duminică, 15 iulie 2012

Memoriile inimii IV


 * Poveste scrisă de Anonim


   În timp ce Leyla tremura de frig şi se gândea la acel bărbat, el era cazat la un hotel decent din apropierea sătucului. Tânărul fotograf tocmai ce lua masa la restaurantul hotelului. Mâncase o porţie de mahrube, iar la desert sekerpare. Gustase şi puţin rake, dar gustul de anason nu-i plăcu. Îi plăcea bucătăria tucească şi şi-ar fi dorit să guste mai multe, dar gândurile nu-i dădeau pace. Nu se putea gândi decât la micuţa Leyla. Probabil că era înfometată, ca toţi ceilalţi săteni... Probabil îi era şi frig... Nu putea uita ochii ei... Ochii ei luminoşi şi plăpânzi. Buzele acelea cărnoase şi felul în care strângea capul de păpuşă murdar la pieptul ei.
Se ridică de la masă şi se duse în camera sa. Se aşeză în pat cu ochii aţintiţi în tavan. Hotelul în care era cazat era foarte aproape de mare. Mirosul sărat al mării îi invada nările. Valurile care se spărgeau de mal îi dădeau o stare de linişte, de melancolie. Cu fiecare adiere de vânt un aer rece pătrundea în cameră.
Cu toate acestea, gândul lui tot la micuţa copilă era. Se ridică din pat şi îşi scoase apartaul de fotografiat. În el avea o grămadă de poze pe care le făcuse azi sătenilor. Poate printre acele poze reuşise să o prindă şi pe micuţă, dar din păcate nu avea nicio poză cu ea. Nici măcar una... Îi părea atât de rău. Îşi propusese ca la prima ora a dimineţii să pornească spre micul sătuc pentru a o întâlni pe micuţa Leyla. Voia să afle totul despre ea, despre viaţa ei. Voia să facă un articol separat doar pentru ea. Voia să mişte sufletele oamenilor cu povestea micuţei. Voia să facă ceva pentru ea. Voia să o salveze de acolo...

 
   Soarele tocmai ce ieşea din mare. Apa mării avea o culoare mai mult galbenă, chiar portocalie. Câţiva pescăruşi îşi căutau hrana în apa sărată a mării. Câteva adieri uşoare făceau ca draperia de mătase albă din camera tânărului să se mişte, astfel încât puteau intra câteva raze de soare. Era atâta linişte. Doar glasurile pescăruşilor deranjau acea linişte... Undeva departe, în larg, se putea observa o barcă care se mişca în ritmul valurilor.
Tânărul se trezise deja, iar acum admira minunatul peisaj savurându-şi cafeaua. Cafeaua era atât de neagră şi tare, dar era dulce. Dulce ca mica fetiţă. Un miros vag de nucşoară se putea simţi la fiecare înghiţitură. Îşi termină cafeaua, însipiră adânc aerul dimineţii şi se întoarse în cameră. Îşi luă geanta şi aparatul de fotografiat şi porni spre micul sătuc, spre micuţa fată... Abia aştepta să o întâlnească din nou...

Un comentariu: