despre orice îţi poţi imagina, timp în care îţi voi sorbi de pe buze fiecare cuvânt. Apoi te voi întinde pe un pat din petale de trandafiri, acoperit cu aşternuturi de mătase. Te voi dezmierda şi îţi voi aşeza părul în forma unei flori în jurul tău, iar apoi îţi voi spune că eşti cea mai frumoasă floare pe care am văzut-o. Te voi mirosi şi mă voi îmbăta cu parfumul tău, apoi te voi mângaia gentil.

Te voi săruta pe frunte, apoi pe nas, apoi pe buze. Îţi voi simţi gustul dulce şi îl voi memora pentru totdeauna. Voi continua să te sărut, coborând pe gât... pe umeri... pe piept... Îţi voi scoate uşor fiecare haină continuând să te sărut pe sâni... pe burtă... pe şolduri... pe coapse... pe genunchi... pe picioare... între picioare...

Te vei înfierbânta de dorinţă şi mă vei chema să mă săruţi şi tu. Mă vei dezbrăca încet mângâindu-mă şi îmbrăţişându-mă. Te vei încolăci în jurul meu şi îmi vei asculta inima în timp ce mă vei săruta pe spate. Apoi te vei sui peste mine şi vom gusta împreună din fructul oprit. Tu pe al meu, eu pe al tău...

Te vei întoarce şi îmi vei cere să te fac femeie... dar să fiu grjuliu. Te vei apleca să mă săruţi în timp ce voi trece încet de uşa care nu s-a deschis nimănui până atunci. Îţi voi spune că totul a trecut şi vom continua să ne iubim. Vom atinge împreună culmile plăcerii şi le vom depăşi cu cele ale iubirii. Vom gusta împreună din nectarul fructului oprit. Tu din al meu, eu din al tău...

   Şi când oboseala şi plăcerea ne vor fi de ajuns, ne vom întoarce să ne odihnim, îmbrăţişaţi. Ne vom săruta şi ne vom dezmierda până când visele noastre se vor contopi într-unul şi vom fi împreună pe veci, în vis sau în realitate. Tu vei fi regina mea, iar eu voi fi prinţul tău. Şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, când vom zâmbi mulţumiţi că totul a meritat. Iar într-o zi ne vom aminti de acea seară magică şi ne vom mulţumi pentru ea. Te voi iubi mereu.

Mafioţii cu lăbuţe III

   Cei doi şoricei au reuşit într-un sfârşit să iasă afară nevăzuţi şi teferi. Micuţului şoricel îi transpirau lăbuţele de la atâtea emoţii. Parcă ceva mai frumos de atât nici nu-şi putea imagina. Privea spre micuţa şoricuţă... cu formele ei apetisante... Rămăsese cu guriţa deschisă...<
- Jasmin, da' eu tot îs curios... De ce ai venit tocmai aici?
- Ahh... prostuţule, trebuie tu să le ştii pe toate, nu-i aşa?
- Păi doar mă întrebam şi eu aşa... eram curios...
- Bine... uite cum stă treaba prostuţule, am interceptat un transport secret de şvaiţer şi am nevoie de tine.
Micuţul şoricel se oprise în loc. Nu-i venea să creadă că o fată atât de simpatică şi dulce ca ea se băgase în aşa ceva... Ea nu era aşa...
- De ce tocmai de mine şi de când te interesează pe tine astfel de treburi? Ţi-l pot sugera pentru astfel de treburi pe prietenul meu... e mai mare... eu nu mă mai bag în d'astea. Am făcut-o atunci, m-au prins Trupele şi m-am cuminţit. Acum sunt un şoarece cult, nu mă mai amestec eu în d'astea.
- Hai, nu fi prostuţ... ai şi tu de câştigat.
Micuţa şoricuţă îl pupă pe obraz...
- Hai, te rog ajută-mă...
Jasmin ştia că micul şoricel nu-i poate rezista, iar mai devreme sau mai târziu îi va ceda...
- Jasmin, dar ţi-am zis... eu nu mă mai bag în d'astea. E greu, e dificil şi în plus o astfel de treabă nu e pentru o fată atât de...
- Atât de?! Hai spune!
- Atât de firavă ca tine.
- Firavă?! Ahh...
Iar Jasmin scoase un chiţăit subţirel semn că era tare amuzată de spusele şoricelului.
- Prostuţule, se vede că nu ne-am mai întâlnit de ceva vreme. Nu mai sunt aşa de interesată de carte acum. Acum am descoperit mirosul şvaiţerului... Şvaiţer, îţi zic eu... Nimic nu poate mirosi mai bine decât nişte şvaiţer proaspăt.
- Jasmin, aproape nu te mai recunosc.
- Ştiu, nici eu nu prea mă mai recunosc... dar timpul trece şi ne schimbăm.
- Ăăă... aşa o fi...
- Adică cum să nu fie aşa. Uită-te la tine... acum câţiva ani învârteai caşcavalu' pe labe, iar acum citeşti... Parcă eu te mai recunosc...
- Da...dar...
- Niciun dar, eu vreau să ştiu acum şi aici dacă mă ajuţi cu trasportul... Vreau un răspuns prostuţule... Un răspuns.
Micului şoricel i se înecaseră aproape toate roţile de caşcaval. Nu-i venea să creadă că o fată atât de dulce ca ea umbla acum cu d'astea... Nu-i venea să creadă. Pe o parte îi era frică să zică că o ajută, dar pe alta... era atât de îndrăgostit de ea... încât nu-i putea rezista.
- Mmm... bine, te ajut.
- Ahh... prostuţule, ştiam că mă vei ajuta.
Iar mica şoricuţă îi sări la gât şi-l pupă.

Memoriile inimii IV

 * Poveste scrisă de Anonim


   În timp ce Leyla tremura de frig şi se gândea la acel bărbat, el era cazat la un hotel decent din apropierea sătucului. Tânărul fotograf tocmai ce lua masa la restaurantul hotelului. Mâncase o porţie de mahrube, iar la desert sekerpare. Gustase şi puţin rake, dar gustul de anason nu-i plăcu. Îi plăcea bucătăria tucească şi şi-ar fi dorit să guste mai multe, dar gândurile nu-i dădeau pace. Nu se putea gândi decât la micuţa Leyla. Probabil că era înfometată, ca toţi ceilalţi săteni... Probabil îi era şi frig... Nu putea uita ochii ei... Ochii ei luminoşi şi plăpânzi. Buzele acelea cărnoase şi felul în care strângea capul de păpuşă murdar la pieptul ei.
Se ridică de la masă şi se duse în camera sa. Se aşeză în pat cu ochii aţintiţi în tavan. Hotelul în care era cazat era foarte aproape de mare. Mirosul sărat al mării îi invada nările. Valurile care se spărgeau de mal îi dădeau o stare de linişte, de melancolie. Cu fiecare adiere de vânt un aer rece pătrundea în cameră.
Cu toate acestea, gândul lui tot la micuţa copilă era. Se ridică din pat şi îşi scoase apartaul de fotografiat. În el avea o grămadă de poze pe care le făcuse azi sătenilor. Poate printre acele poze reuşise să o prindă şi pe micuţă, dar din păcate nu avea nicio poză cu ea. Nici măcar una... Îi părea atât de rău. Îşi propusese ca la prima ora a dimineţii să pornească spre micul sătuc pentru a o întâlni pe micuţa Leyla. Voia să afle totul despre ea, despre viaţa ei. Voia să facă un articol separat doar pentru ea. Voia să mişte sufletele oamenilor cu povestea micuţei. Voia să facă ceva pentru ea. Voia să o salveze de acolo...

* 

 
   Soarele tocmai ce ieşea din mare. Apa mării avea o culoare mai mult galbenă, chiar portocalie. Câţiva pescăruşi îşi căutau hrana în apa sărată a mării. Câteva adieri uşoare făceau ca draperia de mătase albă din camera tânărului să se mişte, astfel încât puteau intra câteva raze de soare. Era atâta linişte. Doar glasurile pescăruşilor deranjau acea linişte... Undeva departe, în larg, se putea observa o barcă care se mişca în ritmul valurilor.
Tânărul se trezise deja, iar acum admira minunatul peisaj savurându-şi cafeaua. Cafeaua era atât de neagră şi tare, dar era dulce. Dulce ca mica fetiţă. Un miros vag de nucşoară se putea simţi la fiecare înghiţitură. Îşi termină cafeaua, însipiră adânc aerul dimineţii şi se întoarse în cameră. Îşi luă geanta şi aparatul de fotografiat şi porni spre micul sătuc, spre micuţa fată... Abia aştepta să o întâlnească din nou...

