Călătorie în timp IV

   Ora de psihologie trecea greu. Poate mai greu decât ora domnului Harms... Deşi nu credea în zvonuri, nu-şi putea lua gândul de la ceea ce-i spusese Alice despre domnul Harms şi de la faptul că mama ei spusese că fetele de vârsta ei aveau deja un iubit. Dar ea ştia că nu e genul de fată care ar sta toată ziua după un tip... Asta era mai potrivit pentru Alice, nu pentru ea. Alice avusese atâţia iubiţi până acum... Ea nu era aşa. Ea critica orice băiat. Deşi Geosh arăta destul de bine, tot era un ratat. Era prea plin de el... prea rebel. Sigur nu ar fi înţeles-o pe ea, ciudata aia care are drept prieten o fantomă şi care îşi doreşte să călătorească în timp. Ora trecu şi se întoarse acasă. Se întinse în pat şi se întreba unde e Rick... Lucy închise ochii pentru câteva minute, mai exact până apăru Rick.
- Hei, te-ai întors. Cum a fost?
- Ahh... m-am săturat de orele astea de psihologie. Nu-s nebună...
Rick râse. Era atât de frumos... dacă ar mai fi fost în viaţă Rick ar fi fost iubitul ideal. Lucy îi zâmbi.
- Ce ai păţit? Chiar zâmbeşti ca o nebună...
Lucy se încruntă la el. Luă o pernă şi o aruncă în el.
- Ştii foarte bine că nu mă poţi lovi...
- Ahhh...
- Bine, ce ai mai păţit de fapt?
- Totul e anapoda. Viaţa mea e anapoda. Repet, totul.
- Şi eu sunt anapoda? o întrebă Rick.
- Tu... ăă... nu... desigur că nu. Tu eşti echilibrul meu.
- Aha... Dar totuşi, de ce zici că totul e anapoda?
- Pentru că eu sunt o ciudată, vorbesc cu fantomă care nici măcar nu sunt sigură ca a existat. E anapoda că lumea mă crede o ţicnită din cauza asta. Nah, dacă aş şti că lumea m-ar vedea normală dacă nu mai vorbesc cu tine aş renunţa la tine... Mai e şi domnul Harms şi Beatrixe... şi mă tot gândesc dacă e adevărat sau nu ceea ce  mi-a spus Alice. Mai e şi ziua mea... Şi dorinţa mea stupidă de a călători în timp...
Lucy luă de pe noptieră albumul cu fotografii şi îl răsfoi...
- Ştii, acum câteva nopţi am avut un vis. Eram prin 1700 şi purtam o rochie imensă...
Lucy vorbea continuu, răsfoind albumul foto şi nu observă că Rick nu mai era în cameră...
- Ştii, eu chiar îmi doresc să călătoresc în trecut...
Lucy se uită prin cameră, dar nu îl mai văzu pe Rick.
- Mda... Specific ţie, pleci când am chef să rămâi şi stai când nu am chef să rămâi... Fir-ai tu!
- Lucy, hai la masă, se auzi vocea mamei de jos, din bucătărie.
Lucy închise albumul şi coborî scara. Se gândea unde o fi dispărut Rick, dar nu avea nici cea mai vagă idee.
Termină de mâncat şi se bucura că ai ei nu o mai întrebaseră ce îşi doreşte de ziua ei. Urcă în camera ei şi fu surprinsă să nu-l vadă acolo pe Rick. Încerca să-şi dea seama unde a plecat Rick, dar nu avea nici cea mai vagă idee. Lucy se apucă de teme...

   Era dimineaţă. Razele soarelui pătrundeau în camera ei. Deschise ochii şi se uită prin cameră. Rick nu era nicăieri. Lucy începu să se îngrijoreze. Nu-i sătea în fire lui Rick să dispară aşa... dintr-o dată. De când îl întâlnise în cimitir, la moartea bunicii ei, Rick îi devenise cel mai bun prieten... Nu mai dispăruse aşa. Nu-şi putea aminti ce spusese atât de rău să-l fi supărat pe Rick... sau poate avea alt motiv pentru care plecase...
Lucy se ridică din pat şi se îndreptă spre baie. Apa rece o trezea. Îşi privea faţa somnoroasă şi se gândea unde putea fi Rick. Îi simţea atât de mult lipsa... Era chiar îngrijorată...
Trecuseră deja trei zile de când nu îl mai văzuse pe Rick şi era atât de supărată şi tristă.
- Bună draga mea! o salută mama ei...
- Ăăă... bună.
- De ce eşti aşa abătută? Azi nici măcar nu ai şcoală...
Ce putea să-i zică mamei? Că era supărată că Rick plecase şi nu era nicăieri? Ceva mai nebunesc de atât chiar nu putea spune...
- Nu... nu am nimic. Mamă, pot ieşi să mă plimb?
- Ăăă... desigur. Dar vreau să te întreb ceva... eşti supărată din cauza unei iubiri neîmplinite?
Mama ei nici nu o cunoştea... Dacă ar fi cunoscut-o mai bine ar fi ştiut că ea nu e genul de fată care umblă după băieţi... Dar Rick... Rick putea fi iubirea lui neîmplinită.
- Nu mamă, nu.
- Bine atunci...
Lucy ieşi din casă şi inspiră adânc. Mergea agale cu mâinile în buzunare, dând cu piciorul la fiecare pietricică care îi ieşea în cale. "Unde eşti Rick?" Îi era atât de dor de el... El era singura persoană... adică nu singura persoană, că nu mai era demult o persoană, era singurul ei prieten care o înţelegea... Nu-şi putea da seama de ce Rick plecase. Cu ce îl supărase? Oare îşi găsise altă prietenă? Oare ea era geloasă?

