joi, 19 iulie 2012

Memoriile inimii VII


 * Poveste scrisă de Anonim


   O nouă zi, o nouă încercare de a stabili un contact cât de mic cu copila. Tânărul spera ca azi să o vadă pe fetiţă... Spera. Îşi aprinse o ţigară de foi şi ieşi pe terasă. Aerul rece al dimineţii îl liniştea. O adiere plăcută îi mângâia chipul blând. Parcă era absent... Se lăsa purtat pe meleaguri necunoscute de mirosul sărat al mării. Un fior îi străbătea fiecare părticică a corpului... Dacă nici azi nu o vedea pe fată?
Nici nu dorea să se gândească la un răspuns negativ. Dorea să o întâlnească, să vorbească cu ea... Să ştie mai mult despre ea. Fumase abia jumătate din ţigară, dar nu mai avea răbdare să o termine aşa că o stinse. 
Îşi luă rucsacul şi plecă în grabă...


  Fata era trează de câteva ore. Stătea şi privea în zare aşteptând să vadă cum se ridică praful de pe drum, semn că venea tânărul. Se curăţase puţin şi era nerăbdătoare să-l vadă. Strângea în mâini capul de păpuşă şi tremura de emoţie. Soarele era deja sus de câteva ore... Gândurile Leylei erau din ce în ce mai triste. Poate aşteptase prea mult, iar el deja plecase din lumea asta a ei mizerabilă... Îi părea atât de rău. Trebuia să accepte, aşteptase prea mult iar el probabil era departe deja... Nici că-i păsa de ea. Ea nu era nimeni. Era un gunoi dintr-o lume mizeră... Nimănui nu-i păsa de ea. Fusese o proastă că-i acordase atâta atenţie unui străin. Se întoarse cu spatele la drum şi păşea agale spre colibă... 
Un sunet cunoscut îi gâdila auzul. Îşi întoarse privirea şi văzu cum un nor de praf se ridica, semn că venea străinul. Stătea în mijlocul drumului zâmbind şi strângând capul de păpuşă la pieptul ei. Era fericită. Nu plecase. Era aici. Venise. Inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că o să-i spargă pieptul. Rămase împietrită în mijlocul drumului. Voia să plece, dar şi să stea... Simţea că îl place, dar în acelaşi timp îi era şi frică de el... Atâtea porniri contradictorii, dar cu toate acestea alesese să stea. Să stea să-l vadă, să vorbească cu el...
Tânărul oprse maşina şi aştepta să treacă praful. Praful trecu, iar tânărul deschise portiera maşinii. La început nici măcar nu o observase pe fată cum stătea în mijlocul drumului, în faţa lui... cu ochii ei mari şi curioşi... Nu se aştepta să o găsească acolo. Rămăsese surprins să o vadă pe fată acolo, aşteptândul-l parcă să îi mângâie faţa ei rotundă... părul ei blond şi să-i privească ochii ei albaştrii şi curioşi. Făcu doi paşi spre fată şi se opri. Tânărul observa că fetiţa era speriată şi strângea capul de păpuşă în mâinile ei micuţe. Se mai apropie puţin de ea încet... dar fata începu să fugă. Era speriată. Nu o putea face chiar dacă îşi promisese că o să se întâlnească cu el.
Tânărul nu mai dorea să rateze şi acestă şansă de a vorbi cu fata, aşa că începu să alerge după ea. Putea să pară nebun, putea să zică oricine orice... dar nu-i păsa. Dorea să vorbească cu ea mai mult ca oricând. Îşi promisese că o va scăpa de sărăcia de aici, că o va duce în lumea civilizată. Cum putea face toate astea dacă nu vorbea cu ea? Dacă ea nu dorea să fie scoasă din acestă lume a ei? Dacă el încerca să facă un lucru bun pentru ea, iar ea nu dorea...? Trebuia să ştie...
   O ajunse pe fată din urmă şi o prinse de braţ... Fata încerca să scape din strânsoarea mâinii lui. Tânărul o cuprinse de după mijloc cu cealaltă mână şi o apropie de el. Se uita în ochii ei mari, albaştri... şi speriaţi...

Un comentariu: