Lolitta: Ca la 18 ani

          Am plecat cu Aur în Italia. Nu vreau să mai dau explicaţii nimănui aşa că mi-am luat bagajele. Simt o urmă de regret dar, m-am săturat de certuri că vin prea târziu, de privirile atâtor cunoscuţi şi rude pentru că îl iubesc pe el. Ei nu înţeleg nimic, şi nici nu o vor face vreodată, nu veniţi cu plăci dinalea că sunt un compil tembel fără creier, dacă o fi să greşesc o să-mi asum...aşa fac oamenii mari nu?!

Nu ştiu dacă a fost nevoia de libertate ca la 18 ani, iubirea pentru el, sau ambiţia pentru bani, sau nevoia de a fi lângă Aur dar nu îmi pasă am plecat de acasă. Am luat avionul împreună cu el, am plecat fericită dar totuşi puţin neîncrezătoare.

        Blonda lipseşte, dar nici eu nu întreb de ea...nu vreau să par geloasă, vreau să arăt că nu mă interesează şi că sunt foarte încrezătoare. Pe drum nu am vorbit foarte mult, am ajuns în câteva ore. A fost o dimineaţă splendidă, miros de cafea şi ţigări şi Aur lângă mine...e aici, e lângă mine. Doar noi doi în apartament...

Vine lângă mine, mă pupă pe frunte...de ce pe frunte?!

-Neaţa mititico!

-Neaţa puiu...Aur !

-Mhh...mai şti?! Mai şti ce vise aveam?

-Da..vroiam să locuiesc cu tine...

-Mai şti când deabia aşteptam să faci anii să te fur?

-Da...vreoiam să fiu doar a ta

-Mai şti când vorbeam cu orele la telefon şi îţi spuneam cât de mult te iubesc?!

-Poţi să faci asta şi acum...

Se ridică şi îmi spune că se duce să-şi mai pună cafea...şi strig după el:

-Mai şti cum a fost acum 4 ani?! Am fost a ta pentru prima data în viaţă!

-Mai şti când am făcut dragoste ultima oară?

-Nu...

-Hai să îţi aduc aminte iubire...

Simţi, vezi... vei trăi

   Să simţi mirosul dulce al iubirii, să simţi atingerea caldă a razelor de soare pe aripile tale, pe chipul tău angelic. Să simţi cum pielea ta catifelată este mângâiată de norişorii pufoşi din jurul tău...
   Să vezi cum Dragostea şi Fericirea dansează împreună un vals etern... Cum se contopesc, cum se lasă purtate în voia sorţii, mângâiate de razele unui soare primăvăratic şi cum lujerii plantelor li se încolăcesc pe picioare... Cum corpurile lor radiază de lumină. Cum îşi dau mâinile din care scapăra scântei. Să vezi cum în palmele Fericirii răsar floricele mici şi roşii, iar în cele ale Dragostei zâmbete... Să vezi cum Dragostea împarte zâmbete oamenilor dându-le speranţe, reuşind să le împlinească iubirile...
   Să vezi cum Nefericirea şi Tristeţea  se unduiesc pe un marş funebru. Cum îşi mişcă corpurile cadaverice şi zâmbesc în felul lor straniu, ceea ce te face să tresari... Cum au ochii mult prea întunecaţi. Întunecaţi de atâta tristeţe şi nefericire. Să vezi în ochii Nefericirii, dramele oamenilor... Să vezi cum aceasta se joacă cu soarta lor, cu inima, cu sufletul, cu corpul lor... Oamenii sunt doar marionetele ei... Tristeţea îi mângâie părul Nefericii care se revarsă ca o cascadă peste umerii ei dezgoliţi şi vineţii. Din ochii Tristeţii se scurg lacrimi amare... Pică pe pământ şi întristează oamenii, ofilesc plantele şi omoară animalele...
   Stai şi asişti la dansurile lor hipnotizante. Două lumi paralele care atunci când se ciocnesc stârnesc o furtună groaznică ce se abate asupra oamenilor. Sufletele oamenilor sunt răscolite şi se luptă cu furtuna... Unele suflete mai slabe mor în urma furtunii, altele supravieţuiesc şi privesc cu frică în urmă la ceea ce a fost... dar şi în viitor, la ceea ce va fi. Toţi ştiu că următoarea furtună va fi şi mai puternică. Va lovi alte suflete, poate omorî chiar mai multe decât furtuna care a trecut. Toţi se tem atunci când apare un fulger la orizont. Aleargă să se ascundă, să se salveze... Tristeţea şi Nefericirea zâmbesc fad şi îşi continuă marşul lor funebru acompaniat de ţipetele de durere ale oamenilor. Pentru ele e cea mai plăcută muzică... Îşi zâmbesc reciproc şi îşi ating mâinile scheletice şi reci...
  Eşti doar un spectator. Nu poţi interveni. Totul este lăsa în voia Dragostei, Fericirii, Tristeţii şi Nefericirii... Tu nu poţi decide ce suflet moare sau renaşte. Cine suferă şi cine zâmbeşte... Cine urăşte şi cine iubeşte. Ele decid totul. Oamenii sunt marionetele lor. Oamenii stau la mila lor. Ei nu pot face nimic. Ei nu decid nimic.
  Parcă razele soarelui nu îţi mai mângâie pielea... Parcă nimic nu mai e la fel. Încerci să scapi, să te întorci în lumea ta. Dar nu poţi. Nu te poţi întoarce acolo. Eşti blestemat să stai şi să priveşti cum acestea se joacă cu viaţa oamenilor. Cu fiecare joc jucat, ţi se frâng puţin câte puţin aripile... Vei ajunge ca ELE. Te vei juca şi tu cu vieţile oamenilor. Dar poate tu nu vei fi aşa, tu vei fi altfel...

Nu eşti aici...

Autor: Anonim

Îţi simt trupul cald şi parfumat cum se lipeşte de al meu...
Îţi simt bătăile inimii...
Îţi simt respiraţia pe obrazul meu...
Îţi simt mâinile cum îmi mângâie părul...
Te simt lângă mine.
Mă porţi departe, poate până la Lună sau poate până la Soare...
Te sărut uşor pe gât...
Îţi mângâi buzele...
Îţi simt buzele moi cum ţi se topesc atunci când ţi le ating...
Îmi şopteşti că eu sunt a ta...
Îţi şoptesc că tu eşti al meu...
Îţi simt mângâierile tale divine pe pielea mea fierbinte...
Îţi şoptesc uşor că eşti cel mai bun...
Mă doreşti mai mult...
Îţi simt căldura corpului cum mă arde...
Mă topesc uşor în braţele tale...
Mă las copleşită de sărutările tale...
Inima îmi tresaltă de bucurie că eşti cu mine...
Că sunt cu tine...

Dar mă trezesc din vis...
Nimeni nu e lângă mine...
Îţi simt parfumul...
Mângâi perna şi strâng cearşaful în braţe...
Lacrimile îmi curg...
Pielea îmi este rece, iar lacrimile prea fierbinţi...
Ai fost aici şi ştiu asta...
Ce rost mai are să mai plâng...
După chipul tău...
După mângâierea ta...
După cuvintele tale...
Te caut şi nu te găsesc...
Te strig, dar nu mă auzi...
Te aştept, dar nu mai vii...
Acum eşti departe, poate mult prea departe...
Poate m-ai uitat...
Dar eu nu te-am uitat...
Îmi rămâne doar amintirea ta...
Întipărită adânc în suflet, inimă şi în gând...

Afară plouă, iar mie îmi e frig...
Nu mai eşti aici...



P.S: Nu, nu se vrea a fi o poezie...

Misteriosul

   O încăpere amplasată în spaţiul cosmic. Încăpere cu un iz de ceva mucegai învechit şi verzuliu ce se întinde cu rapiditate ca nişte tentacule pe pereţii de un alb murdar şi scorojit. Mirosul e greu de suportat. Te apasă, te îneacă... Fiinţele sunt ciudate. Feţe schimonosite şi pline de ură. Te ard cu privirea şi simţi cum te sugrumă, cum ţi se taie respiraţie. Scot sunete îngrozitoare şi te privesc insistent. Au ochii mari şi parcă injectaţi cu sânge. Unele fiinţe îşi agită cleştii mari cu care ar putea tăia altă fiinţă în două... Două fiinţe îşi zâmbesc, dezvelindu-şi astfel colţii imenşi din care se scurge veninul... Una din fiinţe scoate sunete puternice şi cu o rapiditate de nedescris îşi înfige colţii plini de venin în gâtul celeilalte fiinţe. Aceasta se prăbuşeşte pe podea cu ochii deschişi, gemând. I se scurge tot lichidul din corp... În scurt timp rămâne doar un corp stafidit...
    Te retragi într-un colţ şi priveşti în jos podeaua plină de acelaşi mucegai verde. Simţi cum se urcă pe picioarele tale şi îţi intră-n carne... Îl simţi cum îţi merge prin vene... Picioarele îţi tremură, privirea ţi se înceţoşează... Fiinţele se agită în preajma ta. Rag şi îşi ascut cleştii uriaşi... Simţi cum te prăbuşeşti pe podeaua plină de mucegai... Simţi cum una din fiinţe se apropie de tine. Îi simţi respiraţia grea pe obrazul tău... Aştepţi să-şi înfigă colţii veninoşi în gâtul tău... Simţi cum saliva fiinţei îţi picură pe obraz... O auzi cum urlă... Îşi umezeşte cu limba buzele arse...
Uşa se trânteşte de perete şi o lumină orbitoare pătrunde în încăpere. Din cauza luminii orbitoare fiinţele urlă, iar mucegaiul se retrage din venele tale ascunzându-se într-un loc întunecat. Fiinţa de lângă tine se retrage în întuneric. Te ridici uşor de jos şi priveşti fiinţele retrase într-un colţ întunecat. Tu stai în lumină...
Priveşti spre cel care a deschis uşa... Lumina e orbitoare şi nu îi poţi distinge figura... Salvatorul tău păşeşte în încăpere. Are faţa acoperită cu o mantie albă. Încerci să-l atingi, dar nu poţi... Fiinţele sunt îngrozite de apariţia acestui Misterios. Totul prinde culoare acolo unde calcă Misteriosul. Răsar floricele mici şi colorate...
Priveşti cum din fiinţele îngrozitoare se scurge un lichid albicios, reuşind să facă o gaură în podea. Corpurile stafidite cad în gol... Mucegaiul se scurge şi el cu rapiditate prin acea gaură, plutind în spaţiul cosmic...
    Te linişteşti... Totul e bine acum... Simţi o mână rece pe umărul tău. Îţi întorci capul pentru a privi în spatele tău... E Misteriosul. Faţa lui te sperie... E mai îngrozitoare decât cea a fiinţelor care au dispărut. Încerci să fugi, dar mâna lui îţi e încleştată în jurul gâtului tău. Te prăbuşeşti pe podeaua care mai înainte era plină de floricele mici şi colorate. Acum e plină de spini.. Spinii îţi intră în piele. Sângele ţi se scurge şiroaie... Misteriosul înghenunchează lângă tine, se îmbată cu mirosul tău şi îţi gustă sângele... Gustul tău îl instigă. Îşi dezveleşte colţii albi şi strălucitori... Ochii lui sunt întunecaţi... Îşi înfige colţii cu putere în pieptul tău, reuşind să-ţi scoată sufletul...
Acum eşti doar un corp fără suflet, blestemat să umbli prin lume...
Nu ai dreptul să iubeşti, să simţi... Tu nu ai suflet. Trupul îţi e gol şi rece. Porţi blestemul Misteriosului...
Ataci ca o fiară, sfâşii trupuri şi pleci cu sufletele...
La o mie de suflete pure, blestemul se va sfârşi şi vei avea dreptul să-ţi păstrezi doar unul...
Doar un suflet dintr-o mie... Unul blând, curat... dar ştii foarte bine că nu e al tău...

Memoriile inimii XIII

*Poveste scrisă de Anonim


   Lunile treceau iar David era în Londra şi Leyla tot în Turcia. Trecuseră mai bine de 6 luni de când nu o mai văzuse pe Leyla şi simţea un dor imens cum îl apasă. Mai privea uneori o fotografie cu ea de pe biroul lui plin de hartii.

   Era o dimineaţă plăcută se sâmbătă. Era răcoroasă. Era perfectă. David sătea în fotoliu fumând o ţigară cu laptop-ul în braţe. Televizorul mergea în neştire pe un post de ştiri. David era absorbit de informaţiile de pe internet, dar ceea ce tocmai auzea acum la televizor aproape îl făcu să-şi scape ţigara. Erau ştiri de ultimă oră prezentate de o doamnă cu părul negru şi cu nişte ochi mari, căprui şi luminoşi.
"În urmă cu câteva momente am primit o informaţie de ultimă oră. Un sat din Turcia se pare că a fost ţinta unui atac terorist. Încă nu am aflat cu exactitate care sat...". David tremura. Spera să nu fie satul Leylei. Spera el, dar spera degeaba. Femeia cu părul negru frunzări nişte hârtii şi anunţă vestea sfâşietoare pe care David nu dorea să o audă.
"Se pare că acest sat e chiar acela care a fost din sărăcie de un jurnalist...". Cuvintele i se păreau lui David îngrozitoare. Tremura, i se întunecă privirea şi puse mâna pe telefon şi rucsac.

  Se pare că norocul îi surâdea. Mai prinsese un loc în avionul spre Turcia...
Ajuns în sat, nimic nu mai era la fel. Totul era distrus. Câţiva oameni mai rămăseseră pe acolo, printre resturi. Nimic nu mai era la fel... David alergă către primul om. Îl privi în ochi şi îl întrebă unde e Leyla... Nu dorea să afle cruntul adevăr. Niciodată nu ar fi acceptat ca Leyla să fie moartă. Omul nu ştia unde e Leyla. Nu ştia dacă aceasta murise sau era doar la spital. Spera ca Leyla să fie bine. Trebuia ca Leyla să fie bine. Nici nu dorea să-şi imagineze că Leyla murise. Nu se putea ca Leyla să moară... Niciodată... David se îndrepta spre cocioba unde locuise Leyla. Se uită peste toate acele resturi şi căzu în genunchi. Tot ce era frumos avea mereu un sfârşit. Totul. Observă printre resturi păpuşa pe care i-o dăruise el. Era murdară. O luă şi îi mângâie faţa şi părul...
- Leyla, vreau să cred că eşti bine... Vreau să cred că încă trăieşti...

Răspuns la scrisoare

* Autor: Motănel

Draga mea,

Aşa cum am promis, acesta este răspunsul pe care îl merită scrisoarea ta. Îmi cer scuze pentru că am întârziat, sper că aşteptarea să nu fi fost prea lungă şi să citeşti aceste rânduri.

Acum mi-am dat seama, citind din nou scrisoarea ta, că te-ai supărat corect, dacă pot spune aşa. Cuvintele acelea frumoase care descriau efectele conversaţiilor noastre asupra ta trebuie să fi avut o sursă reală, sursă pe care am îndepărtat-o în grabă, gândindu-mă la consecinţele viitoare, nu la cele prezente. Nu mi-am dat seama că ar fi atât de frumos pentru tine simplul fapt că eu exist în viaţa ta, m-am gândit doar că tu te-ai ataşat prea mult de mine fără să ştiu de ce. Acum înţeleg.

Îmi pare rău că nu te-am lăsat să îmi spui cât mai multe despre tine, chiar dacă nu ştiai ce. Spuneai că sunt singurul care te înţelege şi iată că nu am mai fost... Nu ştiu ce ai crezut că e diferit la mine şi nu ştiu dacă acum mai ai aceeaşi părere. Parcă şi eu par diferit, doar te-am alungat, nu?

Mă simt vinovat... probabil că undeva, lumea ta s-a prăbuşit din cauza mea, iar acum te forţezi să construieşti alta în care nu ştiu dacă aş mai avea loc. Îmi pare rău că te-am dezamăgit şi eu, nu am vrut să profit de sentimentele tale şi am găsit de cuviinţă să le retez cât încă erau crude... sper că nu regreţi că m-ai cunoscut.

Doar tu eşti pisicuţa mea şi îmi pare rău că m-am îndoit de tine... nu ştiu ce a fost în capul meu, ce credeam că rezolv... nu îmi doream nici eu să se termine, dar nu ştiam cum să te fac să afli ce îţi doreşti. Acum ştiu că tu nu doreai decât să te las să visezi până ce visele ar fi devenit realitate. Şi aş vrea să mai visez şi eu cu tine, dar nu ştiu dacă se mai poate...

Nu era nebunesc ce ai scris, pisicuţă dragă... nebunesc a fost că eu să uit toate acele lucruri şi să mă prefac, fie chiar şi pentru o clipă, că ele nu au existat. Da, ar trebui să te deschizi mai mult... iar eu să fiu mai mult lângă tine. Să uităm de gestul acesta necugetat şi să fim din nou împreună, pisicuţo! Să ne înţelegem şi să ne ajutăm şi să fim fericiţi ca şi până acum! Se mai poate? Sau e prea târziu?

Cu multă dragoste,

Motănelul tău

Călătorie în timp IV

   Ora de psihologie trecea greu. Poate mai greu decât ora domnului Harms... Deşi nu credea în zvonuri, nu-şi putea lua gândul de la ceea ce-i spusese Alice despre domnul Harms şi de la faptul că mama ei spusese că fetele de vârsta ei aveau deja un iubit. Dar ea ştia că nu e genul de fată care ar sta toată ziua după un tip... Asta era mai potrivit pentru Alice, nu pentru ea. Alice avusese atâţia iubiţi până acum... Ea nu era aşa. Ea critica orice băiat. Deşi Geosh arăta destul de bine, tot era un ratat. Era prea plin de el... prea rebel. Sigur nu ar fi înţeles-o pe ea, ciudata aia care are drept prieten o fantomă şi care îşi doreşte să călătorească în timp. Ora trecu şi se întoarse acasă. Se întinse în pat şi se întreba unde e Rick... Lucy închise ochii pentru câteva minute, mai exact până apăru Rick.
- Hei, te-ai întors. Cum a fost?
- Ahh... m-am săturat de orele astea de psihologie. Nu-s nebună...
Rick râse. Era atât de frumos... dacă ar mai fi fost în viaţă Rick ar fi fost iubitul ideal. Lucy îi zâmbi.
- Ce ai păţit? Chiar zâmbeşti ca o nebună...
Lucy se încruntă la el. Luă o pernă şi o aruncă în el.
- Ştii foarte bine că nu mă poţi lovi...
- Ahhh...
- Bine, ce ai mai păţit de fapt?
- Totul e anapoda. Viaţa mea e anapoda. Repet, totul.
- Şi eu sunt anapoda? o întrebă Rick.
- Tu... ăă... nu... desigur că nu. Tu eşti echilibrul meu.
- Aha... Dar totuşi, de ce zici că totul e anapoda?
- Pentru că eu sunt o ciudată, vorbesc cu fantomă care nici măcar nu sunt sigură ca a existat. E anapoda că lumea mă crede o ţicnită din cauza asta. Nah, dacă aş şti că lumea m-ar vedea normală dacă nu mai vorbesc cu tine aş renunţa la tine... Mai e şi domnul Harms şi Beatrixe... şi mă tot gândesc dacă e adevărat sau nu ceea ce  mi-a spus Alice. Mai e şi ziua mea... Şi dorinţa mea stupidă de a călători în timp...
Lucy luă de pe noptieră albumul cu fotografii şi îl răsfoi...
- Ştii, acum câteva nopţi am avut un vis. Eram prin 1700 şi purtam o rochie imensă...
Lucy vorbea continuu, răsfoind albumul foto şi nu observă că Rick nu mai era în cameră...
- Ştii, eu chiar îmi doresc să călătoresc în trecut...
Lucy se uită prin cameră, dar nu îl mai văzu pe Rick.
- Mda... Specific ţie, pleci când am chef să rămâi şi stai când nu am chef să rămâi... Fir-ai tu!
- Lucy, hai la masă, se auzi vocea mamei de jos, din bucătărie.
Lucy închise albumul şi coborî scara. Se gândea unde o fi dispărut Rick, dar nu avea nici cea mai vagă idee.
Termină de mâncat şi se bucura că ai ei nu o mai întrebaseră ce îşi doreşte de ziua ei. Urcă în camera ei şi fu surprinsă să nu-l vadă acolo pe Rick. Încerca să-şi dea seama unde a plecat Rick, dar nu avea nici cea mai vagă idee. Lucy se apucă de teme...