Mafioţii cu lăbuţe II

Mafioţii cu lăbuţe I




    Un miros rânced îi invada nările. Era scârbit de ceea ce simţea. I se răscolea stomacul său micuţ de fiecare dată când inspira. Nu se mai putea aşa ceva...oriunde se uita, numai brânză, caşcaval şi alte rahaturi. "Pff... ce noapte, ce noapte... oohh..". Îşi duse lăbuţa la fruntea sa micuţă şi o mângâie. Avea un cucui micuţ..."Să fiu al naibii... cred că nu a fost bun caşcavalu'. Mi-o trebuit mie şvaiţer dă-la... sau cum io zice... mama lui de şvaiţer... nu puteam rămâne la caşcavalu' ăsta obişnuit? Ohh... am vrut senzaţii tari, na de aici senzaţii tari...". Se ridică de pe jos... dar o ameţeală puternică îl trânti la loc.
"Vai de viaţa mea... În ce m-am băgat?! Mi-au trebuit mie lucruri d-astea? Oare de ce m-am lăsat influenţat? Sunt un papă-brânză. Da, exact... asta sunt. Păcătosul de mine le trage prea mult la măsea. Mi-au trebuit mie sticle cu licori din alea cu nume pompoase...aahhh...vai de coada mea cum am ajuns. M-am luat după brânză ăsta... Puteam rămâne la cărţile mele... dar el nu şi nu... Trebuie să mă întorc la cărţile mele. Aşa ceva nu se mai acceptă. Am jurat în faţa Trupelor Motăceneşti că mă fac şoarece cuminte... La naiba ea de viaţă...".
Micul şoricel privea în jur... sticle goale, ceva prafuri misterioase... şoricuţe adormite... prietenul său mângâind în anumite zone alt şobolan de gen masculin. "Iacc...", îşi spuse el în gând în timp ce încerca să se ridice şi să plece... Dar nu reuşi nici de data această să facă câţiva paşi că iar pică pe jos... "Mama ei de viaţă. Gata am spus. Gata cu petrecerile... Gata cu tot...". Micul şoricel se ambiţionă şi se ridică de jos în încercarea de a găsi o cale de scăpare din această cocină de şobolani adormiţi.
Mergea clătinat, se mai împiedica... privea în stânga şi în dreapta în speranţa că va găsi o cale de ieşire...
Făcuse doar câţiva paşi şi se opri speriat. Simţi că cineva este în spatele lui, îi simţi respiraţia...inima îi bătea cu putere...
Credea că sunt Trupele Motăceneşti, că l-au găsit iar acum îl vor mânca sau poate îl vor face friptură... Vroia să ţipe pentru a-i atenţiona şi pe ceilalţi... dar nişte lăbuţe mici îi astupaseră deja ochii.
- Ghiceşte cine e...
- Ăăă... habar nu am, dar nu mă mânca te rog!!
- Hai, îţi dau un indiciu...şi nu o să te mănânc, iubiţel.
- Iubiţel?!
- Da dragul meu, m-ai uitat?!
Îi luă mâinile de la ochi şi îl întoarse spre ea.
- Eu sunt iubiţel. Ai uitat de mine. Ahh... prostuţule.
Şi îl pupă pe micul şoricel pe obraz.
- Prostuţu' de tine... cred că ai tras pe nas prea multă otravă de nu-ţi mai aminteşti... Hai, te las să-ţi aminteşt de mine.
El se uita fix în ochii ei. Ce ochi frumoşi avea. Ce chip angelic. Doi ochi ca de mărgele... Zâmbea tâmp. Îşi imagina că era cu mica şoricuţă într-un lan de grâu, alergau, o ridica în braţe, o săruta... Năsucul i se mişca. Guriţa lui mică era întredeschisă... Şi atunci îşi aduse aminte cine era. Era micuţa Jasmin.Un nume atât de frumos pentru o şoricuţă atât de fromoasă. Nu îşi mai aducea aminte unde şi când o cunoscuse, dar asta se întâmplse acum multă vremea. Cam pe când încerca el să facă liceul. Jasmin purta o rochiţă neagră şi mulată care îi scotea în evidenţă formele ei voluptoase. Avea un mic tatuaj pe umărul drept, buzele ei erau atât de apetisante...
- Ahh... Jasmin, tu erai?! Nici nu ştii cât de mult mă bucur să te văd, dar credeam că eşti plecată la facultate că nu ai timp de d'astea cu nişte tipi... ăăă... ştii şi tu, nu chiar aşa de rasaţi ca tine.
- Prostuţule, vrei să zici că nu-ţi convine că sunt aici?
- Ah... nu Jasmin, chiar mă bucur... dar nu mă aşteptam să te văd.
Micuţa şoricuţă râse.
- Aseară păreai extrem de bucuros să mă vezi, dar acum nu cred că mai eşti atât de bucuros...
- Ăăăă... da?! Adică da... am fost, ăăă.. nu, nu adică sunt... sunt bucuros să te văd Jasmin. Chiar mă bucur, sincer.
- Ahh... prostuţule, ce te mai bâlbâi.
Jasmin îl luă de după gât pe micul şoricel şi îi şopti ceva la ureche.
- Păi hai să mergem, spuse micul şoricel. Dar pe unde ieşim?
- Stai calm prostuţule, găsim noi pe unde să ieşim.
Micul şoricel era în al nouălea cer. Iubirea lui din liceu, sau mai bine zis... atunci când vroia el să facă liceul revenise. Bine, el niciodată nu-i spusese ei că o place. Era prea laş pentru a-i face micuţei şoricuţe declaraţii de dragoste la o bucată de caşcaval sau şvaiţer... El nu era aşa...

