marți, 31 iulie 2012

Memoriile inimii XI


*Poveste scrisă de Anonim


- O pot lua pe Leyla de aici? Vreau să o duc în lumea mea. Leylei i-ar prinde bine lumea mea, nu lumea asta...
- Leyla... Leyla!! Leyla nu pleacă nicăieri. Leyla rămâne aici. O să se căsătorească cu oameni din satul ăsta, va avea copii şi totul va fi bine. Leyla nu pleacă nicăieri.
Copila auzise totul, iar acum doi adulţi o luau pe sus şi o închideau într-o cămăruţă urmând să fie păzită până pleca străinul.
Toate visele, toate planurile lui David se prăbuşeau. Nu se gândise niciodată la un refuz... Se uită la Leyla. Chipul Leylei era plin de lacrimi. Tânărului i se sfâşia inima să o vadă aşa pe Leyla. Niciodată nu a vrut să o dezamăgească, să o rănească. Suferise deja prea multe. Nu voia să o vadă căsătorită. Nu voia să o lase aici.
- Leylaa, strigă tânărul după ea. Vă rog, vă rog... lăsaţi-mă numai să vorbesc cu ea. Atâta tot.
Cei doi adulţi se uitau sprea şeful satului aşteptând un răspuns. Şeful satului îl privea pe David în ochi şi îi permise să vorbească cu ea...
În timp ce-i mângâia obrazul pe care şiroiau lacrimile, tânărul îi spuse:
- Leyla, eu de răpit nu te pot răpi. Eu vreau să te iau de aici şi tu ştii foarte bine asta. Deşi plec de aici fără tine să ştii că niciodată nu o să te uit. O să mai vin pe aici de fiecare dată când am bani şi ocazia. O să-ţi trimit haine, cărţi, mâncare... pentru tine Leyla, draga mea.
Tânărul înghiţi în sec. Îşi simţea gâtul atât de uscat, iar inima foarte grea. Strângea din dinţi doar pentru nu a începe să plângă. O strânse în braţe pe Leyla, o sărută pe obraz şi pe frunte.
- Nu o să te uit Leyla. Niciodată... Niciodată Leyla...
Tânărul se depărtă de Leyla trecând prin faţa şefului. Îl privi în ochi şi o dorinţă puternică de a-l strânge de gât îl invada. Înghiţi din nou în sec şi îi aruncă doar o privire plină de ură. Se urcă în maşină şi goni spre hotel. Când intră în cameră luă o sticlă de whisky şi începu să bea direct din ea.
După ce bău aproape jumătate din sticlă un curaj nespus puse stăpânire pe el. Îşi dorea să se ducă în sat şi să-l omoare pe şeful satului şi să o răpească pe Leyla. Să plece cu ea departe, la el acasă. Să o scape de acolo. Inima îi tremura, iar totul era în ceaţă. Încercă să se ridice de pe scaun, dar se dezechilibră şi căzu înapoi pe scaun. Privea spre cerul înstelat care acum parcă nu mai era aşa de frumos. Acum nimic nu mai era frumos. A doua zi urma să plece. Nimic nu mai putea fi frumos vreodată. Leyla rămânea aici, el pleca la luxul său din Londra. Ar fi dat tot ce avea doar să se mute aici... Ar fi dat totul...
Adormi pe scaun cu sticla de whisky în mână...
Dimineaţă când se trezi terasa era plină de cioburi. Sticla îi căzuse din mână în timp ce dormea. Deşi acum era mai treaz, un gând nebun îl îndemna să ia un ciob şi să-şi curme viaţa. Viaţa lui nu mai era frumoasă dacă micuţa Leyla rămânea aici.
Mai erau cinci ore până decola avionul aşa că se gândi să mai facă un drum până în sat, să o mai vadă încă o dată pe Leyla.

Ajuns în sat fu întâmpinat de doi adulţi cu suliţe. A fost totul bun şi frumos până când i-a ajutat, atunci când el avea nevoie de ajutor erau în stare chiar să-l şi omoare.
- Am venit să o văd pe Leyla şi să vorbesc cu şeful satului.
Şeful satului îl privea din depărtare. Ştia pentru ce venise... David mergea ferm spre şeful satului. Se uită în ochii lui, spera că dacă îl mai roagă încă o dată poate şi-ar fi schimbat părerea.
- Dacă ai venit să te mai rogi de mine să o iei pe Leyla de aici să ştii că nu o să-ţi meargă. Leyla nu pleacă de aici.
- Eşti un om rău să ştii. Distrugi visele Leylei...Distrugi visele mele. Vrei să te ţii de nenorocitele tale de legi... de... ăăă... prostii... Eşti un nenorocit ordinar.
Şeful satului doar zâmbea... David se aştepta ca oricând unul din adulţii cu suliţe să-i străpungă plămânii... Leyla era tot ţinută în acea colivie... Se îndreptă spre ea. Îi mângâie părul şi faţa...
- O  să-mi fie dor de tine Leyla. O să-mi fie dor. Eu nu te voi uita, dar nici tu să nu mă uiţi...
Ochii Leylei licăreau... Suspină... Îi părea atât de rău că nu pleacă cu el. Îşi făcuse atâtea planuri, vise... iar acum erau năruite toate... Absolut toate....
David se urcă în maşină şi plecă spre hotel pentru a-şi lua bagajele şi a preda maşina...

Călătorie în timp III


   Ora trecu, iar Lucy era tare curioasă să vadă ce avea să-i spună Alice despre Maimuţă. Îşi trânse cărţile şi o luă de braţ pe Alice trăgând-o energic afară din clasă.
- Deci... ce voiai să-mi spui despre Maimuţă?
- Şşş... nu aici. Hai la baie.
Cele două intrară în toaleta fetelor şi îşi aranjau părul în oglinda mare de pe perete. Alice lovi cu piciorul în uşile toaletelor să fie sigură că nu mai e nimeni în afară de ele două.
Lucy îşi strângea frumosul ei păr roşcat într-o coadă când o mai întrebă încă o dată pe Alice ce voia să-i spună.
- Aşşa... suntem singure. Deci, am auzit de la Geosh că domul Maimuţă a făcut sex cu majoreta aceea cu părul negru... Beatrixe. Şi... acum vine bomba. A lăsat-o.
Mda... Geosh băiatul cel mai tare din toată şcoala. Cel mai cool. Tipu' de băiat care era invitat la orice petrecere, iar fetele îi cădeau la picioare... Chiar şi ea -Lucy- îl admira. Adică cine nu i-ar admira pletele lui negre şi acei ochi mai negri decât fundul iadului... Geosh avea 16 ani, iar Lucy se simţea atât de jenată că Super-Geosh, aşa cum îl poreclea ea, era în clasă cu nesuferitul de frate al ei...
Râsul lui Alice o readuse pe Lucy la realitate.
- Îţi dai seama Lucy, că dacă se va afla că domul Harms a lăsat-o p'aia însărcinată ăsta va zbura... Spre bucuria ta.
Şi din nou Alice începu să chicotească în timp ce-şi pieptăna părul ei blond şi ondulat.
- Da, dar - spuse Lucy - eşti sigură că e adevărat? Adică nah... de unde ştie Geosh toate astea?
- Păi... ştii petrecerea pe care a dat-o Nelly Toanta? La invitat şi pe Geosh şi cum Nelly Toanta e prietenă bună cu Beatrixe şi Nelly nu-şi poate ţine gura... l-am auzit cum îi spunea lu' fractu despre asta...
Mda... Nelly Toanta. Colega lor cea toantă. Deşi era o toantă fără pereche părinţii ei erau bogaţi şi îşi permitea să dea mai mereu super-petreceri unde, desigur, era invitat şi Geosh. Lucy era atât de geloasă pe Nelly... Dar ce era mai penibil acum... Geosh vorbise cu Brad. Îi venea să-l strângă de gât pe Brad doar pentru simplul fapt că era nesuferit.
- Nu-i aşa că nu crezi în zvonuri din astea, nu?
Lucy îşi ridică o sprânceană şi o fixă cu privirea pe Alice...
- Deci nu crezi...
- Păi nu e nimic adevărat. Adică nu că nu e adevarat... e doar nu zvon.
- Mda, mda, mda... nu poţi crede un zvon care e mai aproape de adevăr, dar crezi în fantome...
Lucy se încruntă. Nu-i plăcea când colega şi în acelaşi timp prietena ei cea mai bună râdea de ea.
- Hai să mergem, spuse Lucy în timp ce ieşea pe uşa băii...