Călătorie în timp III

   Ora trecu, iar Lucy era tare curioasă să vadă ce avea să-i spună Alice despre Maimuţă. Îşi trânse cărţile şi o luă de braţ pe Alice trăgând-o energic afară din clasă.
- Deci... ce voiai să-mi spui despre Maimuţă?
- Şşş... nu aici. Hai la baie.
Cele două intrară în toaleta fetelor şi îşi aranjau părul în oglinda mare de pe perete. Alice lovi cu piciorul în uşile toaletelor să fie sigură că nu mai e nimeni în afară de ele două.
Lucy îşi strângea frumosul ei păr roşcat într-o coadă când o mai întrebă încă o dată pe Alice ce voia să-i spună.
- Aşşa... suntem singure. Deci, am auzit de la Geosh că domul Maimuţă a făcut sex cu majoreta aceea cu părul negru... Beatrixe. Şi... acum vine bomba. A lăsat-o.
Mda... Geosh băiatul cel mai tare din toată şcoala. Cel mai cool. Tipu' de băiat care era invitat la orice petrecere, iar fetele îi cădeau la picioare... Chiar şi ea -Lucy- îl admira. Adică cine nu i-ar admira pletele lui negre şi acei ochi mai negri decât fundul iadului... Geosh avea 16 ani, iar Lucy se simţea atât de jenată că Super-Geosh, aşa cum îl poreclea ea, era în clasă cu nesuferitul de frate al ei...
Râsul lui Alice o readuse pe Lucy la realitate.
- Îţi dai seama Lucy, că dacă se va afla că domul Harms a lăsat-o p'aia însărcinată ăsta va zbura... Spre bucuria ta.
Şi din nou Alice începu să chicotească în timp ce-şi pieptăna părul ei blond şi ondulat.
- Da, dar - spuse Lucy - eşti sigură că e adevărat? Adică nah... de unde ştie Geosh toate astea?
- Păi... ştii petrecerea pe care a dat-o Nelly Toanta? La invitat şi pe Geosh şi cum Nelly Toanta e prietenă bună cu Beatrixe şi Nelly nu-şi poate ţine gura... l-am auzit cum îi spunea lu' fractu despre asta...
Mda... Nelly Toanta. Colega lor cea toantă. Deşi era o toantă fără pereche părinţii ei erau bogaţi şi îşi permitea să dea mai mereu super-petreceri unde, desigur, era invitat şi Geosh. Lucy era atât de geloasă pe Nelly... Dar ce era mai penibil acum... Geosh vorbise cu Brad. Îi venea să-l strângă de gât pe Brad doar pentru simplul fapt că era nesuferit.
- Nu-i aşa că nu crezi în zvonuri din astea, nu?
Lucy îşi ridică o sprânceană şi o fixă cu privirea pe Alice...
- Deci nu crezi...
- Păi nu e nimic adevărat. Adică nu că nu e adevarat... e doar nu zvon.
- Mda, mda, mda... nu poţi crede un zvon care e mai aproape de adevăr, dar crezi în fantome...
Lucy se încruntă. Nu-i plăcea când colega şi în acelaşi timp prietena ei cea mai bună râdea de ea.
- Hai să mergem, spuse Lucy în timp ce ieşea pe uşa băii...

Ora trei după-amiază... Lucy terminase orele şi tocmai intra în casă când îl văzu pe Rick pe verandă.
- Ce faci aici?
- Am ieşit puţin la aer. Atâta tot...
- Mda...
Lucy intră în casă şi trânti uşa. Nici ea nu ştia de ce e nervoasă. Fie că Alice râdea de a şi de Rick, fie că Geosh era în clasă cu Brad... sau... mai rău, trebuia să meargă la psiholog în mai puţin de 2 ore.
- Ahh... bună draga mea, o salută mama. Să nu uiţi, la patru treizeci plecăm...
- Da mamă...
Lucy urcă în camera ei şi se trânti în pat. Voia doar 5 minute de linişte. Închise ochii, iar atunci când îi deschide Rick stătea la capul ei şi o privea insistent.
- Rick! strigă Lucy. M-ai speriat.
- Mda... şi ce ai făcut azi la şcoală? Pari cam supărată? Iar probleme cu domnul Harms?
- Ahhhh...
Lucy luă o pernă şi şi-o îndesă pe faţă după care şi-o puse sub cap.
- Domnul Harms, domnul Harms şi iar domnul Harms... Mă enervează omu' ăsta...
- De ce? Că predă algebră, materia la care nu te pricepi?
Iar Rick începu să râdă...
- Şi asta...
- Dar ce mai e?
- Păi, am aflat de la Alice, care a aflat de la Geosh, care a aflat de la Nelly Toanta, care a aflat direct de la Beatrixe că e însărcinată cu domnul Maimuţă...
Rick începu să râdă foarte tare...
- Lucy, ce ştii tu despre sex la 14 ani ai tăi?
- Destul de multe, zic eu...
- Da?
- Da...
Iar Lucy se strâmbă la el aşa cum se strâmba la Brad.
- Şi tu crezi asta, Lucy?
- Dacă eu cred? Păi e doar un zvon.. atâta tot. Adică poate fi adevărat, dar poate fi şi fals... Bine, şi dacă stai să te gândeşti... domnul Harms nu-i chiar cel mai chipeş profesor din şcoală. De fapt, el se află tocmai la fundul listei "Cei mai urâţi profesori"...
Rick începu să râdă din nou.
- Da, dar poate fi chiar foarte adevărat... Adică, gândeşte-te puţin, de ce ar spune cineva aşa ceva? Şi chiar Nelly Toanta?
- Mda... Nu ştiu. O să vedem...
Mai închise puţin ochii, dar o auzi pe mama când intră în cameră.
- Încă nu te-ai schimbat?
- Ahh... acum.
- Păi grăbeşte-te. Întârziem.
Nu înţelegea de ce era forţată să meargă la şedinţele alea plictisitoare. Tocmai mama ei spunea că cel mai bun psiholog eşti chiar tu însuţi, dar se vedea că treaba asta nu se şi aplica...

Lucy se schimbă şi urcă în maşina mamei. Privea pe geam absentă şi plictisită.
- Dragă, te-ai mai gândit ce cadou vrei să primeşti de ziua ta?
Lucy deja se gândea că dacă îi mai spune încă o dată că vrea să călătorească în timp, ar trimite-o la mai multe ore în compania acelei doamne psiholog nesuferite.
- Mmmm... nu.
- Te rog să te gândeşti la ceva ce putem să-ţi luăm cu adevărat. Nu... o călătorie în timp. Ştii, fetele de vârsta ta au chiar şi un iubit, dar tu încă mai ai prieten imaginar...
Când mama pronunţă cuvântul "iubit", lui Lucy îi zbură gândul la Beatrixe şi domnul Harms. Beatrixe nu era ea chiar foarte deşteaptă... dar nici atât de proastă încât să facă sex cu o maimuţă ca domnul Harms.

Călătorie în timp II

   În noaptea aceea Lucy visase că făcea o călătorie în timp putând pătrunde în lumea în care ea dorea. Se afla pe la 1700... din câte îşi dăduse ea seama după haine.
La început se speriase crezând că încă mai purta pijamaua ei cu picăţele albastre, dar se calmă atunci când se văzu purtând o rochie din taftă roşie cu crinolină şi brodată pe margini. Rochia era incredibil de largă încât nici nu putea să se mişte în ea. Sânii ei erau parcă prea strânşi într-un corset legat cu un şnur negru din catifea. Purta chiar şi o perucă imennsă la fel ca celelate femei. Ba avea chiar şi o aluniţă falsă deasupra buzei . Bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine cambrate, pantaloni scurţi şi purtau pantofi cu toc. Lucy văzuse astfel de pantofi chiar şi la Ludovic al XIV-lea. Era atât de fascinată de lumea pe care o visa... Încercă să facă o piruetă, dar se împletici. Rochia ei largă nu i-ar fi permis o mişcare atât de amplă... Abia putea merge cu ea.
Nici nu apucă bine să se bucure de visul ei că se trezi. Era atât de îmbufnată că se trezise.
- Hai Lucy, trezeşte-te! strigă mama.
"Ahh... şcoalăăă".
Mama ei intră în cameră.
- Hai, nu te trezeşti?
- Ohh... ba daa...
Mama trase draperiile astfel încât razele soarelui de dimineaţă pătrundeau în cameră. După ce plecă mama Lucy se ridică din pat şi se duse spre uşă salutându-l pe Rick care lenevea într-un colţ al camerei.
Se îmbrăcă şi coborî scările în pas grăbit. Era în întârziere, dar mama nu se sfii să o oprească.
- Lucy dragă, nu uita că azi ai programare la doamna psiholog.
- Dar maaamăă... nu am nevoie de psiholog.
- Ai un prieten imaginar Lucy. Prietenii imaginari sunt pentru fetiţe de 4 ani, tu o să faci 14 ani.
- Nu e prieten imaginar mamă... E fantoma unui marchiz. Dacă voi nu o puteţi vedea, asta e treaba voastră.
- Nebunoo...
"Nesuferitule" şi se strâmbă la fratele ei mai mare, Brad.
- Pa mamă.