*Va continua*

Memoriile inimii III

  * Poveste scrisă de Anonim

     Micuţa Leyla stătea întinsă pe jos, pe nişte frunze uscate într-o cociobă din lemn alături de doi adulţi. Aceşti adulţi nici măcar nu erau părinţii ei. Cocioaba era sărăcăcioasă şi mirosea a peşte. Pe jos erau numai frunze uscate, acestea formând patul lor. Era înfometată. Nu-şi dorea decât câteva guri de mâncare. Era atât de răcoare, iar cârpa aceea minusculă nu-i ţinea deloc de cald. Nici măcar gândurile ei nu-i ţineau de cald acum. Încerca să se acopere cu frunzele uscate ca de fiecare dată când îi era frig... Parcă era mai bine. Ţinea strâns la piept ei capul de păpuşă murdar şi se gândea la acel necunoscut. Gândurile îi dădeau fiori. Era prea mică şi nu ştia încă ce e aceea dragostea. Nu ştia ce înseamnă a iubi. Ea nu iubise niciodată pe nimeni. Nu avea părinţi, nu avea fraţi sau rude aici. Fusese vândută de părinţii ei când avea doar câteva luni unor traficanţi. Poate dacă nu ar fi fost adusă aici ar fi trecut probabil prin alte coşmaruri. Probabil ar fi fost supusă bătăilor regulate şi a abuzurilor sexuale. Cum putea iubi lumea în care trăia ea acum?
Dar acest... acest om... Bine îmbrăcat, curat, probabil că nu era nici înfometat o făcea să suspine. Nu putea uita ochii lui căprui, luminoşi şi blânzi... şi atât de dulci. Şi-ar fi dorit să nu-i fost chiar atât de ruşine de el. Şi-ar fi dorit să-l fi privit direct în ochi şi să se fi apropiat de el. Ce rău putea să-i facă? Oamenii din sat îl plăceau.
Vântul şuira, iar un frig năprasnic puse stăpânire pe mica copilă. Poate era mai bine dacă nu se năştea. Pentru ce s-a născut? Să trăiască în mizerie şi foamete?
Încerca să adoarmă. Tremura şi strângea din ce în ce mai tare capul de păpuşă la pieptul ei. Gândul ei era tot la tânărul chipeş care o făcea să mai uite că îi e foame şi frig. Era atât de plăcut acel sentiment...
Abia aştepta să se lumineze pentru a se mai întâlni cu acel necunoscut...