Ora trei după-amiază... Lucy terminase orele şi tocmai intra în casă când îl văzu pe Rick pe verandă.
- Ce faci aici?
- Am ieşit puţin la aer. Atâta tot...
- Mda...
Lucy intră în casă şi trânti uşa. Nici ea nu ştia de ce e nervoasă. Fie că Alice râdea de a şi de Rick, fie că Geosh era în clasă cu Brad... sau... mai rău, trebuia să meargă la psiholog în mai puţin de 2 ore.
- Ahh... bună draga mea, o salută mama. Să nu uiţi, la patru treizeci plecăm...
- Da mamă...
Lucy urcă în camera ei şi se trânti în pat. Voia doar 5 minute de linişte. Închise ochii, iar atunci când îi deschide Rick stătea la capul ei şi o privea insistent.
- Rick! strigă Lucy. M-ai speriat.
- Mda... şi ce ai făcut azi la şcoală? Pari cam supărată? Iar probleme cu domnul Harms?
- Ahhhh...
Lucy luă o pernă şi şi-o îndesă pe faţă după care şi-o puse sub cap.
- Domnul Harms, domnul Harms şi iar domnul Harms... Mă enervează omu' ăsta...
- De ce? Că predă algebră, materia la care nu te pricepi?
Iar Rick începu să râdă...
- Şi asta...
- Dar ce mai e?
- Păi, am aflat de la Alice, care a aflat de la Geosh, care a aflat de la Nelly Toanta, care a aflat direct de la Beatrixe că e însărcinată cu domnul Maimuţă...
Rick începu să râdă foarte tare...
- Lucy, ce ştii tu despre sex la 14 ani ai tăi?
- Destul de multe, zic eu...
- Da?
- Da...
Iar Lucy se strâmbă la el aşa cum se strâmba la Brad.
- Şi tu crezi asta, Lucy?
- Dacă eu cred? Păi e doar un zvon.. atâta tot. Adică poate fi adevărat, dar poate fi şi fals... Bine, şi dacă stai să te gândeşti... domnul Harms nu-i chiar cel mai chipeş profesor din şcoală. De fapt, el se află tocmai la fundul listei "Cei mai urâţi profesori"...
Rick începu să râdă din nou.
- Da, dar poate fi chiar foarte adevărat... Adică, gândeşte-te puţin, de ce ar spune cineva aşa ceva? Şi chiar Nelly Toanta?
- Mda... Nu ştiu. O să vedem...
Mai închise puţin ochii, dar o auzi pe mama când intră în cameră.
- Încă nu te-ai schimbat?
- Ahh... acum.
- Păi grăbeşte-te. Întârziem.
Nu înţelegea de ce era forţată să meargă la şedinţele alea plictisitoare. Tocmai mama ei spunea că cel mai bun psiholog eşti chiar tu însuţi, dar se vedea că treaba asta nu se şi aplica...

Lucy se schimbă şi urcă în maşina mamei. Privea pe geam absentă şi plictisită.
- Dragă, te-ai mai gândit ce cadou vrei să primeşti de ziua ta?
Lucy deja se gândea că dacă îi mai spune încă o dată că vrea să călătorească în timp, ar trimite-o la mai multe ore în compania acelei doamne psiholog nesuferite.
- Mmmm... nu.
- Te rog să te gândeşti la ceva ce putem să-ţi luăm cu adevărat. Nu... o călătorie în timp. Ştii, fetele de vârsta ta au chiar şi un iubit, dar tu încă mai ai prieten imaginar...
Când mama pronunţă cuvântul "iubit", lui Lucy îi zbură gândul la Beatrixe şi domnul Harms. Beatrixe nu era ea chiar foarte deşteaptă... dar nici atât de proastă încât să facă sex cu o maimuţă ca domnul Harms.

luni, 30 iulie 2012

Călătorie în timp II


   În noaptea aceea Lucy visase că făcea o călătorie în timp putând pătrunde în lumea în care ea dorea. Se afla pe la 1700... din câte îşi dăduse ea seama după haine.
La început se speriase crezând că încă mai purta pijamaua ei cu picăţele albastre, dar se calmă atunci când se văzu purtând o rochie din taftă roşie cu crinolină şi brodată pe margini. Rochia era incredibil de largă încât nici nu putea să se mişte în ea. Sânii ei erau parcă prea strânşi într-un corset legat cu un şnur negru din catifea. Purta chiar şi o perucă imennsă la fel ca celelate femei. Ba avea chiar şi o aluniţă falsă deasupra buzei . Bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine cambrate, pantaloni scurţi şi purtau pantofi cu toc. Lucy văzuse astfel de pantofi chiar şi la Ludovic al XIV-lea. Era atât de fascinată de lumea pe care o visa... Încercă să facă o piruetă, dar se împletici. Rochia ei largă nu i-ar fi permis o mişcare atât de amplă... Abia putea merge cu ea.
Nici nu apucă bine să se bucure de visul ei că se trezi. Era atât de îmbufnată că se trezise.
- Hai Lucy, trezeşte-te! strigă mama.
"Ahh... şcoalăăă".
Mama ei intră în cameră.
- Hai, nu te trezeşti?
- Ohh... ba daa...
Mama trase draperiile astfel încât razele soarelui de dimineaţă pătrundeau în cameră. După ce plecă mama Lucy se ridică din pat şi se duse spre uşă salutându-l pe Rick care lenevea într-un colţ al camerei.
Se îmbrăcă şi coborî scările în pas grăbit. Era în întârziere, dar mama nu se sfii să o oprească.
- Lucy dragă, nu uita că azi ai programare la doamna psiholog.
- Dar maaamăă... nu am nevoie de psiholog.
- Ai un prieten imaginar Lucy. Prietenii imaginari sunt pentru fetiţe de 4 ani, tu o să faci 14 ani.
- Nu e prieten imaginar mamă... E fantoma unui marchiz. Dacă voi nu o puteţi vedea, asta e treaba voastră.
- Nebunoo...
"Nesuferitule" şi se strâmbă la fratele ei mai mare, Brad.
- Pa mamă.