   Era dimineaţă. Razele soarelui pătrundeau în camera ei. Deschise ochii şi se uită prin cameră. Rick nu era nicăieri. Lucy începu să se îngrijoreze. Nu-i sătea în fire lui Rick să dispară aşa... dintr-o dată. De când îl întâlnise în cimitir, la moartea bunicii ei, Rick îi devenise cel mai bun prieten... Nu mai dispăruse aşa. Nu-şi putea aminti ce spusese atât de rău să-l fi supărat pe Rick... sau poate avea alt motiv pentru care plecase...
Lucy se ridică din pat şi se îndreptă spre baie. Apa rece o trezea. Îşi privea faţa somnoroasă şi se gândea unde putea fi Rick. Îi simţea atât de mult lipsa... Era chiar îngrijorată...
Trecuseră deja trei zile de când nu îl mai văzuse pe Rick şi era atât de supărată şi tristă.
- Bună draga mea! o salută mama ei...
- Ăăă... bună.
- De ce eşti aşa abătută? Azi nici măcar nu ai şcoală...
Ce putea să-i zică mamei? Că era supărată că Rick plecase şi nu era nicăieri? Ceva mai nebunesc de atât chiar nu putea spune...
- Nu... nu am nimic. Mamă, pot ieşi să mă plimb?
- Ăăă... desigur. Dar vreau să te întreb ceva... eşti supărată din cauza unei iubiri neîmplinite?
Mama ei nici nu o cunoştea... Dacă ar fi cunoscut-o mai bine ar fi ştiut că ea nu e genul de fată care umblă după băieţi... Dar Rick... Rick putea fi iubirea lui neîmplinită.
- Nu mamă, nu.
- Bine atunci...
Lucy ieşi din casă şi inspiră adânc. Mergea agale cu mâinile în buzunare, dând cu piciorul la fiecare pietricică care îi ieşea în cale. "Unde eşti Rick?" Îi era atât de dor de el... El era singura persoană... adică nu singura persoană, că nu mai era demult o persoană, era singurul ei prieten care o înţelegea... Nu-şi putea da seama de ce Rick plecase. Cu ce îl supărase? Oare îşi găsise altă prietenă? Oare ea era geloasă?

Memoriile inimii XII

* Poveste scrisă de Anonim


   Ajuns în Londra, la el acasă, se trânti pe patul imens. Se simţea un aer greu, irespirabil. De obice se bucura foarte mult atunci când ajungea acasă, dar acum nu mai era aşa. Leyla era la mii de km, iar el era aici. În modestul lui lux, din lumea lui civilizată...
Începu să-şi despacheteze lucrurile şi să sorteze fotografiile. Ochii Leylei îl urmăreau... îi simţea privirea inocentă, calmă în fiecare poză privită... Acum Leyla ar fi trebuit să fie cu el, nu acolo... închisă de un nenorocit.
   Noaptea se lăsa încet, iar David îşi aprinse o ţigară de foi şi se aşeză pe un scaun pe terasă aşa făcea în Turcia. Privea cerul care parcă nu mai era atât de înstelat aici. Doar câteva stele luceau... Nici luna parcă nu mai strălucea ca în Turcia. Acolo totul avea alt farmec. Totul era mai frumos... Aici nu mai auzea cum valurile mării se spărgeau de ţărm... aici auzea doar zgomotul maşinilor, al oamenilor... Aici nu era ca acolo. Acolo s-ar fi trezit de dimineaţă mângâiat de briza mării. Acolo era Leyla...
Treceau zile şi nopţi, iar David era frământat de gânduri... Strângea fonduri pentru satul Leylei, făcea tot ce îi stătea în putere pentru a o ajuta... pentru a şti că e bine.
Trecuseră deja 6 luni de când se întorsese din Turcia, dar acum se urca din nou într-un avion spre Turcia... Locul unde şi-ar fi regăsit echilibrul şi fericirea. Drumul i se păru atât de lung şi covârşitor. Cu fiecare minut în care se apropia de Leyla, era din ce în ce mai stresat, nervos... nerăbdător... Într-un sfârşit ajunse şi la Leyla. Oamenii nu mai erau aşa cum îi lăsase... săraci, naivi, supăraţi... Acum aveau haine, erau egoişti. Nu mai pescuiau şi strângeau fructe de dimineaţă până seara. El îi schimbase... el era de vină. Un gând îi fulgeră în minte: dacă şi Leyla lui s-a schimbat? Dacă ea l-a uitat?...
Căuta ochii Leylei pretutindeni. Întreba de ea, dar nimeni nu ştia unde e... Era atât de dezamăgit, de frustrat şi supărat... Bătuse atâta drum pentru a o vedea pe Leyla, dar ea nu era nicăieri... Absolut nicăieri...
Se întorcea spre maşină pregătit să plece când din spatele lui auzi vocea cristalină a Leylei.
- Bună David...
Închise ochii şi zâmbi. Leyla era tot aici... Respiră adânc şi se întoarse spre ea...
- Leyla...
O luă în braţe şi o pupă pe frunte. Inima îi bătea atât de tare... Îi mângâie faţa. Avea pielea atât de fină şi curată. Părul ei era acum de o mie de ori mai frumos, mai blond şi mai ondulat. Acum purta haine, nu mai purta doar o simplă cârpă...
- Mi-a fost dor de tine...
Tânărul fu atât de surprins când observă că Leyla putea vorbi coerent acum.
- Leyla, Leyla draga mea... şi mie mi-a fost foarte dor de tine.
Îi zâmbi. În ochii Leylei se putea observa o sclipire... probabil de fericire...
O ţinea stâns în braţe şi se îmbăta cu parfumul ei. Îi mângâia părul şi o alinta... Îi sorbea cuvintele orice cuvânt... Era atât de fericit. Aici timpul parcă se oprea şi nimic nu mai conta. Ar fi stat aşa o eternitate. Cel puţin acum cunoştea gustul fericirii şi al iubirii... Dar gândurile i-au fost întrerupte de vocea baritonală a şefului satului. Oriunde ar fi cunoscut acea voce...
- Iar te-ai întors? Iar vrei să o răpeşti pe Leyla? Luaţi-o!
- Nu, stai! Nu vreau să o răpesc pe Leyla. Dacă voiam să o fac, o făceam fără să te mai întreb pe tine nimic. Am bătut atâta drum pentru a o revedea, iar tu îmi iei acum şi această fericire? Ţi-am ajutat satul, ţi l-am scos din mizerie... Ce nu-ţi convine? Lasă-mă să stau cu Leyla...
Privirea şefului îl ardea, dar îi putea ţine piept...
- Speri să dispari cât mai repede de pe aici, îi spuse şeful satului...
- O să dispar... stai liniştit...

Anunţ!

Vreau să fac un anunţ... Nu, nu voi şterge blogul... doar nu am înnebunit! Mi-a venit o idee pentru noi postări pe acest blog.
Vreau ca pe acest blog să se scrie şi poezii... Dacă este cineva interesat îl aştept cu poeziile. 
Numele blogului va rămâne acelaşi chiar dacă se vor posta şi poezii! Sper că atât printre cei care scriu cât şi printre cei care citesc sunt şi câţiva poeţi...
Deci, la cât mai multe poveşti şi poezii!

