joi, 27 decembrie 2012

Dragul meu...



"Dragul meu,


           Dacă ai şti tu câte scrisori am strâns... Le tot scriu şi nu ţi le trimit. Nu am curajul să ţi le trimit. Prefer să le păstrez aici, lângă mine... în sertarul ăsta care e plin de hârtii. Sunt puse în plicuri şi gata să fie trimise spre tine. Dacă ţi le-aş trimite probabil le-ai citi şi te-ai gândi, poate, la mine. Sau poate nici nu le-ai citi, ci le-ai arde. Şi ţi-ai imagina cum mi-ai râde în faţă şi mi-ai reproşa că nu sunt decât o aiurită şi nici că ţi-ar păsa că te implor să te opreşti să mai transformi gândurile mele în cenuşă.
Dar asta, desigur, se întâmplă doar în mintea mea. Habar nu am cum vei reacţiona dacă ţi-aş umple într-o zi cutia poştală cu toate aceste... scrisori. Şi nici nu sunt nerăbdătoare să aflu. Îmi e frică de reacţia ta...
 Dacă nu te-aş fi presat... dacă te-aş fi lăsat în pace să-ţi vezi de toate lucrurile tale. Să te las să-ţi vezi de viaţă, să nu mă amestec eu în ea şi să las acolo... o mică amprentă. Dar nu cred că am lăsat în urmă o amprentă şi doar o urmă de regret acrişor-amar, dar nici de asta nu sunt sigură că am lăsat. Nu ai avut ce învăţa de la mine... cred că doar regreţi...
          Parcă te şi aud cum îmi zici că sunt naivă, că m-am agăţat fără vreo speranţă. M-ai ţinut strâns o perioadă, apoi ai început să-mi dai drumul uşor, uşor lăsându-mă să pic şi să mă trezesc într-un sfârşit. Încă mai plutesc, încă nu am picat. Oricum, nu ştiu de ce aş încerca să te conving că o să mă trezesc din somnul meu profund, când tu eşti sigur că niciodată nu o să o fac... că mereu voi fi aşa...
Mă doare sufletul când ştiu că nu ai încredere în mine, iar eu nu îţi pot dovedi că poţi avea încredere în mine.

Pierd controlul... Mă prăbuşesc, dar tu nu eşti pregătit să mă prinzi. Eşti departe...
Eşti departe şi îţi simt lipsa.
Aş vrea să renunţ la tot.
Să pic în gol, ca în mai toate visele mele...
Să rătăcesc ca o nebună într-un labirint fără ieşire...
Să mă topesc ca un fulg de nea...
Să pot zbura ca o pasăre liberă...
Să fiu un val rece care se sparge de stâncile îngheţate...
Să fiu oricine, nu mai eu nu.
Să mă pierd prin mulţimea de oameni şi să-i studiez...
Să îi ating şi să îi privesc în ochi...
Să le zâmbesc...



          Degeaba am visat, am sperat şi mi-am spus că speranţa moare ultima...
Degeaba!


                                                                                                           Cu drag...
                                                                                                   oricine am fost eu 
                                                                                                                  cândva pentru tine..."

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Promisiuni



"Dragul meu,

       Ştii... nu, nu ştii, nu ai de unde să ştii ce e în mintea mea. Nici eu nu ştiu exact ce e în mintea mea, dar altcineva?! Ai încercat să vezi şi îţi mulţumesc. Ai încercat să-mi arăţi lumea prin ochii tăi, ochii tăi frumoşi în care m-aş pierde oricând şi oricum. Te-aş săruta pe pleoape în fiecare dimineaţă... aş încerca să te privesc în ochi fără ca inima să o ia razna. Aş încerca, dar îmi muşc buza de jos dându-mi seama că nu pot face nimic.            
       Eşti acolo, undeva... undeva în ceaţă, departe. Îţi disting silueta, dar eşti departe. Mult prea departe.
Îmi e teamă să nu te pierd... îmi e teamă că într-o zi îmi vei spune "pa", dar ziua aceea nu vreau să vină niciodată. Aş vrea să dau timpul înapoi şi să recuperez fiecare secundă pierdută aiurea.
Trăiesc în prezent prin amintirile din trecut şi visând că în viitor totul o să fie bine... Sunt o visătoare, nu?
Sunt o visătoare care vrea să-ţi şoptească ceva... dar sunt ca un copil mic care se ascunde şi se ruşinează.
Vreau să mă pierd, să mă ascund în braţele tale... să nu mă mai găsească nimeni altcineva. Să rămân acolo ascunsă.
Iar visez...
        Visez ca azi-noapte... Am visat că îţi sărutam buzele, iar tu îţi plimbai mâinile pe trupul meu aproape gol.
M-am apropiat uşor de buzele tale, ţi le-am atins cu frică... ţi-am sărutat buza de sus apoi ţi le-am cuprins pe amândouă... Atât de dulci, atât de moi... Atât de ireal. 
Sunt o nebună, ştiu... şi ştiu că ştii. Ştii că nu mă pot abţine să nu mă gândesc la tine în modul ăsta. Nu ar trebui... Nu ar trebui să mă gândesc la tine în modul ăsta... Sunt doar un copil.
       Azi-noapte în dorinţa de a adormi număram fiecare pereche de faruri ce se juca pe tavan, apoi întinzându-se pe perete ca mai apoi să dispară făcând loc altor faruri să lumineze camera. Încercam să găsesc acel "ceva special" din mine care te-a făcut să mă ierţi de atâtea ori... Am încercat să-mi explic de ce tocmai "tu"... Am încercat să găsesc o explicaţie la gelozia mea nefondată... Am încercat să adorm, să nu mă mai gândesc la "noi"... Care "noi", nici eu nu ştiu... Am adormit gândindu-mă că sunt doar o profitoare. Sună urât, ştiu... dar aşa îmi imaginez eu că sunt. Profit de bunătatea ta, de înţelegerea ta, de ajutorul tău... sunt o profitoare.
        Mi-am promis de zeci de ori că o să fac, dar nu am făcut nimic. Mi-am promis că o să fac ceea ce vreau cu adevărat fără să mai fiu condusă, dar nu am reuşit. Mi-am promis că o să mă schimb, dar nu am reuşit. Mi-am promis multe şi nu ar mai trebui să-mi promit. Ar trebui să fac, pentru că pot. Degeaba sufletul şi toate gândurile mele se zbat între a se ţine de promisiuni şi a se schimba, când eu afişez în continuare acel aer cum că "nimic nu se întâmplă" şi nedorind cu adevărat să îmbrăţişez schimbarea din cauza fricii de a deveni cineva pe care nu îl mai pot identifica cu mine... cu ceea ce am fost până să mă schimb.
Sunt gânduri care nu fac altceva decât să mă descompună... dar mă readun şi continui. Ce continui? Să sper că într-o zi o să mă schimb, că o să fiu aşa cum îmi doresc şi eu... că totul va fi bine.
        Îţi mulţumesc pentru tot. Nu ştiu dacă mulţumirile mele înseamnă ceva pentru tine, dar eu sper să însemne...

                                                                                              Cu mulţumiri,
                                                                                                    ... oricine aş fi eu pentru tine

P.S.: Pot şi fac..."