Lucy ajunse la şcoală. Prima oră avea istoria, ora ei preferată. Îi plăcea atât de mult ora doamnei Willson. Îi plăcea modul în care îşi începea doamna Willson ora, cu o glumă ori despre Ludovic, ori despre Tudori, ori... despre Dracula sau alţii. Azi vorbeau despre "Marea ciumă". Vorbele doamnei Willson o scârbeau pe Lucy, dar o şi îngrozeau. "Poate Rick avea dreptate. Poate nu-s făcută pentru a trăi în trecut. Atunci dacă te lovea o boală sigur mureai, acum sunt tratamente...". Atunci un gând îi fulgeră prin minte. Dacă ea a călătorit într-o perioadă în care mai era ciuma??
- Doamnă Willson!
- Da, Lucy.
- Nu ştiţi care sunt... ăă.. simptomele ciumei? Adică cum îşi dădeau seamă că au ciumă şi nu doar o febră foarte mare?
- Ah... Lucy, bună întrebare. În zona axilară, pe gât şi chiar în zona inghinală apăreau nişte umflături la început roz, apoi purpurii, iar pe urmă se făceau negre şi erau de dimensiuni mari.
Deja regreta că întrebase. Nu prezenta nimic din astea, dar îşi imagina cum arătau acele umflături şi parcă i se întorcea stomacul pe dos. Slavă domnului că se sunase şi doamna Willson nu mai continua cu explicaţia. Lucy îşi strânse cărţile şi se îndreptă spre dulăpiorul ei pentru a-şi lua cărţile pentru următoarea oră... algebra. Ura algebra. Ar fi preferat zece ore de istorie cu doamna Willson decât o oră de algebră cu domnul Harms. Timpul părea că se scurge cu încetinitorul. Abia trecuse un sfert din ora domnului Harms, dar părea o veşnicie. Desena pătrăţele pe marginea caietului când fu lovită în braţ de o bucăţică de hârtie mototolită. Era un bileţel de la Alice, colega ei cea mai bună. "Tre' să-ţi spun ceva urgent în pauză despre Maimuţă". Desigur, Maimuţă era numele de cod al domnului Harms... El semăna cu o maimuţă. Era plin de păr din cap până în picioare. Se zicea că se rade pe tot corpul în fiecare zi. Îşi întoarse capul spre Alice şi o privi întrebător, dar Alice îi făcu cu ochiul. Lucy se foia aşteptând să treacă timpul. Oricum nu înţelegea nimic de la domnul Harms.

Călătorie în timp I

Privea albumul cu fotografii vechi...
- Ce frumos era atunci... Vezi? Uite ce rochii purtau femeile atunci. Tu crezi că mie mi-ar sta bine cu o rochie  ca aceea?
- Tu? Îmbrăcată cu o rochie ca aceea? Cred că glumeşti...
- Şi oraşul era atât de frumos pe atunci...
- Era, nu ca acum cu tot felul de chestii din astea... cum le spuneţi voi?
- Moderne?
- Da, exact, moderne. Noi atunci ne descurcam cu ce aveam. Acum viaţa e atât de simplă...
- Hmm... ştii ce? Chiar mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci...
- Da? Aşa zici acum... Tu nici măcar nu te poţi dezlipi de cutiuţa aia vorbitoare...
- Telefon vrei să zici..
- O să-i zic cum vreau eu. Nu te poţi dezlipi nici de cutiuţa cu imagini...
- Da, da, da... Hai mai taci. Oricând aş putea renunţa la astea. Uite, chiar acum renunţ la ele. Nu o să mă mai uit la televizor şi nici nu o să mai vorbesc la telefon.
- Da... cum să nu?! Nu poţi rezista, aşa că nu încerca.
Lucy luă o pernă şi o aruncă în direcţia lui.
- Ştii foarte bine că nu mă poţi lovi. Totul intră prin mine şi nu mă loveşte deloc. Aşa că poţi da cât vrei în mine.
- Fir-ai tu!
- Lucy, hai la masă! se auzi de jos o voce de femeie...
- Mă duc la masă. Tu stai aici.
Lucy închise albumul cu fotografii, îl aşeză pe pat, coborî în grabă scările şi se aşeză la masă alturi de ceilalţi.
Se juca cu furculiţa în mâncare. Mama ei ştia foarte bine că nu-i place brocoli, dar deşi ştia asta tot brocoli pregătea.
- Dragă, nu te mai juca cu mâncarea. Mănâncă!
- Dar mamă... e brocoli...!!
- E bun, e sănătos. Mănâncă!
"Fir-ar mama lui de brocoli...". 
- Uită-te la fratele tău cât de mult îi place brocoli...
Lucy se uită la el şi se strâmbă.
"Nesuferitule..."
- Şi ce-ţi doreşti de ziua ta? o întrebă tatăl ei.
- Ăăă... 
- Ştiu sigur ce ţi-ai dori. Acel costumaş alb cu guleraş cu dunguliţe albastre...
- Mamă, nu... Pe ăla ţi-l doreşti tu. Eu nu vreau ăla...
- Bine, bine... dacă nu vrei costumaşul ăla, deşi eu tot o să ţi-l iau, spune-ne ce vrei.
Deşi ştia că va regreta ceea ce urma să zică tot nu se abţinu.
- Păi eu... eu... îmi doresc să călătoresc în timp.
Râsetele cutremurau camera.
- Toanto, nu poţi călători în timp...
- Ştii tu mai bine, nesuferitule...
- Draga mea, ştii foarte bine că nu se poate aşa ceva...
- Mamă, ea are un prieten imaginar. Ea crede că totul este posibil...
Se uită spre Lucy şi se strâmbă la ea...
- Terminaţi! Nu vă mai strâmbaţi unul la altul, spuse tata.
- Nu e prieten imaginar ca să ştii şi tu. E o fantomă...
- Aaa... da... Ronald ăla... Dragă, ştii foarte bi..., spuse tata.
- Dragă, nu-l cheamă Ronald, ci Renold, îl întrerupse mama.
- Nu, nu şi iar nu... Îl cheamă Rickard. Marchizul Rickard de Vence al III-lea. E marchiz, adică a fost marchiz... Dacă voi nu-l puteţi vedea asta nu înseamnă că nu există.
Lucy lăsă furculiţa în farfurie şi se ridică. Se duse în camera ei şi se trânti în pat.
- Auzi, tu chiar ai existat, nu?
- Cum adică am existat? Eu exist...
- Da, da, da...