Lucy ajunse la şcoală. Prima oră avea istoria, ora ei preferată. Îi plăcea atât de mult ora doamnei Willson. Îi plăcea modul în care îşi începea doamna Willson ora, cu o glumă ori despre Ludovic, ori despre Tudori, ori... despre Dracula sau alţii. Azi vorbeau despre "Marea ciumă". Vorbele doamnei Willson o scârbeau pe Lucy, dar o şi îngrozeau. "Poate Rick avea dreptate. Poate nu-s făcută pentru a trăi în trecut. Atunci dacă te lovea o boală sigur mureai, acum sunt tratamente...". Atunci un gând îi fulgeră prin minte. Dacă ea a călătorit într-o perioadă în care mai era ciuma??
- Doamnă Willson!
- Da, Lucy.
- Nu ştiţi care sunt... ăă.. simptomele ciumei? Adică cum îşi dădeau seamă că au ciumă şi nu doar o febră foarte mare?
- Ah... Lucy, bună întrebare. În zona axilară, pe gât şi chiar în zona inghinală apăreau nişte umflături la început roz, apoi purpurii, iar pe urmă se făceau negre şi erau de dimensiuni mari.
Deja regreta că întrebase. Nu prezenta nimic din astea, dar îşi imagina cum arătau acele umflături şi parcă i se întorcea stomacul pe dos. Slavă domnului că se sunase şi doamna Willson nu mai continua cu explicaţia. Lucy îşi strânse cărţile şi se îndreptă spre dulăpiorul ei pentru a-şi lua cărţile pentru următoarea oră... algebra. Ura algebra. Ar fi preferat zece ore de istorie cu doamna Willson decât o oră de algebră cu domnul Harms. Timpul părea că se scurge cu încetinitorul. Abia trecuse un sfert din ora domnului Harms, dar părea o veşnicie. Desena pătrăţele pe marginea caietului când fu lovită în braţ de o bucăţică de hârtie mototolită. Era un bileţel de la Alice, colega ei cea mai bună. "Tre' să-ţi spun ceva urgent în pauză despre Maimuţă". Desigur, Maimuţă era numele de cod al domnului Harms... El semăna cu o maimuţă. Era plin de păr din cap până în picioare. Se zicea că se rade pe tot corpul în fiecare zi. Îşi întoarse capul spre Alice şi o privi întrebător, dar Alice îi făcu cu ochiul. Lucy se foia aşteptând să treacă timpul. Oricum nu înţelegea nimic de la domnul Harms.

Călătorie în timp I


Privea albumul cu fotografii vechi...
- Ce frumos era atunci... Vezi? Uite ce rochii purtau femeile atunci. Tu crezi că mie mi-ar sta bine cu o rochie  ca aceea?
- Tu? Îmbrăcată cu o rochie ca aceea? Cred că glumeşti...
- Şi oraşul era atât de frumos pe atunci...
- Era, nu ca acum cu tot felul de chestii din astea... cum le spuneţi voi?
- Moderne?
- Da, exact, moderne. Noi atunci ne descurcam cu ce aveam. Acum viaţa e atât de simplă...
- Hmm... ştii ce? Chiar mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci...
- Da? Aşa zici acum... Tu nici măcar nu te poţi dezlipi de cutiuţa aia vorbitoare...
- Telefon vrei să zici..
- O să-i zic cum vreau eu. Nu te poţi dezlipi nici de cutiuţa cu imagini...
- Da, da, da... Hai mai taci. Oricând aş putea renunţa la astea. Uite, chiar acum renunţ la ele. Nu o să mă mai uit la televizor şi nici nu o să mai vorbesc la telefon.
- Da... cum să nu?! Nu poţi rezista, aşa că nu încerca.
Lucy luă o pernă şi o aruncă în direcţia lui.
- Ştii foarte bine că nu mă poţi lovi. Totul intră prin mine şi nu mă loveşte deloc. Aşa că poţi da cât vrei în mine.
- Fir-ai tu!
- Lucy, hai la masă! se auzi de jos o voce de femeie...
- Mă duc la masă. Tu stai aici.
Lucy închise albumul cu fotografii, îl aşeză pe pat, coborî în grabă scările şi se aşeză la masă alturi de ceilalţi.
Se juca cu furculiţa în mâncare. Mama ei ştia foarte bine că nu-i place brocoli, dar deşi ştia asta tot brocoli pregătea.
- Dragă, nu te mai juca cu mâncarea. Mănâncă!
- Dar mamă... e brocoli...!!
- E bun, e sănătos. Mănâncă!
"Fir-ar mama lui de brocoli..."
- Uită-te la fratele tău cât de mult îi place brocoli...
Lucy se uită la el şi se strâmbă.
"Nesuferitule..."
Şi ce-ţi doreşti de ziua ta? o întrebă tatăl ei.
- Ăăă... 
- Ştiu sigur ce ţi-ai dori. Acel costumaş alb cu guleraş cu dunguliţe albastre...
- Mamă, nu... Pe ăla ţi-l doreşti tu. Eu nu vreau ăla...
- Bine, bine... dacă nu vrei costumaşul ăla, deşi eu tot o să ţi-l iau, spune-ne ce vrei.
Deşi ştia că va regreta ceea ce urma să zică tot nu se abţinu.
- Păi eu... eu... îmi doresc să călătoresc în timp.
Râsetele cutremurau camera.
- Toanto, nu poţi călători în timp...
- Ştii tu mai bine, nesuferitule...
- Draga mea, ştii foarte bine că nu se poate aşa ceva...
- Mamă, ea are un prieten imaginar. Ea crede că totul este posibil...
Se uită spre Lucy şi se strâmbă la ea...
- Terminaţi! Nu vă mai strâmbaţi unul la altul, spuse tata.
- Nu e prieten imaginar ca să ştii şi tu. E o fantomă...
- Aaa... da... Ronald ăla... Dragă, ştii foarte bi..., spuse tata.
- Dragă, nu-l cheamă Ronald, ci Renold, îl întrerupse mama.
- Nu, nu şi iar nu... Îl cheamă Rickard. Marchizul Rickard de Vence al III-lea. E marchiz, adică a fost marchiz... Dacă voi nu-l puteţi vedea asta nu înseamnă că nu există.
Lucy lăsă furculiţa în farfurie şi se ridică. Se duse în camera ei şi se trânti în pat.
- Auzi, tu chiar ai existat, nu?
- Cum adică am existat? Eu exist...
- Da, da, da...

Memoriile inimii X


  * Poveste scrisă de Anonim


    Mai avea de stat două trei săptămâni în acel sat. Încerca pe cât posibil să o înveţe pe Leyla să citească şi să scrie. Era o elevă foarte bună. David nu ar fi crezut niciodată că se poate ataşa atât de mult de o simplă copilă. Mai mult ţinea la copila asta decât la ultima sa iubită. Ultima sa iubită... acea snoabă egoistă. Era învăţată cu o viaţă luxoasă, dar el era prea naiv pentru a-i vedea adevărata faţă. Ea era interesată doar de profesia lui... adică jurnalist. Dacă el era jurnalist, ea putea apărea mai des în reviste... Ea niciodată nu-l iubise, iar acum se gândea dacă el simţise cu adevărat ceva pentru ea. Dar degeaba încerca să se gândească la fosta lui iubită că oricum ea nu mai însemna nimic acum pentru el. Inima îi spunea că o iubeşte foarte mult pe Leyla, dar el îşi dădu seama că ea e doar o copilă. Era doar o copilă, iar el un bărbat. Legea nu i-ar fi permis o relaţie cu ea...
Gânduri şi gânduri îl măcinau în timp ce încerca să o înveţe pe Leyla alfabetul. Când se gândea la momentul în care a primit vestea că va pleca în Turcia pentru un reportaj, nu fusese prea încântat. Chiar încercase să se sustragă de la acest reportaj... Dar acum, parcă îi părea atât de bine că nu renunţase. Aici descoperise o altă lume. O lume săracă şi simplă. Deşi el nu era învăţat cu o astfel de lume încerca pe cât posibil să se integreze pentru a o putea cunoaşte cât mai bine pe Leyla...
Leyla tocmai ce terminase de scris o propoziţie şi îi flutura tânărului o foaie de hârtie prin faţa ochilor. Acesta zâmbi.
- Ia să vedem ce ai scris tu aici...
Analiza scrisul Leylei. Pentru început nu era chiar aşa de rău. Scrisul ei semăna cu al unui elev de clasa I. Litere un pic distorsionate şi greşite, dar era mai bine decât la început....

   Zilele treceau, iar Leyla citea şi scria din ce în ce mai bine. Stătea noaptea afară cu o lanternă şi repeta toate literele. Citea în fiecare noapte câte o pagină din cartea pe care i-o adusese David. Era atât de entuziasmată şi fericită. Privea la cerul înstelat şi îşi imagina cum e în lumea lui. Sigur era mai frumos decât în lumea ei. Din câte îi povestise David, el avea o casă frumoasă şi curată. Avea ce mânca în fiecare zi... Lumea lui era civilizată...

   David sătea în camera lui şi se gândea la Leyla. Voia să o ia de acolo, dar o întrebare îl măcina... Cum?. Cum ar fi putut el pleca cu o copilă din Turcia? Nu putea să o ia doar pentru că aşa voia el. Existau legi, nu putea fugi cu Leyla cu primul avion spre Londra. Dar dacă... Un zâmbet îi apăru pe faţă. Avea un plan pe care urma să-l pună în practică în dimineaţa următoare...

   Nici nu răsărise soarele, iar David deja se trezise. Fuma o ţigară de foi şi zâmbea deşi erau ultimele lui zile petrecute în Turcia. Ştia că o să plece de aici cu Leyla. Deja făcuse toate planurile... Totul era pregătit...

Ajuns în sat o salută pe Leyla şi o mângâie...
- O să te scap de aici...
Leyla îi zâmbea şi avea încredere în el. Avea să vadă şi ea cum e lumea civilizată... Cum e lumea lui.
David îl căută pe şeful satului, un om impunător şi rău. Deşi răutatea i se citea în ochi şi îi făcea inima lui David să bată într-un ritm mai accelerat, el nu se sfii să îl întrebe ceea ce avea de întrebat... Erau faţă în faţă, iar cicatricea lui care se întindea la ochiul drept până la colţul gurii îl înfricoşa pe tânăr. Dar nu uita de ce se afla acum faţă în faţă cu el... Se afla pentru a-l întreba ceva...

sâmbătă, 28 iulie 2012

Memoriile inimii IX


* Postare scrisă de Anonim

   
    Nu era deloc surprins să afle că fata nu ştia să citească. Trăia într-o lume săracă care nu avea acces la educaţie... Îşi propusese ca în timpul rămas să o înveţe pe Leyla să citească şi să scrie...
    În drumul său spre hotel opri la o librărie şi cumpără o carte. Îşi dorea din tot sufletul ca micuţa fată să înveţe să citească. Poate reuşea chiar să o ajute să pronunţe normal cuvintele... Îşi dorea să o ajute... Îşi dorea să o scape de acolo...
Vocea ei îi răsuna în urechi, în minte, în fiecare gând...
   Ajunse la hotel şi îşi comandă de mâncare şi o sticlă de whisky la el în cameră. Se aşeză la masă şi îşi turnă un pahar de whisky. Fără să se uite la el îl bău pe tot dintr-o înghiţitură. Muşchii i se încordau şi se cutremură. Era tare...
După ce mâncă se duse pe terasă. Îşi aprinse o ţigară de foi şi îşi mai turnă un pahar. Se aşeză pe scaun şi privi cerul... Era senin. O lună mare şi argintie mângâia valurile mării care se spărgeau de malul care se răcea după ce o zi întreagă sorele bătuse cu putere în el. Acum era linişte... În depărtare se puteau observa luminile de la un vapor. Ce frumoasă era lumea lui în comparaţie cu lumea Leylei. Dar totuşi vremea de aici era mai frumoasă decât vremea din Londra. Acolo ploua mai mereu. Aici nu. Ar fi vrut să rămână aici. Să se mute aici. Să o salveze pe Leyla. Fusese trimis şi prin Irak şi prin Africa... chiar şi în deşertul Australiei... Cunoscuse mulţi oameni datorită ocupaţiei lui. Se ataşese de mulţi oameni... dar parcă Leyla îi pătrunse adânc în suflet. Era dragoste? Era milă? Ce simţea pentru ea mai exact? O combinaţie din cele două?
De când o văzuse pe Leyla nu se gândise cu adevărat la ceea ce simţea pentru ea, dar acum o făcea. Vocea fetei îi răsuna în minte. Ochii copilei puseseră stăpânire pe sufletul lui. Poate că nu era milă... ci chiar iubire. Dar ce fel de iubire?
Trăgea din ţigară absent. Îşi mai turnă un pahar... Se gândea la casa lui din Londra. La ce frumos ar fi dacă ar duce-o pe Leyla acolo... Ce frumos ar fi fost dacă... Stinse ţigară şi mai bău o gură din pahar. Pleoapele îi erau grele. Mai privi încă o dată spre luna mare şi argintie şi adormi.
    Aerul rece îl făcu să tremure. Deschise ochii şi încerca să-şi aducă aminte unde e. Era pe terasă, adormise acolo. Era ameţit. Îşi simţea capul greu. Se ridică de pe scaun, intră în cameră şi se uită la ceas. Ora 2... Era foarte devreme, aşa că se întinse în pat şi adormi la loc. Soarele era deja sus încercând să încălzească pământul. Un vânticel puţin mai rece intra în cameră şi îl învăluia pe tânăr. Simţea cum răcoarea dimineţii îi pătrunde în carne, în oase... îl trezeşte. Deşi dormise mai mult, se simţea chiar mai obosit ca de obicei...
Se ridică cu greu din patul cu aşternuturi albe şi catifelate şi se duse la baie... Se îmbrăcă şi îşi îndesă în rucsac cartea pentru Leyla. Închise uşa şi plecă...