vineri, 21 decembrie 2012

Cum Mi-am Petrecut Sfarsitul Lumii



Autor: Motănel


Salutare, cititorilor! Ce mai faceti? V-a fost dor de mine? Mie nu (de mine, ca de voi mi-era dor)... De data asta va propun un subiect pentru care o sa ma injurati. Si nu, nu ma refer la balivernele alea pe care le tot indruga mass-media de ani de zile cu abnegatie despre Apocalipsa, Judecata de Apoi, Mama Mare Calare pe Satana si alte cele. Am eu alta viziune.
Se sfarseste inca un an... degeaba, dar asta este alta poveste. Ce a insemnat 2012? Poate ca pentru cei mai multi, inca un calendar cu file rupte. Pentru altii poate a fost plin de realizari si lucruri bune (felicitari norocosilor!). Dar pentru mine ce a fost? Nu as sti sa spun. Doar ca mi-a lasat un gust amar...
Si dupa cum spunea titlul, sa vedeti: zilele trecute am fost abordat de un preot ortodox si un dascal: „stiti, venim cu Icoana Mantuitorului, daca vreti sa ne primiti putin in casa...” la care eu, evident, am refuzat politicos (tocmai ieseam pe usa). Insa oamenii s-au decis ca le pot fi de folos si asa, astfel ca au insistat: „daca vreti si daca puteti sa faceti o mica donatie pentru parohia noastra...” la care eu am raspuns inca o data „nu, multumesc” si am continuat sa cobor scarile intr-o tentativa de evadare cat mai rapida. Am auzit in urma „Iisus fie cu dumneavoastra” si imi venea sa raspund „multumesc la fel”, dar dat fiind faptul ca „banul e ochiul dracului”, mi-am zis ca nu de Iisus aveau ei nevoie si am plecat mai departe.
Se pare insa ca Dumnezeu avea alte planuri cu mine, caci ieri mi-a fost dat sa intalnesc un alt gen de „cersetor religios”, predicatorul. Se prezinta la mine un nene, american dupa vorba si aspect, care imi spune cu un zambet larg ca „ar vrea sa imi vorbeasca pentru cateva minute despre domnul si Mantuitorul nostru, Iisus Hristos”. „Minunat!”, imi spun in gand in timp ce numaram statiile pana la cea la care trebuia sa cobor (eram in tramvai). Ii raspund politicos „nu, multumesc”, dar ce sa vedeti, domnul respectiv insista: „dar de ce nu vreti sa aflati mai multe despre Iisus Hristos?”. Ii raspund ca nu am nevoie de o religie pentru a crede in Dumnezeu, iar el scoate mandru „Cartea lui Mormon” si imi spune ca „poate nu am aflat despre singura religie adevarata si dreapta, cea propovaduita de <<Biserica Sfintilor din Zilele din Urma>>” si ca „poate am cateva minute sa imi vorbeasca despre asta”. Logic ca am refuzat inca o data (observati cum atunci cand refuzi de mai multe ori, deja esti obligat sa accepti?) politicos, asa ca domnul in cauza mi-a propus sa vizitez biserica, oferindu-mi adresa unuia dintre „templele mormonilor”. Am spus ca „poate voi merge” si am coborat bucuros ca scap de el.
Desigur, acum poate va intrebati ce treaba are Dumnezeu cu mine... habar nu am, o fi fost vreo atentionare ca merg cam rar la biserica sau ca am cam multe pacate care ma apasa pe suflet. Dar oamenii aia clar nu aveau legatura nici cu mine, nici cu Dumnezeu si nici cu relatia dintre mine si El. In nici un caz. Ei vor donatii, zeciuieli, membri noi sau cine stie ce alte contributii la ce au ei in mintile lor „evlavioase”. Asa ca Doamne, daca citesti asta, imi pare rau ca ti-am respins trimisii, dar nu au fost convingatori.
Si cam atat cu sfarsitul asta al lumii. Suntem cu totii intregi, nu s-a intamplat nimic, nu m-am convertit la vreo religie, deci putem trai fericiti in continuare. Sau nefericiti, dupa caz. Si ca tot vine Craciunul, sa va aduca barbosul ala rosu tot ce va doriti, chiar daca nu ati fost cuminti. Garantez eu pentru voi!
///otanel

marți, 11 decembrie 2012

Nemurirea III

   Am primit iar bataia zdravana cu care eram obisnuita .
Eram singura in casa de data asta , innecata in tot ce exprima mai bine durerea . Lacrimi , sange ... Tremuram , si ma apropiam usor de geamul spart . 
Ajung acolo si imi strecor capul printre ciobiturile acelea , parul roscat si lung imi flutura in vantul rece a lui decembrie . 
Jos . 
Jos . 
Jos . 
Totul imi apare din ce in ce mai aproape , o strafulgerare si ma simt brusc trezita la realitate , sunt tot acolo , in garsoniera suferintei . Privesc soseaua plina cu masini scumpe , oameni nervosi ce se lovesc unii de altii pe trecerea de pietoni . Altii sunt in cabine telefonice , altii se joaca , altii se cearta... dar cu totii isi continua vietile fermecate in lumea lor plina de flori . Nimeni , nimeni nu stie cum ma tarasc pe mocheta veche si plina de praf , cum singura urma pe care o las in aceasta viata este patata cu sange , cum durerea napusteste peste mine si cum nici o zi nu este altfel . 
De ce ar trebui sa mai continui ? 
De ce sa ma chinui cand viata ma calca in picioare la fiecare pas ? Cum timpul imi aminteste de inca o secunda,ora, zi  in care tot ce-am facut a fost sa zac in lanturile nemiloasei dureri ? 
Si atunci , cand mai cautam o ultima urma de putere pentru a ma arunca in gol , pentru ca privirile tuturor sa fie atintite pe mine , pentru ca prima oara sa fiu observata...sa simt ca exist , si sa ma dau batuta in fata vietii , chiar cand cautam aceasta putere in mine , a inceput sa ninga . 
Lacrimile mi se pierdeau in frumosul joc de alb . 
Fulgi atat de mari , atat de extraordinari cum nu mi-a fost dat sa vad pana atunci... Zaresc cateva capete atintite spre cer , se uita la mine ? 
Nu . 
Privesc si ei albeata ce ne astupa pe toti . 
Si atunci..atunci am mai acordat o sansa vietii . Mi-am zis ca , ca vreau sa vad cat mai poate continua , vreau sa vad daca are scrupule , sa continui in durere si sa mor asa daca e nevoie , dar cu toate astea..sa ma omoare viata ...
M-am ridicat , parul meu imprastia pe mocheta fulgi ce deveneau gigantice picaturi . Imi leg ranile , pun pe mine hainele saracacioase , cat mai multe pentru a nu inghta , ascund paltonul si ma aventurez in imparatia zapezii . 
Merg repede si inca indurerata , cativa oameni se holbeaza la mine dar apoi isi indeparteaza privirea , pentru ca orice ar fi , au si ei viata lor ... Merg spre nicaieri , prinsa in tornada fulgilor ce cad lenes pe tabla de sah a vietii in care toti suntem pioni..
Va urma ...

duminică, 9 decembrie 2012

D'ale Motănelului

Autor: Motănel



Salutare şi bine v-am regăsit (da, de data asta sunt sigur că v-am regăsit, am constatat că am cititori!). Am revenit cu o nouă... colecţie de ştiri, dacă le pot numi astfel.
A apărut noul Opel Mokka. Nu, nu fac reclamă, maşina nu e nici pe departe Mokka. Probabil că nemţii de la Opel nu cunosc semnificaţia cuvântului pe plaiurile mioritice. Chiar, voi nu v-aţi săturat să tot fim numiţi oieri? Adică noi nu am evoluat şi noi, ca toate populaţiile? Am rămas tot la stadiul de agricultori-păstori?
Nea’ Tudor Gheorghe ne spune că s-a şters vopseaua de pe icoane. Păi ce să faci, dacă le-au tot pupat oamenii de câteva săptămâni încoace? De la Sfânta Parascheva la Sfântul Nicolae, să tot pupi şi linguşeşti icoane şi moaşte, doar-doar ţi-o pica ceva din cer şi ţie! Nu mai ştiu cine spunea că s-a cam dus vopseaua de pe cioară. Greşit, „pretenaşi”, vopseaua de pe cioară e la locul ei, că doar azi e ziua alegerilor şi a fost campanie „la maxim”, ca să citez maneliştii. Nici acum nu pot să cred câtă „cacao” pot mânca unii cu bună-ştiinţă şi câte gogoşi pot înghiţi alţii în speranţa că se vor alege cu ceva mai mult decât o balonare temporară. Serios, oameni, asta e tot ce puteţi?
Şi a fost şi ziua naţională. Vai, ce sărbătoare! Cât patriotism, câtă mândrie! La americani, probabil, că la noi nu prea. Adică românii sunt ăia care copiază orice sărbătoare, dar numai de ale lor nu sunt în stare. Marea paradă militară care a durat vreo 10 minute cu tot cu gargara fanfaronilor politici (nu, ăia din fanfară doar îi aclamau, nu vă gândiţi la ei) şi ne-a prezentat ceea ce ştiam deja: suntem atât de săraci încât am ajuns să primim cu bucurie toate deşeurile altora, dar ne mândrim că avem forţe armate. Probabil că dacă ar izbucni vreun război, ne-am ruga ca la fotbal să plouă şi să ningă şi să câştigăm cu ajutorul providenţei divine. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, cine ar vrea să câştigăm?
Dacă nu aş cunoaşte oamenii ăştia, aş spune că cineva îşi bagă coada să nu le meargă şi lor bine. Dar e o mare prostie. Şi îi mai auzi pe ăia la televizor că românii trebuie educaţi despre importanţa votului şi a politicii, că nu merge nimeni la vot (de parcă ar avea şi motive). Greşit, băi, potlogarilor! Politicienii trebuie educaţi despre importanţa  românilor şi a voturilor, că lumea nu merge la vot tocmai pentru că s-a săturat de toate scandalurile şi problemele. Evident, eu ca un cotoi prost ce sunt, nu am ce căuta la vot. Dar îmi vine să îmi rup mustăţile pentru ăia care se duc la fiecare alegeri şi se aleg cu o nouă ţeapă. „Vă dăm salarii, vă dăm pensii, vă dăm gratuităţi!” şi apoi constatăm că toate veniturile se reduc, taxele şi impozitele cresc, iar serviciile publice dispar.
Dar tot e bine, că avem bani. Avem maşini scumpe, stăm prin mall-uri şi cafenele şi chiar cumpăram mai mult decat avem nevoie. Nu credeţi? Intrebaţi gunoierii. Nu, nu vă pun să vă injosiţi la rangul de a discuta cu nişte gunoieri pe stradă, căutaţi-i pe Facebook, că toata lumea are aşa ceva. Sau Twitter. Apropos de Twitter ăsta, mi se pare genială ideea: toată lumea are păsărici (la creier sau la purtător), dar ăştia de la Twitter au găsit o manieră prietenoasă de a le face prezentabile. Îţi trece o idee-bombă prin cap? Nicio problemă, ai venit în locul potrivit! Păsăricile îţi vor „ciripi” mesajul mai departe! Facebook în schimb nu e atât de prietenos şi are un perete pe care să îţi arunci ideile. Şi spre deosebire de Angry Birds, dacă arunci cu păsărici în el, nu cade. Rămâne acolo, nesimţitul! În schimb, dacă vrei să ajungă şi pe la alţii, poţi arunca şi pe la ei cu câte ceva, să le umpli şi lor pereţii. Plus că neapărat trebuie să copiezi tot ce vezi, să nu treacă pe lângă tine nicio ilustraţie amuzantă care oricum e copiată şi ea de mii de ori. Şi dacă tot e zi de alegeri, neaparat să împărtăşiţi lumii poze cu abţibildul "VOTAT" lipit pe buletin, să ştie toată lumea că aţi votat, chiar dacă votul e secret.
Dar dacă nu ai Facebook sau Twitter, ce te faci? Simplu: îţi faci blog. Să nu se supere nimeni, şi eu vă scriu pe aici, şi voi scrieţi pe aici, dar sunt câte unii care nu ştiu ce caută pe net. Să îmi bag coada dacă îi înţeleg! Decepţii în dragoste la vârste la care nu au nici buletin, sex cu tot felul de rude sau chiar prieteni imaginari (probabil e ruşinos să spui că te „auto-serveşti manual”), prieteni trădători, familii dezbinate sau chiar telenovele întregi povestite cu de-amănuntul. Şi din nou: serios? Asta e tot ce puteţi?
A dispărut originalitatea, a dispărut şi bunul-simţ (să-i fie ţărâna uşoară, odihnească-se în pace!), a dispărut până şi romantismul ăla ieftin cu care ne obişnuisem (cel puţin eu, ca un pisoi care se uită pe bloguri). Trist, atât de trist că nici blana nu mai cade de pe mine de teamă că nu ştie unde va ajunge. Ce să mai zic de pureci? Au zburat de mult cu păsările migratoare... numai eu nu am unde să mă duc, că tot îmi spune lumea să plec de aici dacă nu îmi place. Aş pleca, nenică, dar unde?
Şi daca unii vor să plece, e bine că la noi vin toţi pensionarii să ne cânte. Fără supărare, la vremea lor şi Bonnie Tyler, şi AC/DC, şi Metallica, şi Demis Roussos au fost artişti mari, dar... au cam expirat. Unii abia se mai ţin pe picioare în concerte, alţii se visează la Budapesta în loc de Bucureşti şi unii probabil că nici nu ştiu dacă mai sunt pe aceeaşi planetă, dar ei vin să cânte. Serios? Alţii mai recenţi măcar nu se găseau? Nu mai există muzică bună şi acum? Şi ce să mai zic de preţul biletelor, că pentru unii ar trebui să donezi organe ca să îi poţi vedea!
Na, cam atât pe ziua de azi, mulţumesc dacă aţi avut răbdare cu mine până aici şi mulţumesc cititorilor şi fanilor mei care îmi apreciează aberaţiile. Dacă sunteţi cuminţi, vă mai încânt şi altă dată cu prezenţa. Daca nu... ei bine, vine Crăciunul, aşa că veţi fi cuminţi oricum. Chiar, Moş Crăciun există? Oare lui îi plac pisicile? Vă pup pisiceşte, pe data viitoare!