Mafioţii cu lăbuţe III

   Cei doi şoricei au reuşit într-un sfârşit să iasă afară nevăzuţi şi teferi. Micuţului şoricel îi transpirau lăbuţele de la atâtea emoţii. Parcă ceva mai frumos de atât nici nu-şi putea imagina. Privea spre micuţa şoricuţă... cu formele ei apetisante... Rămăsese cu guriţa deschisă...<
- Jasmin, da' eu tot îs curios... De ce ai venit tocmai aici?
- Ahh... prostuţule, trebuie tu să le ştii pe toate, nu-i aşa?
- Păi doar mă întrebam şi eu aşa... eram curios...
- Bine... uite cum stă treaba prostuţule, am interceptat un transport secret de şvaiţer şi am nevoie de tine.
Micuţul şoricel se oprise în loc. Nu-i venea să creadă că o fată atât de simpatică şi dulce ca ea se băgase în aşa ceva... Ea nu era aşa...
- De ce tocmai de mine şi de când te interesează pe tine astfel de treburi? Ţi-l pot sugera pentru astfel de treburi pe prietenul meu... e mai mare... eu nu mă mai bag în d'astea. Am făcut-o atunci, m-au prins Trupele şi m-am cuminţit. Acum sunt un şoarece cult, nu mă mai amestec eu în d'astea.
- Hai, nu fi prostuţ... ai şi tu de câştigat.
Micuţa şoricuţă îl pupă pe obraz...
- Hai, te rog ajută-mă...
Jasmin ştia că micul şoricel nu-i poate rezista, iar mai devreme sau mai târziu îi va ceda...
- Jasmin, dar ţi-am zis... eu nu mă mai bag în d'astea. E greu, e dificil şi în plus o astfel de treabă nu e pentru o fată atât de...
- Atât de?! Hai spune!
- Atât de firavă ca tine.
- Firavă?! Ahh...
Iar Jasmin scoase un chiţăit subţirel semn că era tare amuzată de spusele şoricelului.
- Prostuţule, se vede că nu ne-am mai întâlnit de ceva vreme. Nu mai sunt aşa de interesată de carte acum. Acum am descoperit mirosul şvaiţerului... Şvaiţer, îţi zic eu... Nimic nu poate mirosi mai bine decât nişte şvaiţer proaspăt.
- Jasmin, aproape nu te mai recunosc.
- Ştiu, nici eu nu prea mă mai recunosc... dar timpul trece şi ne schimbăm.
- Ăăă... aşa o fi...
- Adică cum să nu fie aşa. Uită-te la tine... acum câţiva ani învârteai caşcavalu' pe labe, iar acum citeşti... Parcă eu te mai recunosc...
- Da...dar...
- Niciun dar, eu vreau să ştiu acum şi aici dacă mă ajuţi cu trasportul... Vreau un răspuns prostuţule... Un răspuns.
Micului şoricel i se înecaseră aproape toate roţile de caşcaval. Nu-i venea să creadă că o fată atât de dulce ca ea umbla acum cu d'astea... Nu-i venea să creadă. Pe o parte îi era frică să zică că o ajută, dar pe alta... era atât de îndrăgostit de ea... încât nu-i putea rezista.
- Mmm... bine, te ajut.
- Ahh... prostuţule, ştiam că mă vei ajuta.
Iar mica şoricuţă îi sări la gât şi-l pupă.