joi, 26 iulie 2012

Memoriile inimii VIII

* Poveste scrisă de Anonim



   Fata încetă să se mai zbată în braţele tânărului. O căldură nefirească îi invada corpul. Acum avea ochii de un albastru luminos, un albastru ce radia, trasmitea gânduri bune... Tânărul era atât de fericit că în sfârşit putea să stea lângă fată, că o putea privi...
- Te rog eu... te rog... nu te speria. Nu o să-ţi fac nimic rău.
Se uită în ochii copilei şi îi zâmbi. Îi mângâie faţa, iar fata tresări... Îşi întoarse capul şi reuşi să scape din braţele lui. Făcu câţiva paşi în spate. Îl privea fix în ochi. Mintea îi era goală şi nu se gândea la nimic. Doar îl privea pe tânăr... Zâmbetul, ochii calzi şi blânzi o făceau să aibă încredere în el...
- S... si... sigur nu o... o... să-mi.. f... faci... n... ni... nimic rău?
Tânărul se uită în ochii ei şi dădu afirmativ din cap. Fata avea vocea atât de cristalină şi dulce chiar dacă pronunţa nedesluşit cuvintele... Dorea să-i audă cât mai mult vocea. Se apropie de ea şi îi mângâie din nou obrazul puţin murdar.
- Şi cum te cheamă?
Fata zâmbi, îşi întoarse puţin capul şi strânse în mâini capul de păpuşă.
- Le... Leyla.
Tânărul îi zâmbi afectiv.
- Pe mine mă cheamă David.
Fata zâmbi. Era atât de copleşită de această situaţie în care se afla... Se simţea ruşinată, dar şi fericită...
Tânărul privea fata cu atâta fascinaţie, cu atâta plăcere... Dar era totuşi o copilă, nimic mai mult. Tânărul îşi aţinti privirea spre capul de păpuşă vechi şi murdar şi îşi aminti că are un cadou pentru ea.
- Leyla, hai să mergem înapoi în sat... Am să-ţi dau ceva.
- B... bine.
Tânărul îi făcu loc să meargă înainte. Deşi îi spusese că nu dorea să-i facă nimic, fata era imprevizibilă. Îi era frică să nu fugă... O prinse de mână. Voia să o ştie alături de el.
Ajunşi în sat, tânărul alergă până la maşină şi se întoarse cu pachetul. I-l dădu Leylei zicându-i să-l desfacă.
- E ceva pentru tine. Sper să te facă fericită.
Leyla desfăcu pachetul cu grijă. Nu avea habar ce putea fi înăuntru... Când desfăcu pachetul fu surprinsă de mica făptură din plastic care îi zâmbea. Avea părul ca al ei... chiar şi ochii. Dar sigur nu simţea ce simţea şi ea acum...
- E o păpuşă Leyla. E pentru tine.
Fata se uită în ochii lui. Nu trebuia să-i spună vreun cuvânt în semn de mulţumire. Ochii ei spuneau chiar mai multe... Leyla luă păpuşa în braţe şi o mângâie. Era atât de curată, de frumoasă... Cu părul neîncâlcit şi ochii de un albastru care lucea în bătăile soarelui... Era atât de fascinată de jucăria ei. O iubea...
   În acea zi tânărul vorbi doar cu fata... Află, pe lângă multe altele, că fuseses vândută de părinţii ei, că de multe ori se culca fără să mănânce nimic, că în acest sat era o tradiţie mai ciudată. La 15 ani fetele erau măritate şi forţate să aibă un copil. Tânărul se îngrozi. Nu-şi dorea asta. Orice altă fată, dar nu Leyla.
- Tu vrei să pleci de aici?
Fata se uită în ochii lui. Ochii tinerei erau sticloşi, chiar reci şi implorau ajutorul. Tânărul nu mai aşteptă un răspuns. Îi mângâie faţa fetei şi îi spuse:
- O să te iau de aici... Promit.
David se uită în ochii ei şi îi zâmbi. Leyla ştia că vorbeşte serios. Se putea citi în ochii lui...
Tânărul îşi scoase o agendă şi notă câteva lucruri. Fata era curioasă de ceea ce făcea tânărul. Nu mai văzuse pe nimeni făcând asta decât pe el...
- C... ce... f... faci?
- Scriu. Ştii să citeşti sau să scrii?
Fata se întristă şi plecă capul... Tânărul îi ridică bărbia şi o privi în ochi.
- O să te învăţ să citeşti şi să scrii...

marți, 24 iulie 2012

Plan de vis


Postare scrisă de Motănel


    Într-o seară parfumată de vară te voi ţine de mână plimbându-ne pe străzi pustii. Te voi purta în paşi de dans către orizont până când vei obosi şi îmi vei cere să te duc pe braţe acasă. Te voi duce plutind, privindu-ţi ochii scânteind. Îţi voi arăta stelele şi Luna şi ţi le voi dărui pe fiecare. Îţi voi fura câte un sărut şi îţi voi fotografia în minte privirea, ca să îmi amintesc mereu cum arată fericirea. Şi te voi duce la mine acasă, acolo unde vom fi numai noi.
   Te voi aşeza pe un scaun şi îţi voi servi o cină delicioasă, ca pentru o regină. Vom purta o lungă discuţie despre orice îţi poţi imagina, timp în care îţi voi sorbi de pe buze fiecare cuvânt. Apoi te voi întinde pe un pat din petale de trandafiri, acoperit cu aşternuturi de mătase. Te voi dezmierda şi îţi voi aşeza părul în forma unei flori în jurul tău, iar apoi îţi voi spune că eşti cea mai frumoasă floare pe care am văzut-o. Te voi mirosi şi mă voi îmbăta cu parfumul tău, apoi te voi mângaia gentil.
Te voi săruta pe frunte, apoi pe nas, apoi pe buze. Îţi voi simţi gustul dulce şi îl voi memora pentru totdeauna. Voi continua să te sărut, coborând pe gât... pe umeri... pe piept... Îţi voi scoate uşor fiecare haină continuând să te sărut pe sâni... pe burtă... pe şolduri... pe coapse... pe genunchi... pe picioare... între picioare...
Te vei înfierbânta de dorinţă şi mă vei chema să mă săruţi şi tu. Mă vei dezbrăca încet mângâindu-mă şi îmbrăţişându-mă. Te vei încolăci în jurul meu şi îmi vei asculta inima în timp ce mă vei săruta pe spate. Apoi te vei sui peste mine şi vom gusta împreună din fructul oprit. Tu pe al meu, eu pe al tău...
Te vei întoarce şi îmi vei cere să te fac femeie... dar să fiu grjuliu. Te vei apleca să mă săruţi în timp ce voi trece încet de uşa care nu s-a deschis nimănui până atunci. Îţi voi spune că totul a trecut şi vom continua să ne iubim. Vom atinge împreună culmile plăcerii şi le vom depăşi cu cele ale iubirii. Vom gusta împreună din nectarul fructului oprit. Tu din al meu, eu din al tău...
   Şi când oboseala şi plăcerea ne vor fi de ajuns, ne vom întoarce să ne odihnim, îmbrăţişaţi. Ne vom săruta şi ne vom dezmierda până când visele noastre se vor contopi într-unul şi vom fi împreună pe veci, în vis sau în realitate. Tu vei fi regina mea, iar eu voi fi prinţul tău. Şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, când vom zâmbi mulţumiţi că totul a meritat. Iar într-o zi ne vom aminti de acea seară magică şi ne vom mulţumi pentru ea. Te voi iubi mereu.

joi, 19 iulie 2012

Scrisoarea de iubire II


    Prinţesa se îmbujora şi porumbiţa o săruta. "Tu dragă porumbiţă... sper să nu fi uitat şi de a mea guriţă ce ţi-am dat-o pentru prinţul meu scump şi drag". Se uita în ochii porumbiţei, răspuns aştepta. Ahh... prostuţa de ea, porumbiţa nu vorbea. Un zâmbet pe faţă îi apărea... Ochii i se luminau şi inima îi bătea.
Citea şi recitea scrisoarea dragului ei prinţ şi atunci îşi aduse aminte prostuţa de ea. Nunta-i era aproape.
Nici nu mai apucă să respire, luă o foaie şi gândurile-şi aşternu:

"Dragul meu,


    Prinţul meu... eu timp îţi dau, dar nu prea mult. Să vii repede la al meu tată şi să mă ceri chiar şi în genunchi. Nunta-i aranjată cu un prinţ meschin, rău şi dur. Te rog ajutor, prinţul meu, scumpul meu.
                                                                                      
                                                                                    Pe pupă dulce,
                                                   A Ta Prinţesă."

   Timp de pierdut nu era. Împachetă scrisoarea, o parfumă şi o băgă în plic. Luă porumbiţa şi îi ataşă scrisorica. "Tu, porumbiţă albă zboară repede departe la al meu prinţ... De salvat doar el mai poate. Dragul meu, scumpul meu prinţ...". Dădu drumul porumbiţei şi această zbură mai repede ca oricând.
Inima prinţesei apăsat bătea. Nici nu-şi putea imagina viaţa alături de altcineva decât dragul ei prinţ.
"Ohh... tu prinţ de pe alt meleag... cum ai reuşit să pui mâna pe inima mea? Ohh... tu prinţ frumos şi cu şatenele plete... nici nu ştii cât de mult te pot plăcea".