Memoriile inimii II

    * Poveste scrisă de Anonim


    Stătea cu sticla de whisky în mână şi se gândea la Leyla. Leyla probabil era departe acum. Prea departe de el. Leyla, frumoasa lui iubire. Tânăra care îl fermecase din prima clipă.
    Nu avea nici 12 ani când el a dat peste ea. Crescută în praf, nemâncată, bătută constant. Când o întâlnise prima dată pe Leyla el era un jurnalist tânăr şi chipeş de 27 de ani trimis într-un sat din Turcia pentru a realiza un articol despre oamenii de acolo, despre obiceiurile lor, despre sărăcia lor... Ajuns acolo a fost uimit să vadă atâta sărăcie şi tristeţe. Oamenii trăiau în cocioabe construite din lemn sau pământ. Vestimentaţia lor era asigurată doar de o cârpă care încerca să le acopere corpurile murdare şi prăfuite. Copii plângeau de foame. Nu exista apă potabilă, doar cea dintr-un râu... Atât adulţii cât şi copii se hărneau doar cu peşte şi fructe. Tot acest peisaj semăna din ce în ce mai mult cu unul din Asia sau Africa. Copii deformaţi, chinuiţi, înfometaţi şi murdari... Nu se putea ca un asemenea peisaj dezolant să nu lase o mică amprentă pe sufletul oricărui om. 
O tristeţe aparte pusese stăpânire pe sufletul lui când văzuse pentru prima oară chipul tinerei fete. Umbla cu picioarele goale, cu o cârpă care încerca să-i acopere corpul micuţ şi murdar. Avea chipul plin de praf, dar buzele ei roşii şi cărnoase se puteau observa chiar foarte bine. Părul ei era îmbâcsit şi încâlcit, dar încă se mai observa că era blond. Ochii ei albaştrii şi mari păreau două safire rătăcite. Erau atât de luminoşi în comparaţie cu murdăria de pe chipul ei... Ţinea într-o mână un cap de păpuşă vechi, uzat şi murdar. Probabil singura ei jucărie... Ochii ei mari şi curioşi erau aţintiţi asupra lui. Acel tablou dintre el, om al lumii civilizate, îmbrăcat bine, curat, căruia nu-i lipsea mâncarea şi dintre ea... o fetiţă a mizeriei, fără haine sau mâncare înconjurată de sărăcie şi foamete era de nedescris. El era pata de culoare în acel mic sătuc. Era atât de emoţionat de prezenţa fetiţei. Încerca să se apropie de ea, dar ea fugea asemenea unui câine sperios. În acea zi nu se apropiase de el. Îl privea de la distanţă. El era înconjurat de copii şi de adulţi de toate vârstele. Numai ea stătea retrasă cu capul de păpuşă murdar privind spre el, spre chipul lui. Ochii lui căprui, părul lui de un şaten închis poate chiar negru, privirea lui blândă şi calmă, blândeţea cu care le vorbea oamenilor... toate acestea o făceau să suspine şi să se ruşineze de fiecare dată când privirile li se întâlneau.

Vaile Mintii I.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ ~~~Capitolul 1.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Din confesiunile lui James!

“Inconstient conceptia umana admite teoria conform careia iubirea,iubirea colosala,ar trebui sa aiba ca si destinatar princeps oamenii puternici.Nu orcui ii este destinat o iubire profunda,o iubire in urma careia sa ramai doar cu simtul respirator.

Eu una constat,inerta,ca o iubire intr-o forma complexa m-ar ucide,mi-ar sufoca inimca absorbindu-I puterea.Am pastrat ceva din frumusetea unei iubiri trecute.Ce-I drept simpla si scurta.O iubire grandioasa nu mi-a fost dat sa intalnesc.De astfel ,inconstient,fug de ea.Nu ma tem de esenta ei ci de efectele unei eventuale plecari,subtile,neanuntate,pentru totdeauna…” (Din Jurnalul Annei)

Am ridicat capul din jurnal sa vad daca Anna  mai e atenta la ceea ce ii citesc.Ochii ei negrii si sticlosi pareau goi si se atinteau undeva in neantul din spatele meu,inghitind cate un fald de lumina.

-Anna,esti atenta la mine?Iti aduci aminte cine sunt?

O intrebam din cand in cand asta,in speranta ca poate ,ca printr-un miracol isi va aminti de mine,dar ea se uita fix la jurnalul pe care il tineam in mana si cu unghiile vinete isi zgaria pielea moale a bratului.Imi era dor sa ii aud vocea limpede si mintea clara.

-Doi e mai frumos,nu?!

Ma uitam atent la ea,neintelegand ce zice.De fiecare data cand o vizitam veneam cu speranta ca ea isi va reveni.Dar propozitiile scurte ce I se invalmaseau pe buze pareau de nepatruns.Am inchis jurnalul nervos.Poate ca am gresit crezand ca daca ii voi citi din jurnalul ei,isi va aminti treptat de viata ei de dinainte,de persoana care obisnuia sa fie.

-James!!!

-Da?Ii raspund eu mirat,era pentru prima oara de cand a innebunit cand ma striga pe nume.Eram atat de curios sa vad ce-o sa zica,incat as fi luat-o in brate de bucurie atunci cand am auzit-o articuland calduros numele meu.

-Ploua…ploua cu fluturi,vezi?!

Si imi arata cu mana uscata si timida  spre tavanul alb si rece al camerei.

-Da,Anna,ploua!Am iesit rapid din camera ei trantind usa in urma mea.Simteam ca innebunesc si eu acolo.Ma simteam neputincios cand o vedeam pe Anna cu mintea atat de fragila.Alergam pe holurile sanatoriului vrand sa ies cat mai repede din el pentru ca simteam ca ma sufoc.Nu m-am mai oprit cand asistenta m-a strigat.Avea sa ma intrebe iar daca Anna e mai bine.De ce ma intreaba pe mine?Ea e asistenta,ea ar trebui sa stie.Cand am iesit din curtea mare a sanatoriului ,imbacsita de flori ofilite ,doctoral Annei tocmai intra.

