duminică, 15 iulie 2012

Memoriile inimii V


   * Poveste scrisă de Anonim


    În drumul lui spre sat tânărul opri în faţa unui magazin cu jucării cu gândul la micuţa Leyla. Se gândea să-i cumpere o păpuşă... o păpuşă întreagă. Intră în magazin, iar ochii lui căzură pe o păpuşă cu părul blond şi ondulat şi cu ochii de un albastru limpede... Plăti păpuşa şi ieşi afară. Spera ca acest cadou să îi placă copilei. Spera ca astfel să se apropie mai mult de ea. Poate aşa îi putea câştiga încrederea.

Ajuns în micul sătuc locuitorii îl salutau şi se putea observa pe chipurile lor o bucurie imensă. Nu credea vreodată că prezenţa lui îi poate bucura pe nişte oameni atât de săraci şi simpli. Dacă ar fi avut suficienţi bani le-ar fi cumpărat la toţi câte ceva. Haine, mâncare... le-ar fi cumpărat şi câte o casă. Îi era milă de ei şi dorea să-i ajute mai mult.
Ochii lui o căutau pe copilă, dar ea nu era nicăieri. Simţea un gol în stomac. Dacă nu o vedea? Dacă şi azi mai fugea de el? Dacă ea nu voia să-l mai vadă? Inima îi bătea cu putere... aştepta ca micuţa să iasă de undeva. Aştepta să-i vadă acei ochi curioşi... Dar fata înceta să apară...

    Micuţa Leyla era ascunsă într-un copac. Îl putea vedea pe tânăr printre frunzele copacului. Îi era ruşine să dea ochii cu el. Îşi propusese să stea acolo până va pleca, dar gândurile din noaptea care tocmai trecuse nu-i dădeau pace. Era emoţionată şi intimidată de privirea lui. Nu ştia ea cum să explice ceea ce simţea, dar îi plăcea această senzaţie. Nu mai simţise niciodată aşa ceva... era unică această experienţă. Şi îi plăcea atât de mult...
Tânărul era înconjurat de oameni, oameni care îl iubeau. Nici ei probail nu ştiau de ce îl iubesc, dar pentru faptul că el era acolo printre ei... şi încerca să-i ajute conta foarte mult pentru ei.
Leyla îi observa fiecare mişcare şi strângea la pieptul ei capul de păpuşă. Şi-ar fi dorit să fie lângă el chiar acum, să-l privească de aproape, să-l soarbă din priviri... Cât şi-ar fi dorit...

Soarele apunea, iar tânărul se pregătea să plece. Era trist... nu-i venea să creadă că fetiţa nu era nicăieri. Era atât de îngrijorat. Habar nu avea unde putea fi fetiţa. Se uita la păpuşa frumos împachetată care stătea pe scaunul din dreapta. Şi-ar fi dori să i-o fi dat-o fetiţei, dar ea nu era nicăieri... sau aşa credea el. De ar fi ştiut el unde era fata cu adevărat...

2 comentarii:

  1. Imi place din ce in ce mai mult povestea asta :x

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur foarte mult că mica mea povestea este citită şi apreciată.

      Ștergere