   Prinţesa zilele număra şi petale la trandafiri rupea. "Ba mă iubeşte, ba nu mă iubeşte...".
Prinţesa se bosumfla, nici de mâncat nu mai mânca... Ea pe prinţ îl aştepta. "Tu prinţ din depărtări, grăbeşte-te spre iubita ta... Ziua se apropie... Te rog nu mă lăsa...". Dar prinţul se grăbea. Era călare pe un cal alb cu stea în fruntea... 
"Prinţesă dragă, o să ajung şi pe tine te voi lua... drept soţia mea. Ahh... tu cal cu stea în frunte de-ai zbura măcar..."<
Atunci calul capul şi-l întoarse şi spre prinţ grăi: "Dacă aşa vrei stăpâne aşa va fi..." şi calului două perechi de aripi îi apăru... 
"Tu, cal ce eşti... de ce până mai azi nu mi-ai vorbit?"
"Tu stăpâne ţin-te bine de a mea şa şi acum' vom zbura..."
Calul zbura, prinţul se ţinea, iar prinţesa se gătea...
"Prinţ nerod ce eşti... m-am încrezut în tine şi tu ce-mi faci? M-ai lăsat pe mâna altuia. Ahh... şi nici porumbiţa nu mi-ai înapoiat-o... prinţ nerod..."
Prinţesa nici nu ştia că al ei prinţ zbura spre ea.
Nunta începea, iar prinţul ei drag nu mai venea. Şiroaie de lacrimi îi curgeau şi nervii o năpădeau... 
"Ahh... tu destin ciudat, oare în ce m-ai băgat? Tu nu vezi cum îmi curg şiroaie lacrimile amare...? Adu-mi prinţul meu cel drag, cu el să mă mărit... Din cer să pice prinţul meu, iar pe prinţul cel meschin să mi-l omoare."
Prinţesa apăsat păşea şi lacrimile-i curgeau. Nici porumbiţă, nici scrisorică, nici prinţ... Nimic nu se vedea...
"Ahh... tu prinţ ce eşti, niciodată nu te voi uita chiar dacă tu asta ai făcut. Îţi voi blestema şi zilele şi nopţile şi noroc în dragoste... ioc. Asta e tot ce-ţi urez, dragă prinţ, dragă nerod..."
Prinţesa, dulcea de ea, în faţa altarului ea era... şi tare mai bocea.
"Tu, fata mea... nu mai boci. O să creadă lumea că nu-l placi..."
"Dar mamă..."
Nici nu apucă să termine că un strigăt din cer se auzi:
"Prinţesa e a mea. Eu sunt prinţul ei, ea e prinţesa mea şi nu o împart cu nimenea. Dulcea de ea...".
Invitaţii amuţiră, iar părinţii înnegriră de necaz...
"Cine-i ăsta...", strigară toţi într-un glas.
"El e al meu prinţ, iar eu a lui prinţesă... Coboară jos  şi vino de mă scapă de acest mare necaz."
"Fata mea, ai înnebunit... nunta-i aranjată... nu te mai fâstâci..."
"Mamă, eu pe el îl iubesc... Prinţul meu coboară jos aici..."
"Vin prinţesa mea, vin..."
"Obrăznicie", strigau toţi.
"Omorâţi-l..."
"Staţi oameni buni, nu vă grăbiţi... Eu la duel îl provoc pe omul cel meschin. Ne vom lupta până la apus..."
"Ruşine", strigau toţi.
"Cine va câştiga, acela dulcea prinţesă va păstra... "
"Aşa să fie prinţ nebun..."
    Şi se luptară şi se luptară... Inima prinţesei tare mai bătea, se ruga la Zei... se ruga la toţi pe al ei prinţ să-l cruţe.
Apusul era aproape... Şi nici unul nu murea... Se luptau şi se luptau... Soarele apusul şi-l pregătea, iar prinţesa mâinile şi le frământa.
Cu o lovitură, cu o sucitură prinţul drag îi înfipse o sabie-n gură... Prinţesa ţopăia şi urlete se auzeau. Lor nici că nu le mai păsa...
Prinţul o ridică pe a lui dulce prinţesă şi spre palatul lui porni...
Prinţesei nici că-i mai păsa. Era a lui acum... Şi ce bine îi mai părea...
Calul zbura, iar cei doi se sărutau...
"Tu, prinţesa mea dulce... inima-ţi este bine?"
"Prinţul meu, inima-mi este acum foarte bine... Inima mea acum îţi aparţine întru-totul... Dragul meu, prinţul meu..."
"Ahh... prinţesa mea, trandafirul meu cel dulce... Te strâng la piept. Acum eşti doar a mea..."
Şi zburară şi zburară cale lungă... până la al ei prinţ acasă.
"Ăsta-i castelul meu iubita mea. De acum va fi şi castelul tău.. trandafirul meu..."

   A doua zi nuntă mare mai era. Prinţi şi prinţese se adunară... să vadă nunta cea mai mare. Prinţesa zâmbea, iar prinţul o privea. Era dulce, chiar mai dulce ca în ale sale vise...
"Tu, prinţesă dulce şi frumoasă vrei să îi fii soaţă?
"Desigur că vreau... "
"Tu, prinţul meu o vrei pe această fată drept soaţă?
"Asta am vrut mereu..."
Şi cei doi se sărutară şi nuntaşii aplaudară...
   Nunta ţinu mult timp. O săptămână, o lună, un an... poate mai petrec şi acum... Dar un lucru e cert...
Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Sfârşit

Scrisoarea de iubire I


   Inspiră adânc şi mai citi încă o dată scrisoarea lui... Inima îi bătea mai tare şi mâinile îi tremurau. Fiori reci o cuprindeau... La fiecare cuvânt citit suspina şi gândul îi fugea. "Prinţesă, tu eşti a mea mea şi ştii foarte bine asta. Mă gândesc doar la tine, îmi vise îmi apari... Într-o zi o să mor de dorul tău..." Împături frumos scrisoarea şi şi-o băgă în sân. Luă o hârtie, înmuie peniţa în cerneală şi începu a scrie:

"Dragul meu prinţ,


    Ca un Zburător cu pletele şatene îmi apari aievea-n vis. Tu pe gândurile mele ai pus stăpânire, dragă prinţ. Nu mai pot gândi, nu mai pot mânca fără să mă gândesc la tine... Distanţa-mi sfâşie inima... Te iubesc şi te aştept în vis.
                                                           Cu drag,
                                                                                   Prinţesa Ta"

   Îşi reciti scrisoarea, o parfumă, o împături, o băgă într-un plic roşu sângeriu şi îi puse sigiliu. O mirosi, iar acest gest o făcut să suspine adânc. 
Urcă grăbită scările spre turnul castelului, acolo unde stăteau porumbeii mesageri. Luă în mână o porumbiţă albă şi îi prinse scrisoarea... După ce îi prinse scrisoarea, prinţesa sărută porumbiţa. "Tu, porumbiţă albă cu a mea scrisoare... Zboară repede la al meu prinţ şi dă-i şi această sărutare..."
Prinţesa eliberă porumbiţa, iar aceasta porni în zbor spre meleagurile tânărului prinţ aducându-i o bucată din dragostea prinţesei pentru el. Tânăra fată stătea şi privea în depărtare cum porumbiţa se îndepărta de ea şi se apropia de tânărul prinţ...

   Trecuseră zile şi nopţi la rând... Niciun semn nu se ivea. Nici porumbiţa, nici scrisoarea. Gânduri negre puse stăpânire pe tânăra domniţă. Dacă porumbiţa nu a ajuns? Dacă prinţul nu o mai iubea? Gândurile o năpădeau... lacrimile îi curgeau... inima îi tremura... şi porumbiţa tot nu apărea.
"Porumbiţă draga mea... Apari acum şi aici cu scrisoarea de la al meu drag prinţ". 