-Am sa-ti dau o veste James!

Pe fata zbarcita si patata de lumina sidefata i-am zarit un zambet urias,batjocoritor.

                          Va urma…

Earthquake

   Dormea liniştită ca un bebeluş sub pătura ei înflorată şi frumos mirositoare. Visa ceva frumos - că erau ei doi pe un câmp plin de flori sălbatice în aveau toate culorile posibile şi imposibile. Soarele strălucea fără să ardă, o briză uşoară adia din când în când, iar ea aduna flori în timp ce el îi împletea o coroniţă. Când termină şi-i aşeză coroniţa pe creştet, cei doi se priviră în ochi o clipă, iar când erau pe punctul de a se săruta... totul a început să se clatine. Visul fetei a dispărut, iar trezirea la realitate a fost un adevărat coşmar. Totul chiar se clătina. Auzea bufnituri şi ţipete peste tot în jur şi  îşi auzea numele strigat. 
   Când a realizat că e cutremur, s-a băgat cu totul sub pătură de groază. Şi-a pus o perină peste cap, protejându-se oarecum, chiar înainte ca o bucată din tavan să se prăbuşească.
   Când totul s-a liniştit, ea respira speriată printre suspine. Plângea. O placă de beton o apăsa pe abdomen de abia putea să respire, iar o alta o zgâriase foarte tare la un braţ. Cel puţin aşa se gândea ea - simţea o durere îngrozitoare şi ceva cald care i se prelingea pe acel braţ. Cu siguranţă era sânge.
   Secundele treceau cu încetinitorul. Ei îi era din ce în ce mai greu să respire, atât din cauza durerii, cât şi din cauza dărâmăturilor care o sufocau. Tot trupul începuse să îi tremure spasmodic. În jur începeau să se audă tot mai multe gemete disperate. Nimeni nu-i mai striga numele acum. Îşi dorea să moară, îşi dorea să fi murit deja.
   După un timp ce păruse infinit, oamenii începeau să fie scoşi dintre mormanele de dărâmături. Putea auzi asta, dar ea nu se simţea în stare să scoată nici un zgomot. Se concentra să audă glasurile părinţilor ei, însa asta nu se întâmpla. Privea fix într-un punct unde ar fi trebuit să fie tabloul cu fotografia lor de familie. Nu se mai vedea din el decât o aşchie mai mare ruptă din ramă şi un colţ de hârtie mototolită. Începu să plângă din nou...
   - Mai e cineva aici? Vă rugăm ţipaţi, scoateţi un sunet dacă mai este cineva în viaţă, auzi ea strigându-se în apropiere de repetate ori.
   Încercă să se mişte însă nu reuşea. Vroia să strige, însă lacrimile şi durerile o lăsaseră fără glas.
   - Se pare că nu mai e nimeni. Va trebui să căutăm cadavrele acum.
   În acel moment ea ţipă cât o ţineau plămânii - „NU”. Era o negaţie a tot ce se întâmplase - nu putea fi adevărat! Era refuzul ei de a muri, de a fi un cadavru.
   Oamenii de afară au auzit-o şi s-au grăbit să o scoată de acolo. În lumina slabă a dimineţii - soarele încă nu răsărise - îşi văzu vecinii adunaţi într-un grup unde li se acorda primul ajutor în timp ce sperau ca şi rudele de sub dărâmături să fie încă în viaţă printr-o minune. Era în zadar însă. Ea o ştia. Era ultima supravieţuitoare. A fost şi ea dusă alături de vecinii ei şi i s-a acordat imediat primul ajutor. Se pare că mâna ei nu fusese doar zgâriată,ci era ruptă într-un asemenea hal că unul din oase îi ieşea în mod dezgustător prin piele. Avea de asemenea o enormă pată roşie, ce cu siguranţă avea să se transforme în vânătaie, caree se întindea pe întregul abdomen şi pe piept, însă aia era, deocamdată, o nimica toată. După ce a fost bandajată provizoriu şi i s-au administrat nişte analgezice puternice, fata a dat să plece de acolo. Nu mai plângea deloc, însă o urmă a tristeţii avea să îi rămână pe viaţă în privire. Ştia că ai ei erau morţi. Era sigură de asta. În timp ce se îndepărta un bărbat a văzut-o şi a fugit după ea încercând să o oprească.
   - Hei, domnişoara, unde mergeţi? Nu aveţi voie să părăsiţi locul până nu se contabilizează numărul de supravieţuitori.
   Ea se uită nedumerită în ochii bărbatului pentru o clipă. Şi el avea tristeţea în ochi. Oare pierduse pe cineva drag? Era îngrijorat pentru cineva? După câteva secunde îi răspunse:
   - Şi ce să fac aici? Ai mei sunt... nu mai sunt, spuse ea cu ochii din nou umezindu-i-se. Nu mai am pe nimeni aici. Nu mai am nimic. Lăsaţi-mă să plec. Lăsaţi-mă să merg să caut singura persoană de care-mi mai pasă pe lume. Vă rog...
   Bărbatul dădu din umeri şi spuse „Bine, nu-i treaba mea. Vedeţi numai să nu aibă cutremurul vreo replică... Adăpostiţi-vă măcar.” după care se întoarse şi plecă.
   Ea a luat-o încet, şchiopătând - nu putea merge prea repede din cauza vânătăii care îi apărea încet-încert pe abdomen, spre singurul loc din univers spre care inima o mai conducea. „Te rog să fi în viaţă, te rog! Nu poţi fi mort, nu tu! Te rog!” era tot ce-şi repeta în minte în timp ce soarele începea să răsară.
   După aproximativ o jumătate de oră, dacă nu o oră, ajunse unde dorea. Se uită în jur panicată deoarece asfaltul era acoperit de trupuri neînsufleţite acoperite de pânză albă. Apoi îl văzu. Stătea sub un copac. Avea un picior rupt, se vedea clar asta, dar era viu! N-a ştiut niciodată de unde a scos atunci atâta putere să alerge până la el. Luându-l în braţe cu braţul sănătos a început să plângă în hohote. Era un plâns de fericire, eliberare şi în acelaşi timp de o durere infinită.
   - Slavă Domnului! Eşti viu, nu pot să cred! Mulţumesc, Doamne, mulţumesc! Vai, nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu mai erai nici tu.
   Îi spuse toate astea dintr-o suflare, printre lacrimi, dar apoi văzu că el nu reacţiona nicicum. Se depărtă puţin pentru a-i privi faţa.
   - Hei, de ce nu spui nimic? De ce nu faci nimic? Priveşte-mă!
   El o privi atunci în ochi plângând.
   - Mama... e...
   Oh, nu! Şi ai lui muriseră...
   - Ş-ştiu. Şi ai mei...
   Apoi se ţinură în braţe, fiecare plângându-i pe cei pe care i-au pierdut.
   - Mă scuzaţi. Tinere, am găsit un domn care este încă în viaţa între dărâmături. Poate se întâmplă să îl cunoaşteţi...
   El ridică ochii.
   - Tată!
   Era tatăl lui şi era încă în viaţă, dar nu mai avea mult... Era rănit în zona plămânilor şi a abdomenului fiind acoperit de sânge şi nu se putea mişca - probabil şi coloana îi era ruptă.
   - Tată nu! Nu şi tu spuse el aplecându-se peste tatăl său, nepăsându-i că se umple de sânge. 
   - Nu p... nu plânge ca o fet... iţă. Asta e... Voi do...doi...trebuie să v... vă iubiţi! spuse tatăl băiatului privindu-i cald pe amândoi, iar apoi închizând definitiv ochii în timp ce o lacrimă îi curgea pe obrazul stâng.
   Cei doi au început să plângă şi s-au strâns puternic în braţe. Nu mai aveau nimic. Nu se mai aveau decât unul pe altul. Când s-au calmat, s-au privit în ochi... şi-au ştiut. S-au sărutat. Nu fuseseră niciodată împreună până la acel dezastru, dar de atunci încolo au fost nedespărţiţi. Rămaşi amândoi singuri pe lume, fără nimic şi nimeni care să-i ajute, s-au iubit mai mult şi mai mult în fiecare zi a vieţii lor. 