Planeta mea

- Şi ce s-a întâmplat?
- Am fost..ăă...staţi..staţi să vă zic...
- Păi spuneţi, ascult...sunt numai urechi.
- Şi cum ziceam...
Şi îşi aprinde o ţigară.
- Aşa...şi...cum vă ziceam, eram acolo, fix acolo...şi simţeam acel miros...şi era atât de bine. Se simţea un miros de salcâm sau poate tei înflorit...Sau mirosea a ceva amestecătură...Adică mai exact era un soi de ceva care nu poate fi explicat probabil...
- Daa...aşa. Mai departe!
- Ce mai departe? Să zic ce vedeam mai departe?
- Nu dom'le zi mai departe, ce s-a întâmplat.
- Pi aşteaptă. Ce...ne grăbim undeva?
- Eu da, dumneavostră nu, aşa că continuaţi...
- Aşa...şi cum ziceam. Era un miros de ceva suspect inexplicabil. Şi stăteam şi mă uitam la minunăţiile care mă înconjurau...Apă, munte, plajă...
- Cum dom'le munte, plajă...Păi unde eraţi?
- Păi unde să fiu dom'le...pe planeta mea.
- Cum dom'le pe planeta ta? Eşti nebun complet. Cum să ai planeta ta. Cine te crezi? Numai preşedinţii au planetă proprie.
- Păi stai să-ţi povestesc de unde am eu planeta mea. Eram odată pe Calea Lactee şi mă plimbam eu aşa agale pe acolo şi mai cerşeam una, alta...când colo... văd un tip suspect mai la colţ de Cale...şi m-a luat aşa prin învăluirea lui misterioasă şi m-a întrebat: "Auzi dom'le, nu vrei planeta ta? Am două de vânzare la super preţ, îţi spun eu...în altă parte nu găseşti mai ieftin.Sunt mici dar sunt bune". Şi atunci ce mai era de făcut...am mai negociat să-mi dea şi o farfurie zburătoare, că nu aveam cu ce să ajung acolo, şi astfel mi-am cumpărat planeta mea.
- Eşti nebun dom'le. Cum să-ţi permiţi propria planetă...chiar şi la super preţ...Eu abia am bani de nişte kerosen, iar mata îţi cumperi planetă...Auzi la el..planetă dom'le...Mai departe...
- Şi deci...ăăă...ce ziceam..?
- Unde eraţi dom'le?
- Aaa...da,da,da...cum ziceam eram acolo.. ba pe plajă, ba la munte...şi erau nişte gagici...verzi cu nişte antenuţe superbe dom'le. Pun pariu că nici  nu-ţi închipui cât de frumoase erau...Şi erau ele acolo la plajă...ba întinse la soarele roşiatic-gălbejit, ba se jucau volei cu cometele...Şi să vezi aşa nişte veveriţuici dinastea verzi cu antenuţe superbe...parcă, parcă îţi pleacă inima din găoace...Dom'le, înţelege...nu m-am putut abţine aşa că am intrat în discuţie cu una din ele...mai exact cu cea care tocmai îşi lustruise antenuţele care acum parcă îmi aruncau în ochi o lumină galben-ştearsă. Am intrat în vorbă cu ea...şi dacă aţi şti cum mă privea dom'le..cu cei patru ochi ai săi..doi mari, unu mic şi unu' în mijloc...dom'le...un adevărat deliciu.
- Aşa...dar mai repede...că mai am şi alte treburi.
- Dom'le nu ştiu unde te grăbeşti dumneata, dar eu nu mă prea grăbesc...aşa că nu mă mai grăbi.
- Hai dom'le zici odată?
- Da,da..imediat..deci..ăăă..unde eram?
- Cu fata, dom'le..cu fata..
- Ce fată dom'le..?? Am zis eu că erau fete? Am zis că erau nişte veveriţuici, adică o chestie mai mare decât o veveriţă şi cu antene...Offf..greu dom'le cu voi. Vouă v-au spălat creierii cu acid sulfuric, asta v-au făcut. Voi trăiţi în monotonie dom'le. Nici ţuică cosmică, nici vin lunar...nimic...voi numai prafuri dealea electrice ştiţi să luaţi...mai diversificaţi şi voi masa...
- Aţi încercat dumneavostră mai multe?
- Da păi cum...chiar am la mine nişte ţuică cosmică. Vreţi să gustaţi?
- Este ilegal să aduceţi aici aşa ceva, dom'le. Cum v-aţi permis?