   Mai trecu o noapte, mai trecu două... Porumbiţa nicăieri. Prinţesa mâinile îşi frângea şi în cameră ea se învârtea. Gândurile negre pace nu-i dădeau....

   Până într-o zi... Dis-de-dimineaţă ceva se ciocni de fereastă. Prinţesa sări din aşternut. Cu mâinile tremurânde deschise o fereastră. Era porumbiţa. "Ahh... tu, porumbiţă albă... unde-ai fost? M-ai lăsat pradă gândurilor mele negre... Tu, porumbiţo... i-a să văd ce duci...". 
Luă scrisoarea pe care o aducea porumbiţa albă de pe alte meleaguri. Rupse al ei sigiliu, o desfăcu şi o citi:

 Draga mea prinţesă,

   Încă de la început ţin a mă scuza în faţa ta. Eşti dulce şi cuminte... eşti prinţesa mea. Eu pe nimeni altcineva nu am, prinţesa mea. 
   Distanţa să nu-ţi mai sfâşie inima-ţi micuţă. Distanţa se va sfârşi, doar timp să-mi dai iubita mea. 
                                                                                               
                                                                                                                Cu drag,     
                                                                                                                       Al Tău Prinţ"

   Prinţesa jubila, inima îi bătea şi gândul îi zbura... La al ei prinţ, la al ei Zburător, la al ei drag prinţişor...

Memoriile inimii VII


 * Poveste scrisă de Anonim


   O nouă zi, o nouă încercare de a stabili un contact cât de mic cu copila. Tânărul spera ca azi să o vadă pe fetiţă... Spera. Îşi aprinse o ţigară de foi şi ieşi pe terasă. Aerul rece al dimineţii îl liniştea. O adiere plăcută îi mângâia chipul blând. Parcă era absent... Se lăsa purtat pe meleaguri necunoscute de mirosul sărat al mării. Un fior îi străbătea fiecare părticică a corpului... Dacă nici azi nu o vedea pe fată?
Nici nu dorea să se gândească la un răspuns negativ. Dorea să o întâlnească, să vorbească cu ea... Să ştie mai mult despre ea. Fumase abia jumătate din ţigară, dar nu mai avea răbdare să o termine aşa că o stinse. 
Îşi luă rucsacul şi plecă în grabă...


  Fata era trează de câteva ore. Stătea şi privea în zare aşteptând să vadă cum se ridică praful de pe drum, semn că venea tânărul. Se curăţase puţin şi era nerăbdătoare să-l vadă. Strângea în mâini capul de păpuşă şi tremura de emoţie. Soarele era deja sus de câteva ore... Gândurile Leylei erau din ce în ce mai triste. Poate aşteptase prea mult, iar el deja plecase din lumea asta a ei mizerabilă... Îi părea atât de rău. Trebuia să accepte, aşteptase prea mult iar el probabil era departe deja... Nici că-i păsa de ea. Ea nu era nimeni. Era un gunoi dintr-o lume mizeră... Nimănui nu-i păsa de ea. Fusese o proastă că-i acordase atâta atenţie unui străin. Se întoarse cu spatele la drum şi păşea agale spre colibă... 
Un sunet cunoscut îi gâdila auzul. Îşi întoarse privirea şi văzu cum un nor de praf se ridica, semn că venea străinul. Stătea în mijlocul drumului zâmbind şi strângând capul de păpuşă la pieptul ei. Era fericită. Nu plecase. Era aici. Venise. Inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că o să-i spargă pieptul. Rămase împietrită în mijlocul drumului. Voia să plece, dar şi să stea... Simţea că îl place, dar în acelaşi timp îi era şi frică de el... Atâtea porniri contradictorii, dar cu toate acestea alesese să stea. Să stea să-l vadă, să vorbească cu el...
Tânărul oprse maşina şi aştepta să treacă praful. Praful trecu, iar tânărul deschise portiera maşinii. La început nici măcar nu o observase pe fată cum stătea în mijlocul drumului, în faţa lui... cu ochii ei mari şi curioşi... Nu se aştepta să o găsească acolo. Rămăsese surprins să o vadă pe fată acolo, aşteptândul-l parcă să îi mângâie faţa ei rotundă... părul ei blond şi să-i privească ochii ei albaştrii şi curioşi. Făcu doi paşi spre fată şi se opri. Tânărul observa că fetiţa era speriată şi strângea capul de păpuşă în mâinile ei micuţe. Se mai apropie puţin de ea încet... dar fata începu să fugă. Era speriată. Nu o putea face chiar dacă îşi promisese că o să se întâlnească cu el.
Tânărul nu mai dorea să rateze şi acestă şansă de a vorbi cu fata, aşa că începu să alerge după ea. Putea să pară nebun, putea să zică oricine orice... dar nu-i păsa. Dorea să vorbească cu ea mai mult ca oricând. Îşi promisese că o va scăpa de sărăcia de aici, că o va duce în lumea civilizată. Cum putea face toate astea dacă nu vorbea cu ea? Dacă ea nu dorea să fie scoasă din acestă lume a ei? Dacă el încerca să facă un lucru bun pentru ea, iar ea nu dorea...? Trebuia să ştie...
   O ajunse pe fată din urmă şi o prinse de braţ... Fata încerca să scape din strânsoarea mâinii lui. Tânărul o cuprinse de după mijloc cu cealaltă mână şi o apropie de el. Se uita în ochii ei mari, albaştri... şi speriaţi...

miercuri, 18 iulie 2012

Un gand...o alegere!

Mereu sunt doua  in viata,insa una e mai grea decat cealalta.Voi ce ati alege?Cea buna sau cea rea?Sa reformulez:Ati alege calea cea grea, sau cea usoara?Sunt sigura ati alege pe cea care aparent e usoara,care de multe ori e si cea mai rea,fara sa te gandesti la riscuri si mai ales la consecinte.Niciodata nu am ales calea usoara vazuta de altii.Mi se parea mai greu de parcurs pana sa ajung la acel ceva si nu-i gaseam rostul.Acum regret si daca as putea sa dau timpul inapoi as face cateva schimbari,insa cum se spune:moartea e moarte si viata suntem noi.Cat de poetic suna,cat de profund...insa realitatea e alta.Profunzimea nu exista decat in acel fum de tigara ce dispare candva,lasand in urma o VICTIMA.
Tot timpul oamenii si-au dorit ceea ce nu avea.Isi doreau fructul interzis,chiar daca poate fi mai periculos.Ce se intampla cand acel lucru dorit este periculos,dar tot o data iti place?Il accepti sau il refuzi?Doar doua optiuni,care in egala masura iti aduc suferinta.Cand vine vremea alegerii,trebuie sa hotarasti ce simti intr-o masura mai mare:dragoste,frica,neputinta sau orgoliu?Dar daca esti confuz(a)?Ori daca nu vrei sa alegi?
Pune-ti urmatoarele 3 intrebari:Daca tu iubesti pe cineva dar acea persoana nu iti raspunde la sentimente e cel mai bine sa renunti sau sa lupti in continuare?Iti doresti ceva mai mult pentru ca sti ca acum iti este interzis?Ai vreo persoana pe care sti ca poti conta???

marți, 17 iulie 2012

Memoriile inimii VI

  * Poveste scrisă de Anonim
 

   Leyla aştepta ca tânărul să plece ca mai apoi să coboare din acel copac unde stătuse toată ziua. Nici că-i mai păsa că îi este foame sau frig... Îl văzuse toată ziua pe acel tânăr... Se uită la cerul înstelat şi ridică capul de păpuşă la nivelul ochilor.
- M...mâ...mâine...p...promit că o s....să mă... î...întâlnesc c...cu el... P..p...promit.
Şi cu un zâmbet larg pupă capul de păpuşă şi mai privi încă o dată stelele.