Răpit de extratereştrii II

II

    Deja e ora 20 şi 36, iar eu am pierdut o întreagă zi plimbându-mă pe străzi, aiurea... privind oamenii şi gândindu-mă la extratereştrii.
Bodega asta unde m-am aciuat de vreo câteva minute are un aer puţin cam infect. Un aer de budă folosită la refuz, cam aşa... dar merge. Bine că e deschis non-stop... Îmi comand un păhărel de ceva alcool şi mă aşez la o masă. Mă uit la cei din jur şi par nişte oameni simpli... foarte simpli. Cred că mulţi dintre ei s-au pripăşit aici în drumul lor spre casă de la scârbici. Cine mai are aşa ceva... Dar nu-mi pare rău că nu mai am un loc de muncă. O să-mi găsesc eu unul...
La televizorul mic şi prăfuit de pe bar se transmite chiar acum un meci. Îmi trag şi eu scaunul mai aproape, chiar dacă nu prea sunt eu fan fotbal. Încă un păhărel, o sticluţă, o ţigărică, o alună... şi trece timpul.
E aproape miezul nopţii iar aici deja e altă atmosferă. Au început să sară scaunele. Să se dezmembreze mese... Paharele să se spargă. Eu stau ca prostu la bar şi ţip la barman să-mi mai aducă vreo câteva păhărele... sau chiar o sticlă. Cred că tâmpitul ăla de barman s-a ascuns sub bar că nu aude. Fir-ar mama lui a naibii!! Eu încerc să-i fac vânzare aici, iar el nimic. Prostu dracu... Wow! Ce reflexe am. M-a ratat scaunul ăla. Ha-ha-ha!!
Aaaaahhhhh.......

Răpit de extratereştrii I

   I

    Este o zi ciudată. E una din acele zile în care îţi doreşti să dormi mai mult. Afară e cam urât, iar câteva picături reci de ploaie pică încet din nişte nori cenuşii şi posomorâţi. Vântul bate uşor. Oamenii par trişti, grăbiţi, ocupaţi. Toată lumea e într-o fugă continuă. Adică cine nu ar fi aşa într-un oraş mare? Multe maşini, biciclete, oameni mulţi alergând în toate părţile. Se făcu roşu la semaforul pentru pietoni. Mă opresc şi mă uit în jur. Ce de lume... Trei mămici cu copii lor. Un băiat blond cu căştile în urechi ascultând o melodie mai dură. O bătrânică slăbită de trecerea timpului se sprijină într-un baston. O doamnă cochetă îşi şterge ochelarii... Se făcu verde iar eu, ca şi ceilalţi pietoni, am traversat strada prin faţa maşinilor aliniate ca la o cursă.
Încă nu am descoperit care-i treaba cu viaţa asta. Cred că încă sunt prea tânăr pentru a decoperi viaţa aşa cum e ea. Uneori dură, alteori plină de fericire, poate fi chiar şi o viaţă palpitantă... A mea e o combinaţie din toate...
Bine, aici nu vreau să vorbesc despre viaţă, despre principiile ei... Nu, nu vreau să vorbesc despre ea. Da, exact nu vreau să vorbesc despre ea. Să revin.
   Cât e de frumos să te plimbi aşa... liniştit. Să nu ai griji. Bine, nu că eu nu aş avea griji...
Azi dimineaţă când m-am trezit presimţeam că o să se întâmple ceva. Nu ştiam ce, dar presimţeam că se va întâmpla.Mi-am băut cafeaua şi am plecat la serviciu. Nici bine nu ajung la scârbilici că presimţirea mea s-a adeverit. Am fost chemat în biroul directorului şi mi s-a spus verde-n faţă că sunt concediat. Am cerut un motiv, dar nu mi s-a dat... deşi cam aş bănui care e motivul. Dar nu se zice că într-o lume ca a noastră avem dreptul la liberă exprimare, la exprimarea opiniei şi a gândurilor? Nu aşa e? Păi eu de ce nu aş afirma că există extratereştrii de exemplu? Că tot veni vorba de extratereştrii... cam ăsta e motivul, bănuiesc eu, din cauza căruia am fost dat afară de la scârbici. Tricourile mele cu extratereştrii, poate mouse-ul meu verde cu antene, sau poate chiar maşina mea...care are pe capotă desenat un extraterestru sau că am întrerupt de mai multe ori nişte şedinţe prezentând materiale legate de existenţa extratereştilor sau atunci când am venit îmbrăcat ca un extraterestru la o conferinţă... sau..
Bine, bine... poate aş avea câteva motive pentru care am fost concediat, dar nu mi se par atât de importante. Adică da, pentru mine extratereştrii sunt importanţi pentru că sunt o specie foarte inteligentă. Încă nu am văzut niciun extraterestru, dar cum tâmpiţii ăia din fostul meu birou credeau în Dumnezeu, aşa pot să cred şi eu în extratereştri. Nici nu vă închipuiţi cât de mult mi-ar plăcea  să fac cunoştinţă cu un extraterestru. Atunci totul va fi minunat, toată lumea îmi va da dreptate, toţi vor şti că eu am fost poate primul care a realizat contactul cu ei... Poate mă vor angaja chiar la NASA... Cât de mult mi-aş dori să văd măcar unul...