                                                                                                                     ///otănel


* Îmi cer scuze pentru toate diacriticele care au fost puse aiurea. Nu a fost vina Motănelului, ci a fost vina adormitei de mine. Dacă veţi mai găsi şi alte "diacritice rebele", să daţi vina pe mine. (Zappy)*

sâmbătă, 1 decembrie 2012

File din jurnal III



"Azi xx.xx.xxxx, pozele vorbesc...

     M-am trezit ameţită...
Am simţit o senzaţie ciudată...
Te-am căutat...
Ţi-am căutat trupul, buzele, ochii...
Dar nu am găsit nimic.
Iar a fost un vis. Doar un vis... Nu pot să cred, te-am auzit. Te-am auzit... Erai lângă mine şi îmi şopteai, îmi şopteai cuvinte dulci. Dar a fost un vis.
     Când oare nu o să mai scriu despre tine? Când oare o să încetez să mă mai gândesc la tine? Când nu o să-ţi mai aud vocea în vis? Vocea ta atât de cristalină. Îmi e dor de ea... Încerc să dau timpul înapoi şi să îmi aduc aminte... Ce să-mi mai aduc aminte? Amintirile dor. Totul doare...
     Îmi e cald. Vreau să mă dezbrac, vreau să mă atingi... vreau să simţi căldura corpului meu. Dar eşti departe...
O simplă închipuire, asta eşti... Doare! 
Mă privesc în oglindă şi nu mă recunosc.
Mă uit la fotografii şi aştept să-mi vorbească. Nu o vor face... Dacă pozele ar vorbi toate ar avea o poveste de zis. Chiar şi una simplă în care apare doar cerul... E cerul sub care te-am ţinut de mână... Cerul care a văzut atâtea. Bucurii, fericiri, lacrimi... le-a văzut pe toate.
O poză cu mine ar spune că îi e dor de tine... şi că vrea să te strângă în braţe, să-ţi audă vocea şi să se trezească în fiecare dimineaţă alături de tine... 
O poză cu tine mi-ar spune că totul e absurd. Că nu se poate, e doar un vis... şi dacă nu mă trezesc acum se va transforma în coşmar.
Continui să dorm... 
Mai lasă-mă încă 5 minute, te rog... Încă 5 minute, doar ca să îţi mai aud vocea.

                                                                                           Cu drag,
                                                                                                Cea care amână coşmarul"