- Hai dom'le o gură că nu strică.
- Dom'le nu-i bine, dom'le...
Luă sticla şi dădu o gură peste cap. O căldură suspect de caldă îi răscoli corpul putrezit. Mai bău o gură. Îi plăcea. Mai bău o gură...
- Gata dom'le, că mi-o bei pe toată...
- E bună rău...
- Nu v-am zis eu? Marfă clasa a doua...e ambalată de mine, pe planeta mea...
- Cum dom'le marfă clasa a doua, cum vine asta?
- Păi staţi să vedeţi dom'le...Eu vrând să fac un ban, am început să adun sticle şi să fac alcool dinăsta pe planeta mea. Încarc sticlele eu frumuşel, le fac ca originalele şi le trimit mai departe. Lumea le cumpără...ce vreţi...e mai ieftină...dar e mai proastă..
- Cum dom'le mai proastă?
- Păi e făcută din praf de stele amestecat cu căldură solară şi apă mlăştinoasă din peşteri.
- Cum dom'le...cum adicăăă...??! Dacă mor oamenii din cauza ingredientelor?
- Nu-mi pasă...
Şi luă şi el un gât de ţuică...
- Dom'le...e periculoasă, dom'le...Nu-i bine dom'le..asta e încă un motiv pentru a vă închide în cuşca leului...
- Taci dom'le şi mai ia de aici un gât, că dacă nu îţi spuneam din ce o fac nu ziceai nici mârr..
- Dom'le..vă rog... nu se poate aşa ceva. Doar am gustat.
- Da dom'le, da...
- Şi ce ziceaţi...de veveriţuici..
- Aaa...da..păi cum ziceam..intrasem în discuţie cu una din ele. Din gângureli amţitoare...din mângâiat mânuşiţele ei păroase...am ajuns la mine în pat. Şi am...
- Staţi dom'le, pe mine nu mă prea interesează ce a-ţi făcut în pat...
- Stai dom'le, ce te grăbeşti?
- Bine, hai spuneţi mai departe...
- Şi cum ziceam..ăăă...eram cu ea în patul meu şi...ne pupam...iar ea mi-a băgat antenuţele în ochi. Ce durere...
Am dezbrăcat-o şi...
- Stai dom'le, am zis că nu mă interesează nimic din aceste picanterii...
- Păi da' cum să-ţi explic eu mai departe, dacă tu nici nu mă laşi să-ţi zic partea cea mai tare?
- Da' pe mine nu mă interesează...
- Bine dom'le, trec mai departe...
- Aşa..slavă domnului...
- Bine...ăăă...şi deci era dimineaţă...şi pe mine mă durea capu'..
- Stai dom'le, că pe mine nu mă interesează asta.
- Da' atunci ce vrei dom'le? Aia nu, aia nu...atunci ce vrei?
- Eu nu vreau nimic dom'le, doar m-au trimis aici să stau de vorbă cu dumneata înainte să...ăăă..cum să vă zic eu...să fiţi trimis în cuşca leului.
- Mă doare la bască. Îmbăt leul şi gata...o rezolv ca data trecută..nu-i bai.
- Cum adică dom'le nu-i bai? Ce curaj aveţi...
- Păi când eram eu singur şi amărât şi nu aveam nici după ce bea apă...şi eram în armată dom'le...eram cel mai viteaz...vă zic eu...cel mai viteaz...
- Cel  mai viteaz?
- Da dom'le, cel mai viteaz.
- Şi acum că aveţi planetă proprie tot aşa viteaz aţi rămas, nu?
- Da' păi cum dom'le...Păi se poate...ce-s eu: bărbat sau şoarece?
- Păi nu ştiu exact dom'le...adică sunteţi aşa...o combinţie de şoareco-om...sau omo-şoarec...
- Da dom'le ce să faci...când mama e dintr-un fel, iar tata din altfel...Mama a fost regină, dom'le...regină...regina şobo-internauţilor...iar tata, tata săracu..om sărac, da' frumos...frumos..I-am moştenit pe amândoi asta clar..
- Da dom'le clar...pe coada dumneavoastră...desigur clar.
- Dacă m-ar vede ai mei acum...cu planetă proprie, cu veveriţuici proprii...eu preşedinte dom'le, deci eu preşedinte...eu care nici măcar nu ştiu Constituţia planetei mele...
- Dar cum se numeşte dom'le planeta asta a dumneata?
- Ehhh... planeta mea se numeşte..

Iar atunci intră pe uşu un gardian şi îl legă de mâini şi labele de şobolan din spate şi îl transportă în cuşca leului...

Mafioţii cu lăbuţe

    Într-un bar oarecare îşi petreceau uneori timpul liber locuitorii unei urbe la fel de oarecare. Un fel de afono-muzicieni încercau să-i destingă  pe cei prezenţi. Un miros rânced de brânză se împrăştia cu puturoşenie în tot localul. Mobilierul era vechi şi scorojit cu miros de brânză. Era un bar de cartier, cu clienţi de cartier...uneori se mai întâmplau chestii mai interesante...de exemplu' vreo altercaţie între găştile de "bandiţi", alteori se mai lăsa cu sticle sparte...dar uneori era distracţie maximă. Bunăciuni pe bar, brânză la greu chiar şi "liniuţe" din substanţe ciudate...dar alteori era linişte. Doar se bea, se mânca şi se discuta...doar atât. Nimic ieşit din comun. Aşa era şi acum...linişte. O linişte dar nu prea liniştită. Trupa de muzicieni se chinuia  să cânte, dar nu prea le ieşea. Le ieşeau doar ceva zgomote ciudate, dar era totuşi o atmosferă plăcută.
    Undeva într-un colţ de bar se aflau doi clienţi .  Unul era mai mic, avea codiţă, cu o blăniţă albicioasă, cu mustăţi şi cu ochişorii mici ca două mărgele ce erau purtaţi pe valurile lichidului cu câteva grade în compoziţie pe care tocmai îl consuma. Celălalt era mai mare şi mai neîngrijit. Îşi afişa mândru tatuajele de pe coadă şi de pe braţ. Avea o privire fioroasă şi pătrunzătoare....
Cei doi conversau alături de câteva pahare de ceva şuşpect şi cu câteva grade în compoziţie....cred.
După o lungă perioadă în care cei doi nu se mai văzuseră cel mare îi spune celui mic:
- Băă...unde-ai fost până acum că nu te-am mai văzut pe aici că tu de obicei erai mai mereu aici...
- Aaa...păi stai să-ţi povestesc...spunse cel mic cu o superioritate suspectă în glas...
- Ce să-mi povesteşti mă?
- Păi stai aşa...şi mai trase pe gât o gură de lichid. Păi io m-am apucat de lectură. Ştii că-i vorba aia "eşti un şoarece de bibliotecă"?
- Da mă, ştiu...da' care-i şpilu'? De ce te-ai apucat de lectură? Ai ceva ascuns în mânecă...barosane..las' că te ştiu io pe tine...
- Aaa...nu măh..stai relax..că nu mai fac nimic "pe sub mână". Mi-a ajuns atunci. Nu trebuie să mai trimită ăia de sus Trupele Motăceneşti după mine. Deci, cum îţi spuneam, m-am apucat de lectură. Pur şi simplu. Mi-a povestit unu' despre nişte cărţulii care cică ar povesti despre noi. Ceva cu zoologie, biologie...Şi într-o zi m-am dus la bibliotecă. Am ajuns cu chiu cu vai acolo şi mă pun eu pe căutat şi ce crezi că găsesc?! Găsesc nişte cărţulii d-alea cu de toate despre noi. Cu goliciuni bune tare...
- Parcă ziceai că te-ai apucat de lectură, dă-te-n caşcaval...tu te duci să te benoclezi la goliciuni?
- Dar doar am aruncat un ochi pe acolo, am mai şi citit...
- Hai că nu te mai recunosc acum...te-ai apucat de citit? Ce viaţă plictisitoare duci măăhh...citeşti...băă..ce eşti tu, şoarece de bibliotecă? Îţi mai  lipsesc nişte ochelari pe meclă şi eşti complet...
- Hai, închide gura că pute-a brânză...
- Vorbesc serios...Hai să-ţi povestesc ce am făcut eu.
- Hmmm...
- Cred că ţi-ai dat seama deja că io nu mă ocup cu cititu'...io mă ocup cu serioşenii...Acum mă ocup cu datu' "pe sub mână" a unor cantităţi de şvaiţer...Îmi merge bine, mâine-poimâine trebuie să primesc un transport special...pe urmă îl vând la baştani şi îmi scot înzecit suma. Îţi zic io, se merge la sigur aici. Tu nu ai stofă de băiat dăştept, că d-aia te-au şi prins ăia atunci. Tu te cultivezi...chiar crezi că poţi să faci bani din citit? Îţi zic io că nu...Tu eşti fricos ca o fată mare.
- Şi ce dacă-s fricos??....
- Păi tocmai asta e. În afaceri nu tre' să fii fricos, că dacă eşti fricos ai belit caşcavalu'...
-  Bine mă, am ajuns să-mi dai lecţii acum. I-a uite la el...a făcut şi el câteva mânării şi acum se crede superior...Băi câcăţel, dacă nu te instruiam io, deci io măă..în această artă, acum erai tot prin canale..Aşa că nu începe să-mi predai tu mie lecţii de trafic...
- Bine măăhh brânză stai potol...ce te inflamezi aşa?
- Ziceam şi eu aşa...să-ţi aduc aminte de la cine ştii tu toate astea şi să nu îmi mai zici tu mie că-s şoarece de bibliotecă..
- Bine, bine..
- Aşa...că oricum, dacă eram pe vremea lu' Şoricoşobolanţchi ni era rău la tăţi. Pe bune acum...
- Da măă..că mare dreptate ai...Da' de unde ai tras tu aşa concluzie, din cărţile alea? Hă-hă-hă..
- Dă-te-n caşcaval...io îţi spun acilea ceva şi tu iar aduci vorba de cărţi..
- Ok, boss..
- Aşa, şi cum ziceam..dacă eram pe vremea lu' 'laţchi ni era rău la tăţi. Peste tot erau Trupe Motăceneşti...nu puteai să mişti nici măcar un capăt de aţă de la locul lui...
- Că bine mai zici...
- Norocoşii de noi. Dacă nu-l mâncau ăia atunci pe 'laţchi...eram muritori de foame...Îţi zic io sigur..
- Da...noroc cu gaşca aia de motani motociclişti...Poate nu or să mai vină şi acum, că acum ne merge bine hă-hă-hă. Avem şoricuţe, bani, faimă şi şvaiţer la greu...Suntem nişte mafioţi băi...nişte mafioţi, îţi zic io.
- Că mare dreptate ai...suntem mafioţi de mafioţi....
     Un şoarece cu ochelari fumurii, geacă din piele de motan şi mulţi, mulţi muşchi se apropie de cel mare şi îi şopteşte ceva la ureche....
Cel mare către cel mic:
- Hei boss, ai treabă?
- Ăăă..păi mă gândeam să mă duc la bibliotecă să mai citesc ceva pe acolo...
- Lasă bă' brănză cititu', hai la distracţie...
- Numai mă, mă apuc de serioşenii...
- Hai mai dă-le-n caşcaval de cărţi...Tocmai am primit o informaţie de la unu' din acoliţii mei. Mi-a spus că a primit un pont de la altu' că...ştii casa aia de pe strada Fromage? Ehh..ăla de acolo a pus nişte otravă. Se dă mare party acolo în noaptea asta. Vin şoricuţe, io aduc şvaiţer, avem şi "liniuţe" la greu...Hai mă, nu fii fraierică...
- Mmm..hai că merg, da' nu stau mult, că am de lecturat...
- Da, mă da...nu o să stai mult. Nu o să stai decât ca data trecută...o să pleci ultimu'. Hăă-hă-hă...
- Hai mai taci, dă-te-n caşcavalu' tău...
Iar şoarecele şi şobolanul au plecat la petrecere....iar acolo nu ştiu ce s-a mai întâmplat, că nu am fost cu ei.

......................................................
The End.

   * aceast text a fost publicat şi pe blogul meu.