Memoriile inimii XI

*Poveste scrisă de Anonim


- O pot lua pe Leyla de aici? Vreau să o duc în lumea mea. Leylei i-ar prinde bine lumea mea, nu lumea asta...
- Leyla... Leyla!! Leyla nu pleacă nicăieri. Leyla rămâne aici. O să se căsătorească cu oameni din satul ăsta, va avea copii şi totul va fi bine. Leyla nu pleacă nicăieri.
Copila auzise totul, iar acum doi adulţi o luau pe sus şi o închideau într-o cămăruţă urmând să fie păzită până pleca străinul.
Toate visele, toate planurile lui David se prăbuşeau. Nu se gândise niciodată la un refuz... Se uită la Leyla. Chipul Leylei era plin de lacrimi. Tânărului i se sfâşia inima să o vadă aşa pe Leyla. Niciodată nu a vrut să o dezamăgească, să o rănească. Suferise deja prea multe. Nu voia să o vadă căsătorită. Nu voia să o lase aici.
- Leylaa, strigă tânărul după ea. Vă rog, vă rog... lăsaţi-mă numai să vorbesc cu ea. Atâta tot.
Cei doi adulţi se uitau sprea şeful satului aşteptând un răspuns. Şeful satului îl privea pe David în ochi şi îi permise să vorbească cu ea...
În timp ce-i mângâia obrazul pe care şiroiau lacrimile, tânărul îi spuse:
- Leyla, eu de răpit nu te pot răpi. Eu vreau să te iau de aici şi tu ştii foarte bine asta. Deşi plec de aici fără tine să ştii că niciodată nu o să te uit. O să mai vin pe aici de fiecare dată când am bani şi ocazia. O să-ţi trimit haine, cărţi, mâncare... pentru tine Leyla, draga mea.
Tânărul înghiţi în sec. Îşi simţea gâtul atât de uscat, iar inima foarte grea. Strângea din dinţi doar pentru nu a începe să plângă. O strânse în braţe pe Leyla, o sărută pe obraz şi pe frunte.
- Nu o să te uit Leyla. Niciodată... Niciodată Leyla...
Tânărul se depărtă de Leyla trecând prin faţa şefului. Îl privi în ochi şi o dorinţă puternică de a-l strânge de gât îl invada. Înghiţi din nou în sec şi îi aruncă doar o privire plină de ură. Se urcă în maşină şi goni spre hotel. Când intră în cameră luă o sticlă de whisky şi începu să bea direct din ea.
După ce bău aproape jumătate din sticlă un curaj nespus puse stăpânire pe el. Îşi dorea să se ducă în sat şi să-l omoare pe şeful satului şi să o răpească pe Leyla. Să plece cu ea departe, la el acasă. Să o scape de acolo. Inima îi tremura, iar totul era în ceaţă. Încercă să se ridice de pe scaun, dar se dezechilibră şi căzu înapoi pe scaun. Privea spre cerul înstelat care acum parcă nu mai era aşa de frumos. Acum nimic nu mai era frumos. A doua zi urma să plece. Nimic nu mai putea fi frumos vreodată. Leyla rămânea aici, el pleca la luxul său din Londra. Ar fi dat tot ce avea doar să se mute aici... Ar fi dat totul...
Adormi pe scaun cu sticla de whisky în mână...
Dimineaţă când se trezi terasa era plină de cioburi. Sticla îi căzuse din mână în timp ce dormea. Deşi acum era mai treaz, un gând nebun îl îndemna să ia un ciob şi să-şi curme viaţa. Viaţa lui nu mai era frumoasă dacă micuţa Leyla rămânea aici.
Mai erau cinci ore până decola avionul aşa că se gândi să mai facă un drum până în sat, să o mai vadă încă o dată pe Leyla.

Ajuns în sat fu întâmpinat de doi adulţi cu suliţe. A fost totul bun şi frumos până când i-a ajutat, atunci când el avea nevoie de ajutor erau în stare chiar să-l şi omoare.
- Am venit să o văd pe Leyla şi să vorbesc cu şeful satului.
Şeful satului îl privea din depărtare. Ştia pentru ce venise... David mergea ferm spre şeful satului. Se uită în ochii lui, spera că dacă îl mai roagă încă o dată poate şi-ar fi schimbat părerea.
- Dacă ai venit să te mai rogi de mine să o iei pe Leyla de aici să ştii că nu o să-ţi meargă. Leyla nu pleacă de aici.
- Eşti un om rău să ştii. Distrugi visele Leylei...Distrugi visele mele. Vrei să te ţii de nenorocitele tale de legi... de... ăăă... prostii... Eşti un nenorocit ordinar.
Şeful satului doar zâmbea... David se aştepta ca oricând unul din adulţii cu suliţe să-i străpungă plămânii... Leyla era tot ţinută în acea colivie... Se îndreptă spre ea. Îi mângâie părul şi faţa...
- O  să-mi fie dor de tine Leyla. O să-mi fie dor. Eu nu te voi uita, dar nici tu să nu mă uiţi...
Ochii Leylei licăreau... Suspină... Îi părea atât de rău că nu pleacă cu el. Îşi făcuse atâtea planuri, vise... iar acum erau năruite toate... Absolut toate....
David se urcă în maşină şi plecă spre hotel pentru a-şi lua bagajele şi a preda maşina...

Călătorie în timp III

   Ora trecu, iar Lucy era tare curioasă să vadă ce avea să-i spună Alice despre Maimuţă. Îşi trânse cărţile şi o luă de braţ pe Alice trăgând-o energic afară din clasă.
- Deci... ce voiai să-mi spui despre Maimuţă?
- Şşş... nu aici. Hai la baie.
Cele două intrară în toaleta fetelor şi îşi aranjau părul în oglinda mare de pe perete. Alice lovi cu piciorul în uşile toaletelor să fie sigură că nu mai e nimeni în afară de ele două.
Lucy îşi strângea frumosul ei păr roşcat într-o coadă când o mai întrebă încă o dată pe Alice ce voia să-i spună.
- Aşşa... suntem singure. Deci, am auzit de la Geosh că domul Maimuţă a făcut sex cu majoreta aceea cu părul negru... Beatrixe. Şi... acum vine bomba. A lăsat-o.
Mda... Geosh băiatul cel mai tare din toată şcoala. Cel mai cool. Tipu' de băiat care era invitat la orice petrecere, iar fetele îi cădeau la picioare... Chiar şi ea -Lucy- îl admira. Adică cine nu i-ar admira pletele lui negre şi acei ochi mai negri decât fundul iadului... Geosh avea 16 ani, iar Lucy se simţea atât de jenată că Super-Geosh, aşa cum îl poreclea ea, era în clasă cu nesuferitul de frate al ei...
Râsul lui Alice o readuse pe Lucy la realitate.
- Îţi dai seama Lucy, că dacă se va afla că domul Harms a lăsat-o p'aia însărcinată ăsta va zbura... Spre bucuria ta.
Şi din nou Alice începu să chicotească în timp ce-şi pieptăna părul ei blond şi ondulat.
- Da, dar - spuse Lucy - eşti sigură că e adevărat? Adică nah... de unde ştie Geosh toate astea?
- Păi... ştii petrecerea pe care a dat-o Nelly Toanta? La invitat şi pe Geosh şi cum Nelly Toanta e prietenă bună cu Beatrixe şi Nelly nu-şi poate ţine gura... l-am auzit cum îi spunea lu' fractu despre asta...
Mda... Nelly Toanta. Colega lor cea toantă. Deşi era o toantă fără pereche părinţii ei erau bogaţi şi îşi permitea să dea mai mereu super-petreceri unde, desigur, era invitat şi Geosh. Lucy era atât de geloasă pe Nelly... Dar ce era mai penibil acum... Geosh vorbise cu Brad. Îi venea să-l strângă de gât pe Brad doar pentru simplul fapt că era nesuferit.
- Nu-i aşa că nu crezi în zvonuri din astea, nu?
Lucy îşi ridică o sprânceană şi o fixă cu privirea pe Alice...
- Deci nu crezi...
- Păi nu e nimic adevărat. Adică nu că nu e adevarat... e doar nu zvon.
- Mda, mda, mda... nu poţi crede un zvon care e mai aproape de adevăr, dar crezi în fantome...
Lucy se încruntă. Nu-i plăcea când colega şi în acelaşi timp prietena ei cea mai bună râdea de ea.
- Hai să mergem, spuse Lucy în timp ce ieşea pe uşa băii...

Ora trei după-amiază... Lucy terminase orele şi tocmai intra în casă când îl văzu pe Rick pe verandă.
- Ce faci aici?
- Am ieşit puţin la aer. Atâta tot...
- Mda...
Lucy intră în casă şi trânti uşa. Nici ea nu ştia de ce e nervoasă. Fie că Alice râdea de a şi de Rick, fie că Geosh era în clasă cu Brad... sau... mai rău, trebuia să meargă la psiholog în mai puţin de 2 ore.
- Ahh... bună draga mea, o salută mama. Să nu uiţi, la patru treizeci plecăm...
- Da mamă...
Lucy urcă în camera ei şi se trânti în pat. Voia doar 5 minute de linişte. Închise ochii, iar atunci când îi deschide Rick stătea la capul ei şi o privea insistent.
- Rick! strigă Lucy. M-ai speriat.
- Mda... şi ce ai făcut azi la şcoală? Pari cam supărată? Iar probleme cu domnul Harms?
- Ahhhh...
Lucy luă o pernă şi şi-o îndesă pe faţă după care şi-o puse sub cap.
- Domnul Harms, domnul Harms şi iar domnul Harms... Mă enervează omu' ăsta...
- De ce? Că predă algebră, materia la care nu te pricepi?
Iar Rick începu să râdă...
- Şi asta...
- Dar ce mai e?
- Păi, am aflat de la Alice, care a aflat de la Geosh, care a aflat de la Nelly Toanta, care a aflat direct de la Beatrixe că e însărcinată cu domnul Maimuţă...
Rick începu să râdă foarte tare...
- Lucy, ce ştii tu despre sex la 14 ani ai tăi?
- Destul de multe, zic eu...
- Da?
- Da...
Iar Lucy se strâmbă la el aşa cum se strâmba la Brad.
- Şi tu crezi asta, Lucy?
- Dacă eu cred? Păi e doar un zvon.. atâta tot. Adică poate fi adevărat, dar poate fi şi fals... Bine, şi dacă stai să te gândeşti... domnul Harms nu-i chiar cel mai chipeş profesor din şcoală. De fapt, el se află tocmai la fundul listei "Cei mai urâţi profesori"...
Rick începu să râdă din nou.
- Da, dar poate fi chiar foarte adevărat... Adică, gândeşte-te puţin, de ce ar spune cineva aşa ceva? Şi chiar Nelly Toanta?
- Mda... Nu ştiu. O să vedem...
Mai închise puţin ochii, dar o auzi pe mama când intră în cameră.
- Încă nu te-ai schimbat?
- Ahh... acum.
- Păi grăbeşte-te. Întârziem.
Nu înţelegea de ce era forţată să meargă la şedinţele alea plictisitoare. Tocmai mama ei spunea că cel mai bun psiholog eşti chiar tu însuţi, dar se vedea că treaba asta nu se şi aplica...

Lucy se schimbă şi urcă în maşina mamei. Privea pe geam absentă şi plictisită.
- Dragă, te-ai mai gândit ce cadou vrei să primeşti de ziua ta?
Lucy deja se gândea că dacă îi mai spune încă o dată că vrea să călătorească în timp, ar trimite-o la mai multe ore în compania acelei doamne psiholog nesuferite.
- Mmmm... nu.
- Te rog să te gândeşti la ceva ce putem să-ţi luăm cu adevărat. Nu... o călătorie în timp. Ştii, fetele de vârsta ta au chiar şi un iubit, dar tu încă mai ai prieten imaginar...
Când mama pronunţă cuvântul "iubit", lui Lucy îi zbură gândul la Beatrixe şi domnul Harms. Beatrixe nu era ea chiar foarte deşteaptă... dar nici atât de proastă încât să facă sex cu o maimuţă ca domnul Harms.

Călătorie în timp II

   În noaptea aceea Lucy visase că făcea o călătorie în timp putând pătrunde în lumea în care ea dorea. Se afla pe la 1700... din câte îşi dăduse ea seama după haine.
La început se speriase crezând că încă mai purta pijamaua ei cu picăţele albastre, dar se calmă atunci când se văzu purtând o rochie din taftă roşie cu crinolină şi brodată pe margini. Rochia era incredibil de largă încât nici nu putea să se mişte în ea. Sânii ei erau parcă prea strânşi într-un corset legat cu un şnur negru din catifea. Purta chiar şi o perucă imennsă la fel ca celelate femei. Ba avea chiar şi o aluniţă falsă deasupra buzei . Bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine cambrate, pantaloni scurţi şi purtau pantofi cu toc. Lucy văzuse astfel de pantofi chiar şi la Ludovic al XIV-lea. Era atât de fascinată de lumea pe care o visa... Încercă să facă o piruetă, dar se împletici. Rochia ei largă nu i-ar fi permis o mişcare atât de amplă... Abia putea merge cu ea.
Nici nu apucă bine să se bucure de visul ei că se trezi. Era atât de îmbufnată că se trezise.
- Hai Lucy, trezeşte-te! strigă mama.
"Ahh... şcoalăăă".
Mama ei intră în cameră.
- Hai, nu te trezeşti?
- Ohh... ba daa...
Mama trase draperiile astfel încât razele soarelui de dimineaţă pătrundeau în cameră. După ce plecă mama Lucy se ridică din pat şi se duse spre uşă salutându-l pe Rick care lenevea într-un colţ al camerei.
Se îmbrăcă şi coborî scările în pas grăbit. Era în întârziere, dar mama nu se sfii să o oprească.
- Lucy dragă, nu uita că azi ai programare la doamna psiholog.
- Dar maaamăă... nu am nevoie de psiholog.
- Ai un prieten imaginar Lucy. Prietenii imaginari sunt pentru fetiţe de 4 ani, tu o să faci 14 ani.
- Nu e prieten imaginar mamă... E fantoma unui marchiz. Dacă voi nu o puteţi vedea, asta e treaba voastră.
- Nebunoo...
"Nesuferitule" şi se strâmbă la fratele ei mai mare, Brad.
- Pa mamă.

Lucy ajunse la şcoală. Prima oră avea istoria, ora ei preferată. Îi plăcea atât de mult ora doamnei Willson. Îi plăcea modul în care îşi începea doamna Willson ora, cu o glumă ori despre Ludovic, ori despre Tudori, ori... despre Dracula sau alţii. Azi vorbeau despre "Marea ciumă". Vorbele doamnei Willson o scârbeau pe Lucy, dar o şi îngrozeau. "Poate Rick avea dreptate. Poate nu-s făcută pentru a trăi în trecut. Atunci dacă te lovea o boală sigur mureai, acum sunt tratamente...". Atunci un gând îi fulgeră prin minte. Dacă ea a călătorit într-o perioadă în care mai era ciuma??
- Doamnă Willson!
- Da, Lucy.
- Nu ştiţi care sunt... ăă.. simptomele ciumei? Adică cum îşi dădeau seamă că au ciumă şi nu doar o febră foarte mare?
- Ah... Lucy, bună întrebare. În zona axilară, pe gât şi chiar în zona inghinală apăreau nişte umflături la început roz, apoi purpurii, iar pe urmă se făceau negre şi erau de dimensiuni mari.
Deja regreta că întrebase. Nu prezenta nimic din astea, dar îşi imagina cum arătau acele umflături şi parcă i se întorcea stomacul pe dos. Slavă domnului că se sunase şi doamna Willson nu mai continua cu explicaţia. Lucy îşi strânse cărţile şi se îndreptă spre dulăpiorul ei pentru a-şi lua cărţile pentru următoarea oră... algebra. Ura algebra. Ar fi preferat zece ore de istorie cu doamna Willson decât o oră de algebră cu domnul Harms. Timpul părea că se scurge cu încetinitorul. Abia trecuse un sfert din ora domnului Harms, dar părea o veşnicie. Desena pătrăţele pe marginea caietului când fu lovită în braţ de o bucăţică de hârtie mototolită. Era un bileţel de la Alice, colega ei cea mai bună. "Tre' să-ţi spun ceva urgent în pauză despre Maimuţă". Desigur, Maimuţă era numele de cod al domnului Harms... El semăna cu o maimuţă. Era plin de păr din cap până în picioare. Se zicea că se rade pe tot corpul în fiecare zi. Îşi întoarse capul spre Alice şi o privi întrebător, dar Alice îi făcu cu ochiul. Lucy se foia aşteptând să treacă timpul. Oricum nu înţelegea nimic de la domnul Harms.

Călătorie în timp I

Privea albumul cu fotografii vechi...
- Ce frumos era atunci... Vezi? Uite ce rochii purtau femeile atunci. Tu crezi că mie mi-ar sta bine cu o rochie  ca aceea?
- Tu? Îmbrăcată cu o rochie ca aceea? Cred că glumeşti...
- Şi oraşul era atât de frumos pe atunci...
- Era, nu ca acum cu tot felul de chestii din astea... cum le spuneţi voi?
- Moderne?
- Da, exact, moderne. Noi atunci ne descurcam cu ce aveam. Acum viaţa e atât de simplă...
- Hmm... ştii ce? Chiar mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci...
- Da? Aşa zici acum... Tu nici măcar nu te poţi dezlipi de cutiuţa aia vorbitoare...
- Telefon vrei să zici..
- O să-i zic cum vreau eu. Nu te poţi dezlipi nici de cutiuţa cu imagini...
- Da, da, da... Hai mai taci. Oricând aş putea renunţa la astea. Uite, chiar acum renunţ la ele. Nu o să mă mai uit la televizor şi nici nu o să mai vorbesc la telefon.
- Da... cum să nu?! Nu poţi rezista, aşa că nu încerca.
Lucy luă o pernă şi o aruncă în direcţia lui.
- Ştii foarte bine că nu mă poţi lovi. Totul intră prin mine şi nu mă loveşte deloc. Aşa că poţi da cât vrei în mine.
- Fir-ai tu!
- Lucy, hai la masă! se auzi de jos o voce de femeie...
- Mă duc la masă. Tu stai aici.
Lucy închise albumul cu fotografii, îl aşeză pe pat, coborî în grabă scările şi se aşeză la masă alturi de ceilalţi.
Se juca cu furculiţa în mâncare. Mama ei ştia foarte bine că nu-i place brocoli, dar deşi ştia asta tot brocoli pregătea.
- Dragă, nu te mai juca cu mâncarea. Mănâncă!
- Dar mamă... e brocoli...!!
- E bun, e sănătos. Mănâncă!
"Fir-ar mama lui de brocoli...". 
- Uită-te la fratele tău cât de mult îi place brocoli...
Lucy se uită la el şi se strâmbă.
"Nesuferitule..."
- Şi ce-ţi doreşti de ziua ta? o întrebă tatăl ei.
- Ăăă... 
- Ştiu sigur ce ţi-ai dori. Acel costumaş alb cu guleraş cu dunguliţe albastre...
- Mamă, nu... Pe ăla ţi-l doreşti tu. Eu nu vreau ăla...
- Bine, bine... dacă nu vrei costumaşul ăla, deşi eu tot o să ţi-l iau, spune-ne ce vrei.
Deşi ştia că va regreta ceea ce urma să zică tot nu se abţinu.
- Păi eu... eu... îmi doresc să călătoresc în timp.
Râsetele cutremurau camera.
- Toanto, nu poţi călători în timp...
- Ştii tu mai bine, nesuferitule...
- Draga mea, ştii foarte bine că nu se poate aşa ceva...
- Mamă, ea are un prieten imaginar. Ea crede că totul este posibil...
Se uită spre Lucy şi se strâmbă la ea...
- Terminaţi! Nu vă mai strâmbaţi unul la altul, spuse tata.
- Nu e prieten imaginar ca să ştii şi tu. E o fantomă...
- Aaa... da... Ronald ăla... Dragă, ştii foarte bi..., spuse tata.
- Dragă, nu-l cheamă Ronald, ci Renold, îl întrerupse mama.
- Nu, nu şi iar nu... Îl cheamă Rickard. Marchizul Rickard de Vence al III-lea. E marchiz, adică a fost marchiz... Dacă voi nu-l puteţi vedea asta nu înseamnă că nu există.
Lucy lăsă furculiţa în farfurie şi se ridică. Se duse în camera ei şi se trânti în pat.
- Auzi, tu chiar ai existat, nu?
- Cum adică am existat? Eu exist...
- Da, da, da...

Memoriile inimii X

  * Poveste scrisă de Anonim


    Mai avea de stat două trei săptămâni în acel sat. Încerca pe cât posibil să o înveţe pe Leyla să citească şi să scrie. Era o elevă foarte bună. David nu ar fi crezut niciodată că se poate ataşa atât de mult de o simplă copilă. Mai mult ţinea la copila asta decât la ultima sa iubită. Ultima sa iubită... acea snoabă egoistă. Era învăţată cu o viaţă luxoasă, dar el era prea naiv pentru a-i vedea adevărata faţă. Ea era interesată doar de profesia lui... adică jurnalist. Dacă el era jurnalist, ea putea apărea mai des în reviste... Ea niciodată nu-l iubise, iar acum se gândea dacă el simţise cu adevărat ceva pentru ea. Dar degeaba încerca să se gândească la fosta lui iubită că oricum ea nu mai însemna nimic acum pentru el. Inima îi spunea că o iubeşte foarte mult pe Leyla, dar el îşi dădu seama că ea e doar o copilă. Era doar o copilă, iar el un bărbat. Legea nu i-ar fi permis o relaţie cu ea...
Gânduri şi gânduri îl măcinau în timp ce încerca să o înveţe pe Leyla alfabetul. Când se gândea la momentul în care a primit vestea că va pleca în Turcia pentru un reportaj, nu fusese prea încântat. Chiar încercase să se sustragă de la acest reportaj... Dar acum, parcă îi părea atât de bine că nu renunţase. Aici descoperise o altă lume. O lume săracă şi simplă. Deşi el nu era învăţat cu o astfel de lume încerca pe cât posibil să se integreze pentru a o putea cunoaşte cât mai bine pe Leyla...
Leyla tocmai ce terminase de scris o propoziţie şi îi flutura tânărului o foaie de hârtie prin faţa ochilor. Acesta zâmbi.
- Ia să vedem ce ai scris tu aici...
Analiza scrisul Leylei. Pentru început nu era chiar aşa de rău. Scrisul ei semăna cu al unui elev de clasa I. Litere un pic distorsionate şi greşite, dar era mai bine decât la început....

   Zilele treceau, iar Leyla citea şi scria din ce în ce mai bine. Stătea noaptea afară cu o lanternă şi repeta toate literele. Citea în fiecare noapte câte o pagină din cartea pe care i-o adusese David. Era atât de entuziasmată şi fericită. Privea la cerul înstelat şi îşi imagina cum e în lumea lui. Sigur era mai frumos decât în lumea ei. Din câte îi povestise David, el avea o casă frumoasă şi curată. Avea ce mânca în fiecare zi... Lumea lui era civilizată...

   David sătea în camera lui şi se gândea la Leyla. Voia să o ia de acolo, dar o întrebare îl măcina... Cum?. Cum ar fi putut el pleca cu o copilă din Turcia? Nu putea să o ia doar pentru că aşa voia el. Existau legi, nu putea fugi cu Leyla cu primul avion spre Londra. Dar dacă... Un zâmbet îi apăru pe faţă. Avea un plan pe care urma să-l pună în practică în dimineaţa următoare...

   Nici nu răsărise soarele, iar David deja se trezise. Fuma o ţigară de foi şi zâmbea deşi erau ultimele lui zile petrecute în Turcia. Ştia că o să plece de aici cu Leyla. Deja făcuse toate planurile... Totul era pregătit...

Ajuns în sat o salută pe Leyla şi o mângâie...
- O să te scap de aici...
Leyla îi zâmbea şi avea încredere în el. Avea să vadă şi ea cum e lumea civilizată... Cum e lumea lui.
David îl căută pe şeful satului, un om impunător şi rău. Deşi răutatea i se citea în ochi şi îi făcea inima lui David să bată într-un ritm mai accelerat, el nu se sfii să îl întrebe ceea ce avea de întrebat... Erau faţă în faţă, iar cicatricea lui care se întindea la ochiul drept până la colţul gurii îl înfricoşa pe tânăr. Dar nu uita de ce se afla acum faţă în faţă cu el... Se afla pentru a-l întreba ceva...

Memoriile inimii IX

* Postare scrisă de Anonim

   
    Nu era deloc surprins să afle că fata nu ştia să citească. Trăia într-o lume săracă care nu avea acces la educaţie... Îşi propusese ca în timpul rămas să o înveţe pe Leyla să citească şi să scrie...
    În drumul său spre hotel opri la o librărie şi cumpără o carte. Îşi dorea din tot sufletul ca micuţa fată să înveţe să citească. Poate reuşea chiar să o ajute să pronunţe normal cuvintele... Îşi dorea să o ajute... Îşi dorea să o scape de acolo...
Vocea ei îi răsuna în urechi, în minte, în fiecare gând...
   Ajunse la hotel şi îşi comandă de mâncare şi o sticlă de whisky la el în cameră. Se aşeză la masă şi îşi turnă un pahar de whisky. Fără să se uite la el îl bău pe tot dintr-o înghiţitură. Muşchii i se încordau şi se cutremură. Era tare...
După ce mâncă se duse pe terasă. Îşi aprinse o ţigară de foi şi îşi mai turnă un pahar. Se aşeză pe scaun şi privi cerul... Era senin. O lună mare şi argintie mângâia valurile mării care se spărgeau de malul care se răcea după ce o zi întreagă sorele bătuse cu putere în el. Acum era linişte... În depărtare se puteau observa luminile de la un vapor. Ce frumoasă era lumea lui în comparaţie cu lumea Leylei. Dar totuşi vremea de aici era mai frumoasă decât vremea din Londra. Acolo ploua mai mereu. Aici nu. Ar fi vrut să rămână aici. Să se mute aici. Să o salveze pe Leyla. Fusese trimis şi prin Irak şi prin Africa... chiar şi în deşertul Australiei... Cunoscuse mulţi oameni datorită ocupaţiei lui. Se ataşese de mulţi oameni... dar parcă Leyla îi pătrunse adânc în suflet. Era dragoste? Era milă? Ce simţea pentru ea mai exact? O combinaţie din cele două?
De când o văzuse pe Leyla nu se gândise cu adevărat la ceea ce simţea pentru ea, dar acum o făcea. Vocea fetei îi răsuna în minte. Ochii copilei puseseră stăpânire pe sufletul lui. Poate că nu era milă... ci chiar iubire. Dar ce fel de iubire?
Trăgea din ţigară absent. Îşi mai turnă un pahar... Se gândea la casa lui din Londra. La ce frumos ar fi dacă ar duce-o pe Leyla acolo... Ce frumos ar fi fost dacă... Stinse ţigară şi mai bău o gură din pahar. Pleoapele îi erau grele. Mai privi încă o dată spre luna mare şi argintie şi adormi.
    Aerul rece îl făcu să tremure. Deschise ochii şi încerca să-şi aducă aminte unde e. Era pe terasă, adormise acolo. Era ameţit. Îşi simţea capul greu. Se ridică de pe scaun, intră în cameră şi se uită la ceas. Ora 2... Era foarte devreme, aşa că se întinse în pat şi adormi la loc. Soarele era deja sus încercând să încălzească pământul. Un vânticel puţin mai rece intra în cameră şi îl învăluia pe tânăr. Simţea cum răcoarea dimineţii îi pătrunde în carne, în oase... îl trezeşte. Deşi dormise mai mult, se simţea chiar mai obosit ca de obicei...
Se ridică cu greu din patul cu aşternuturi albe şi catifelate şi se duse la baie... Se îmbrăcă şi îşi îndesă în rucsac cartea pentru Leyla. Închise uşa şi plecă...

Memoriile inimii VIII

* Poveste scrisă de Anonim



   Fata încetă să se mai zbată în braţele tânărului. O căldură nefirească îi invada corpul. Acum avea ochii de un albastru luminos, un albastru ce radia, trasmitea gânduri bune... Tânărul era atât de fericit că în sfârşit putea să stea lângă fată, că o putea privi...
- Te rog eu... te rog... nu te speria. Nu o să-ţi fac nimic rău.
Se uită în ochii copilei şi îi zâmbi. Îi mângâie faţa, iar fata tresări... Îşi întoarse capul şi reuşi să scape din braţele lui. Făcu câţiva paşi în spate. Îl privea fix în ochi. Mintea îi era goală şi nu se gândea la nimic. Doar îl privea pe tânăr... Zâmbetul, ochii calzi şi blânzi o făceau să aibă încredere în el...
- S... si... sigur nu o... o... să-mi.. f... faci... n... ni... nimic rău?
Tânărul se uită în ochii ei şi dădu afirmativ din cap. Fata avea vocea atât de cristalină şi dulce chiar dacă pronunţa nedesluşit cuvintele... Dorea să-i audă cât mai mult vocea. Se apropie de ea şi îi mângâie din nou obrazul puţin murdar.
- Şi cum te cheamă?
Fata zâmbi, îşi întoarse puţin capul şi strânse în mâini capul de păpuşă.
- Le... Leyla.
Tânărul îi zâmbi afectiv.
- Pe mine mă cheamă David.
Fata zâmbi. Era atât de copleşită de această situaţie în care se afla... Se simţea ruşinată, dar şi fericită...
Tânărul privea fata cu atâta fascinaţie, cu atâta plăcere... Dar era totuşi o copilă, nimic mai mult. Tânărul îşi aţinti privirea spre capul de păpuşă vechi şi murdar şi îşi aminti că are un cadou pentru ea.
- Leyla, hai să mergem înapoi în sat... Am să-ţi dau ceva.
- B... bine.
Tânărul îi făcu loc să meargă înainte. Deşi îi spusese că nu dorea să-i facă nimic, fata era imprevizibilă. Îi era frică să nu fugă... O prinse de mână. Voia să o ştie alături de el.
Ajunşi în sat, tânărul alergă până la maşină şi se întoarse cu pachetul. I-l dădu Leylei zicându-i să-l desfacă.
- E ceva pentru tine. Sper să te facă fericită.
Leyla desfăcu pachetul cu grijă. Nu avea habar ce putea fi înăuntru... Când desfăcu pachetul fu surprinsă de mica făptură din plastic care îi zâmbea. Avea părul ca al ei... chiar şi ochii. Dar sigur nu simţea ce simţea şi ea acum...
- E o păpuşă Leyla. E pentru tine.
Fata se uită în ochii lui. Nu trebuia să-i spună vreun cuvânt în semn de mulţumire. Ochii ei spuneau chiar mai multe... Leyla luă păpuşa în braţe şi o mângâie. Era atât de curată, de frumoasă... Cu părul neîncâlcit şi ochii de un albastru care lucea în bătăile soarelui... Era atât de fascinată de jucăria ei. O iubea...
   În acea zi tânărul vorbi doar cu fata... Află, pe lângă multe altele, că fuseses vândută de părinţii ei, că de multe ori se culca fără să mănânce nimic, că în acest sat era o tradiţie mai ciudată. La 15 ani fetele erau măritate şi forţate să aibă un copil. Tânărul se îngrozi. Nu-şi dorea asta. Orice altă fată, dar nu Leyla.
- Tu vrei să pleci de aici?
Fata se uită în ochii lui. Ochii tinerei erau sticloşi, chiar reci şi implorau ajutorul. Tânărul nu mai aşteptă un răspuns. Îi mângâie faţa fetei şi îi spuse:
- O să te iau de aici... Promit.
David se uită în ochii ei şi îi zâmbi. Leyla ştia că vorbeşte serios. Se putea citi în ochii lui...
Tânărul îşi scoase o agendă şi notă câteva lucruri. Fata era curioasă de ceea ce făcea tânărul. Nu mai văzuse pe nimeni făcând asta decât pe el...
- C... ce... f... faci?
- Scriu. Ştii să citeşti sau să scrii?
Fata se întristă şi plecă capul... Tânărul îi ridică bărbia şi o privi în ochi.
- O să te învăţ să citeşti şi să scrii...

Plan de vis

* Postare scrisă de Motănel

    Într-o seară parfumată de vară te voi ţine de mână plimbându-ne pe străzi pustii. Te voi purta în paşi de dans către orizont până când vei obosi şi îmi vei cere să te duc pe braţe acasă. Te voi duce plutind, privindu-ţi ochii scânteind. Îţi voi arăta stelele şi Luna şi ţi le voi dărui pe fiecare. Îţi voi fura câte un sărut şi îţi voi fotografia în minte privirea, ca să îmi amintesc mereu cum arată fericirea. Şi te voi duce la mine acasă, acolo unde vom fi numai noi.

   Te voi aşeza pe un scaun şi îţi voi servi o cină delicioasă, ca pentru o regină. Vom purta o lungă discuţie despre orice îţi poţi imagina, timp în care îţi voi sorbi de pe buze fiecare cuvânt. Apoi te voi întinde pe un pat din petale de trandafiri, acoperit cu aşternuturi de mătase. Te voi dezmierda şi îţi voi aşeza părul în forma unei flori în jurul tău, iar apoi îţi voi spune că eşti cea mai frumoasă floare pe care am văzut-o. Te voi mirosi şi mă voi îmbăta cu parfumul tău, apoi te voi mângaia gentil.

Te voi săruta pe frunte, apoi pe nas, apoi pe buze. Îţi voi simţi gustul dulce şi îl voi memora pentru totdeauna. Voi continua să te sărut, coborând pe gât... pe umeri... pe piept... Îţi voi scoate uşor fiecare haină continuând să te sărut pe sâni... pe burtă... pe şolduri... pe coapse... pe genunchi... pe picioare... între picioare...

Te vei înfierbânta de dorinţă şi mă vei chema să mă săruţi şi tu. Mă vei dezbrăca încet mângâindu-mă şi îmbrăţişându-mă. Te vei încolăci în jurul meu şi îmi vei asculta inima în timp ce mă vei săruta pe spate. Apoi te vei sui peste mine şi vom gusta împreună din fructul oprit. Tu pe al meu, eu pe al tău...

Te vei întoarce şi îmi vei cere să te fac femeie... dar să fiu grjuliu. Te vei apleca să mă săruţi în timp ce voi trece încet de uşa care nu s-a deschis nimănui până atunci. Îţi voi spune că totul a trecut şi vom continua să ne iubim. Vom atinge împreună culmile plăcerii şi le vom depăşi cu cele ale iubirii. Vom gusta împreună din nectarul fructului oprit. Tu din al meu, eu din al tău...

   Şi când oboseala şi plăcerea ne vor fi de ajuns, ne vom întoarce să ne odihnim, îmbrăţişaţi. Ne vom săruta şi ne vom dezmierda până când visele noastre se vor contopi într-unul şi vom fi împreună pe veci, în vis sau în realitate. Tu vei fi regina mea, iar eu voi fi prinţul tău. Şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, când vom zâmbi mulţumiţi că totul a meritat. Iar într-o zi ne vom aminti de acea seară magică şi ne vom mulţumi pentru ea. Te voi iubi mereu.

Scrisoarea de iubire II

    Prinţesa se îmbujora şi porumbiţa o săruta. "Tu dragă porumbiţă... sper să nu fi uitat şi de a mea guriţă ce ţi-am dat-o pentru prinţul meu scump şi drag". Se uita în ochii porumbiţei, răspuns aştepta. Ahh... prostuţa de ea, porumbiţa nu vorbea. Un zâmbet pe faţă îi apărea... Ochii i se luminau şi inima îi bătea.
Citea şi recitea scrisoarea dragului ei prinţ şi atunci îşi aduse aminte prostuţa de ea. Nunta-i era aproape.
Nici nu mai apucă să respire, luă o foaie şi gândurile-şi aşternu:

"Dragul meu,

    Prinţul meu... eu timp îţi dau, dar nu prea mult. Să vii repede la al meu tată şi să mă ceri chiar şi în genunchi. Nunta-i aranjată cu un prinţ meschin, rău şi dur. Te rog ajutor, prinţul meu, scumpul meu.
                                                                                      
                                                                                    Pe pupă dulce,

                                                   A Ta Prinţesă."

   Timp de pierdut nu era. Împachetă scrisoarea, o parfumă şi o băgă în plic. Luă porumbiţa şi îi ataşă scrisorica. "Tu, porumbiţă albă zboară repede departe la al meu prinţ... De salvat doar el mai poate. Dragul meu, scumpul meu prinţ...". Dădu drumul porumbiţei şi această zbură mai repede ca oricând.

Inima prinţesei apăsat bătea. Nici nu-şi putea imagina viaţa alături de altcineva decât dragul ei prinţ.

"Ohh... tu prinţ de pe alt meleag... cum ai reuşit să pui mâna pe inima mea? Ohh... tu prinţ frumos şi cu şatenele plete... nici nu ştii cât de mult te pot plăcea".

   Prinţesa zilele număra şi petale la trandafiri rupea. "Ba mă iubeşte, ba nu mă iubeşte...".

Prinţesa se bosumfla, nici de mâncat nu mai mânca... Ea pe prinţ îl aştepta. "Tu prinţ din depărtări, grăbeşte-te spre iubita ta... Ziua se apropie... Te rog nu mă lăsa...". Dar prinţul se grăbea. Era călare pe un cal alb cu stea în fruntea... 

"Prinţesă dragă, o să ajung şi pe tine te voi lua... drept soţia mea. Ahh... tu cal cu stea în frunte de-ai zbura măcar..."<
Atunci calul capul şi-l întoarse şi spre prinţ grăi: "Dacă aşa vrei stăpâne aşa va fi..." şi calului două perechi de aripi îi apăru... 
"Tu, cal ce eşti... de ce până mai azi nu mi-ai vorbit?"
"Tu stăpâne ţin-te bine de a mea şa şi acum' vom zbura..."
Calul zbura, prinţul se ţinea, iar prinţesa se gătea...
"Prinţ nerod ce eşti... m-am încrezut în tine şi tu ce-mi faci? M-ai lăsat pe mâna altuia. Ahh... şi nici porumbiţa nu mi-ai înapoiat-o... prinţ nerod..."
Prinţesa nici nu ştia că al ei prinţ zbura spre ea.
Nunta începea, iar prinţul ei drag nu mai venea. Şiroaie de lacrimi îi curgeau şi nervii o năpădeau... 
"Ahh... tu destin ciudat, oare în ce m-ai băgat? Tu nu vezi cum îmi curg şiroaie lacrimile amare...? Adu-mi prinţul meu cel drag, cu el să mă mărit... Din cer să pice prinţul meu, iar pe prinţul cel meschin să mi-l omoare."
Prinţesa apăsat păşea şi lacrimile-i curgeau. Nici porumbiţă, nici scrisorică, nici prinţ... Nimic nu se vedea...
"Ahh... tu prinţ ce eşti, niciodată nu te voi uita chiar dacă tu asta ai făcut. Îţi voi blestema şi zilele şi nopţile şi noroc în dragoste... ioc. Asta e tot ce-ţi urez, dragă prinţ, dragă nerod..."
Prinţesa, dulcea de ea, în faţa altarului ea era... şi tare mai bocea.
"Tu, fata mea... nu mai boci. O să creadă lumea că nu-l placi..."
"Dar mamă..."
Nici nu apucă să termine că un strigăt din cer se auzi:
"Prinţesa e a mea. Eu sunt prinţul ei, ea e prinţesa mea şi nu o împart cu nimenea. Dulcea de ea...".
Invitaţii amuţiră, iar părinţii înnegriră de necaz...
"Cine-i ăsta...", strigară toţi într-un glas.
"El e al meu prinţ, iar eu a lui prinţesă... Coboară jos  şi vino de mă scapă de acest mare necaz."
"Fata mea, ai înnebunit... nunta-i aranjată... nu te mai fâstâci..."
"Mamă, eu pe el îl iubesc... Prinţul meu coboară jos aici..."
"Vin prinţesa mea, vin..."
"Obrăznicie", strigau toţi.
"Omorâţi-l..."
"Staţi oameni buni, nu vă grăbiţi... Eu la duel îl provoc pe omul cel meschin. Ne vom lupta până la apus..."
"Ruşine", strigau toţi.
"Cine va câştiga, acela dulcea prinţesă va păstra... "
"Aşa să fie prinţ nebun..."
    Şi se luptară şi se luptară... Inima prinţesei tare mai bătea, se ruga la Zei... se ruga la toţi pe al ei prinţ să-l cruţe.
Apusul era aproape... Şi nici unul nu murea... Se luptau şi se luptau... Soarele apusul şi-l pregătea, iar prinţesa mâinile şi le frământa.
Cu o lovitură, cu o sucitură prinţul drag îi înfipse o sabie-n gură... Prinţesa ţopăia şi urlete se auzeau. Lor nici că nu le mai păsa...
Prinţul o ridică pe a lui dulce prinţesă şi spre palatul lui porni...
Prinţesei nici că-i mai păsa. Era a lui acum... Şi ce bine îi mai părea...
Calul zbura, iar cei doi se sărutau...
"Tu, prinţesa mea dulce... inima-ţi este bine?"
"Prinţul meu, inima-mi este acum foarte bine... Inima mea acum îţi aparţine întru-totul... Dragul meu, prinţul meu..."
"Ahh... prinţesa mea, trandafirul meu cel dulce... Te strâng la piept. Acum eşti doar a mea..."
Şi zburară şi zburară cale lungă... până la al ei prinţ acasă.
"Ăsta-i castelul meu iubita mea. De acum va fi şi castelul tău.. trandafirul meu..."

   A doua zi nuntă mare mai era. Prinţi şi prinţese se adunară... să vadă nunta cea mai mare. Prinţesa zâmbea, iar prinţul o privea. Era dulce, chiar mai dulce ca în ale sale vise...
"Tu, prinţesă dulce şi frumoasă vrei să îi fii soaţă?
"Desigur că vreau... "
"Tu, prinţul meu o vrei pe această fată drept soaţă?
"Asta am vrut mereu..."
Şi cei doi se sărutară şi nuntaşii aplaudară...
   Nunta ţinu mult timp. O săptămână, o lună, un an... poate mai petrec şi acum... Dar un lucru e cert...
Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Sfârşit

Scrisoarea de iubire I

   Inspiră adânc şi mai citi încă o dată scrisoarea lui... Inima îi bătea mai tare şi mâinile îi tremurau. Fiori reci o cuprindeau... La fiecare cuvânt citit suspina şi gândul îi fugea. "Prinţesă, tu eşti a mea mea şi ştii foarte bine asta. Mă gândesc doar la tine, îmi vise îmi apari... Într-o zi o să mor de dorul tău..." Împături frumos scrisoarea şi şi-o băgă în sân. Luă o hârtie, înmuie peniţa în cerneală şi începu a scrie:

"Dragul meu prinţ,

    Ca un Zburător cu pletele şatene îmi apari aievea-n vis. Tu pe gândurile mele ai pus stăpânire, dragă prinţ. Nu mai pot gândi, nu mai pot mânca fără să mă gândesc la tine... Distanţa-mi sfâşie inima... Te iubesc şi te aştept în vis.

                                                           Cu drag,

                                                                                   Prinţesa Ta"

   Îşi reciti scrisoarea, o parfumă, o împături, o băgă într-un plic roşu sângeriu şi îi puse sigiliu. O mirosi, iar acest gest o făcut să suspine adânc. 

Urcă grăbită scările spre turnul castelului, acolo unde stăteau porumbeii mesageri. Luă în mână o porumbiţă albă şi îi prinse scrisoarea... După ce îi prinse scrisoarea, prinţesa sărută porumbiţa. "Tu, porumbiţă albă cu a mea scrisoare... Zboară repede la al meu prinţ şi dă-i şi această sărutare..."

Prinţesa eliberă porumbiţa, iar aceasta porni în zbor spre meleagurile tânărului prinţ aducându-i o bucată din dragostea prinţesei pentru el. Tânăra fată stătea şi privea în depărtare cum porumbiţa se îndepărta de ea şi se apropia de tânărul prinţ...

   Trecuseră zile şi nopţi la rând... Niciun semn nu se ivea. Nici porumbiţa, nici scrisoarea. Gânduri negre puse stăpânire pe tânăra domniţă. Dacă porumbiţa nu a ajuns? Dacă prinţul nu o mai iubea? Gândurile o năpădeau... lacrimile îi curgeau... inima îi tremura... şi porumbiţa tot nu apărea.

"Porumbiţă draga mea... Apari acum şi aici cu scrisoarea de la al meu drag prinţ". 

   Mai trecu o noapte, mai trecu două... Porumbiţa nicăieri. Prinţesa mâinile îşi frângea şi în cameră ea se învârtea. Gândurile negre pace nu-i dădeau....

   Până într-o zi... Dis-de-dimineaţă ceva se ciocni de fereastă. Prinţesa sări din aşternut. Cu mâinile tremurânde deschise o fereastră. Era porumbiţa. "Ahh... tu, porumbiţă albă... unde-ai fost? M-ai lăsat pradă gândurilor mele negre... Tu, porumbiţo... i-a să văd ce duci...". 

Luă scrisoarea pe care o aducea porumbiţa albă de pe alte meleaguri. Rupse al ei sigiliu, o desfăcu şi o citi:

 Draga mea prinţesă,

   Încă de la început ţin a mă scuza în faţa ta. Eşti dulce şi cuminte... eşti prinţesa mea. Eu pe nimeni altcineva nu am, prinţesa mea. 

   Distanţa să nu-ţi mai sfâşie inima-ţi micuţă. Distanţa se va sfârşi, doar timp să-mi dai iubita mea. 

                                                                                               

                                                                                                                Cu drag,     

                                                                                                                       Al Tău Prinţ"

   Prinţesa jubila, inima îi bătea şi gândul îi zbura... La al ei prinţ, la al ei Zburător, la al ei drag prinţişor...

Memoriile inimii VII

 * Poveste scrisă de Anonim


   O nouă zi, o nouă încercare de a stabili un contact cât de mic cu copila. Tânărul spera ca azi să o vadă pe fetiţă... Spera. Îşi aprinse o ţigară de foi şi ieşi pe terasă. Aerul rece al dimineţii îl liniştea. O adiere plăcută îi mângâia chipul blând. Parcă era absent... Se lăsa purtat pe meleaguri necunoscute de mirosul sărat al mării. Un fior îi străbătea fiecare părticică a corpului... Dacă nici azi nu o vedea pe fată?
Nici nu dorea să se gândească la un răspuns negativ. Dorea să o întâlnească, să vorbească cu ea... Să ştie mai mult despre ea. Fumase abia jumătate din ţigară, dar nu mai avea răbdare să o termine aşa că o stinse. 
Îşi luă rucsacul şi plecă în grabă...


  Fata era trează de câteva ore. Stătea şi privea în zare aşteptând să vadă cum se ridică praful de pe drum, semn că venea tânărul. Se curăţase puţin şi era nerăbdătoare să-l vadă. Strângea în mâini capul de păpuşă şi tremura de emoţie. Soarele era deja sus de câteva ore... Gândurile Leylei erau din ce în ce mai triste. Poate aşteptase prea mult, iar el deja plecase din lumea asta a ei mizerabilă... Îi părea atât de rău. Trebuia să accepte, aşteptase prea mult iar el probabil era departe deja... Nici că-i păsa de ea. Ea nu era nimeni. Era un gunoi dintr-o lume mizeră... Nimănui nu-i păsa de ea. Fusese o proastă că-i acordase atâta atenţie unui străin. Se întoarse cu spatele la drum şi păşea agale spre colibă... 
Un sunet cunoscut îi gâdila auzul. Îşi întoarse privirea şi văzu cum un nor de praf se ridica, semn că venea străinul. Stătea în mijlocul drumului zâmbind şi strângând capul de păpuşă la pieptul ei. Era fericită. Nu plecase. Era aici. Venise. Inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că o să-i spargă pieptul. Rămase împietrită în mijlocul drumului. Voia să plece, dar şi să stea... Simţea că îl place, dar în acelaşi timp îi era şi frică de el... Atâtea porniri contradictorii, dar cu toate acestea alesese să stea. Să stea să-l vadă, să vorbească cu el...
Tânărul oprse maşina şi aştepta să treacă praful. Praful trecu, iar tânărul deschise portiera maşinii. La început nici măcar nu o observase pe fată cum stătea în mijlocul drumului, în faţa lui... cu ochii ei mari şi curioşi... Nu se aştepta să o găsească acolo. Rămăsese surprins să o vadă pe fată acolo, aşteptândul-l parcă să îi mângâie faţa ei rotundă... părul ei blond şi să-i privească ochii ei albaştrii şi curioşi. Făcu doi paşi spre fată şi se opri. Tânărul observa că fetiţa era speriată şi strângea capul de păpuşă în mâinile ei micuţe. Se mai apropie puţin de ea încet... dar fata începu să fugă. Era speriată. Nu o putea face chiar dacă îşi promisese că o să se întâlnească cu el.
Tânărul nu mai dorea să rateze şi acestă şansă de a vorbi cu fata, aşa că începu să alerge după ea. Putea să pară nebun, putea să zică oricine orice... dar nu-i păsa. Dorea să vorbească cu ea mai mult ca oricând. Îşi promisese că o va scăpa de sărăcia de aici, că o va duce în lumea civilizată. Cum putea face toate astea dacă nu vorbea cu ea? Dacă ea nu dorea să fie scoasă din acestă lume a ei? Dacă el încerca să facă un lucru bun pentru ea, iar ea nu dorea...? Trebuia să ştie...
   O ajunse pe fată din urmă şi o prinse de braţ... Fata încerca să scape din strânsoarea mâinii lui. Tânărul o cuprinse de după mijloc cu cealaltă mână şi o apropie de el. Se uita în ochii ei mari, albaştri... şi speriaţi...