   În mica cocioabă adulţii deja dormeau. Pe o bucată de lemn ce ţinea locul unei farfurii era o bucată de peşte fript şi un fruct. Era atât de fericită. Nu-şi dorea mai mult. Mâncă pe nerăsuflate şi se întinse pe patul de frunze. Deşi vântul bătea, fetiţei nu îi mai era frig. Se încălzea doar gândindu-se la acel tânăr... Acum parcă i se părea şi mai minunat. Îşi promisese ca în ziua următoare să intre în vorbă cu el... Îşi promisese...
Se mai uită încă o dată la capul de păpuşă, zâmbi... şi îl strânse la piept. Era fericită. Adormea fericită...

   Tânărul ajunsese la hotel. Nu avea poftă de mâncare... voia doar ceva de băut. Ceva tare... poate un whisky... Intră în barul hotelului şi întrebă dacă se servea whisky.
- O sticlă vă rog, spuse el...
Luă sticla şi merse în camera lui. Luă un pahar şi se îndreptă spre terasă.
Se aşez pe un scaun şi îşi turnă jumătate de pahar pentru început. Tăria alcoolului parcă îl făcea să mai uite că o copilă săracă şi murdară îl adusese în starea de a nu se mai putea gândi la altceva decât la ea... Doar o copilă. O copilă dintr-o lume paralelă cu al lui. O lume săracă... Îşi mai turnă un pahar. Privi cerul înstelat. Valurile mării se spărgeau de ţărm... Şi pescăruşii dormeau acum... Lumina unei geamanduri se putea observa în larg. Îşi aprinse o ţigară de foi. Toate astea îl făceau să mai uite de fetiţă... Îşi mai turnă un pahar.
Încet, încet uita de fetiţă... Îşi aducea aminte de dragostea lui de la grădiniţă. O copilă de vreo 5 ani cu aparat dentar... Îşi adusese aminte de pădurea pe care o cutreiera atunci când era copil. Îşi aminti şi de acel copac cu o scorbură uriaşă în el... Al şaptelea copac de la şosea. Doar el ştia de scorbura din el şi de aceea mereu câştiga la "de-a v-aţi ascunselea" până într-o zi când s-a decis să-i spună şi fetei cu aparat dentar pe care o plăcea. Îi spusese că în fiecare zi o să-i lase ceva frumos acolo... Într-o dimineaţă  îi lăsă fetei o bomboană. A doua zi bomboana nu mai era acolo şi îşi dădu seama că fata trecuse pe acolo. Era atât de fericit. Împărţeau un secret. Era atât de îndrăgostit de ea... Până într-o zi când îi lăsă fetei un desen cu doi copii care se ţineau de mână. Nu ştia să scrie, ştia doar să deseneze... Poate dacă ar fi ştiut să scrie era mai bine... sau poate dacă îi zicea chiar el că o place... Găsise desenul rupt. Atunci când se întâlni cu fata pe stradă aceasta se strâmbă la el, în semn că nu o mai interesa.
   Şi acum... când se gândea la fata cu aparat dentar parcă nu mai era aşa frumoasă. Era chiar urâtă...
Nu ştia exact de ce-i venise în minte întâmplarea asta...
Îşi mai turnă un pahar mare şi îl bău pe tot dintr-o înghiţitură. Se cutremură... Era tare. Mai privi încă o dată cerul înstelat şi îşi spuse:
- Copilă, tot o să te întâlnesc... O să te găsesc şi o să te scap de acolo... Îţi promit.
Îşi stinse ţigara şi se aşeză în pat...

duminică, 15 iulie 2012

Memoriile inimii V


   * Poveste scrisă de Anonim


    În drumul lui spre sat tânărul opri în faţa unui magazin cu jucării cu gândul la micuţa Leyla. Se gândea să-i cumpere o păpuşă... o păpuşă întreagă. Intră în magazin, iar ochii lui căzură pe o păpuşă cu părul blond şi ondulat şi cu ochii de un albastru limpede... Plăti păpuşa şi ieşi afară. Spera ca acest cadou să îi placă copilei. Spera ca astfel să se apropie mai mult de ea. Poate aşa îi putea câştiga încrederea.

Ajuns în micul sătuc locuitorii îl salutau şi se putea observa pe chipurile lor o bucurie imensă. Nu credea vreodată că prezenţa lui îi poate bucura pe nişte oameni atât de săraci şi simpli. Dacă ar fi avut suficienţi bani le-ar fi cumpărat la toţi câte ceva. Haine, mâncare... le-ar fi cumpărat şi câte o casă. Îi era milă de ei şi dorea să-i ajute mai mult.
Ochii lui o căutau pe copilă, dar ea nu era nicăieri. Simţea un gol în stomac. Dacă nu o vedea? Dacă şi azi mai fugea de el? Dacă ea nu voia să-l mai vadă? Inima îi bătea cu putere... aştepta ca micuţa să iasă de undeva. Aştepta să-i vadă acei ochi curioşi... Dar fata înceta să apară...

    Micuţa Leyla era ascunsă într-un copac. Îl putea vedea pe tânăr printre frunzele copacului. Îi era ruşine să dea ochii cu el. Îşi propusese să stea acolo până va pleca, dar gândurile din noaptea care tocmai trecuse nu-i dădeau pace. Era emoţionată şi intimidată de privirea lui. Nu ştia ea cum să explice ceea ce simţea, dar îi plăcea această senzaţie. Nu mai simţise niciodată aşa ceva... era unică această experienţă. Şi îi plăcea atât de mult...
Tânărul era înconjurat de oameni, oameni care îl iubeau. Nici ei probail nu ştiau de ce îl iubesc, dar pentru faptul că el era acolo printre ei... şi încerca să-i ajute conta foarte mult pentru ei.
Leyla îi observa fiecare mişcare şi strângea la pieptul ei capul de păpuşă. Şi-ar fi dorit să fie lângă el chiar acum, să-l privească de aproape, să-l soarbă din priviri... Cât şi-ar fi dorit...

Soarele apunea, iar tânărul se pregătea să plece. Era trist... nu-i venea să creadă că fetiţa nu era nicăieri. Era atât de îngrijorat. Habar nu avea unde putea fi fetiţa. Se uita la păpuşa frumos împachetată care stătea pe scaunul din dreapta. Şi-ar fi dori să i-o fi dat-o fetiţei, dar ea nu era nicăieri... sau aşa credea el. De ar fi ştiut el unde era fata cu adevărat...

Mafioţii cu lăbuţe III


   Cei doi şoricei au reuşit într-un sfârşit să iasă afară nevăzuţi şi teferi. Micuţului şoricel îi transpirau lăbuţele de la atâtea emoţii. Parcă ceva mai frumos de atât nici nu-şi putea imagina. Privea spre micuţa şoricuţă... cu formele ei apetisante... Rămăsese cu guriţa deschisă...<
- Jasmin, da' eu tot îs curios... De ce ai venit tocmai aici?
- Ahh... prostuţule, trebuie tu să le ştii pe toate, nu-i aşa?
- Păi doar mă întrebam şi eu aşa... eram curios...
- Bine... uite cum stă treaba prostuţule, am interceptat un transport secret de şvaiţer şi am nevoie de tine.
Micuţul şoricel se oprise în loc. Nu-i venea să creadă că o fată atât de simpatică şi dulce ca ea se băgase în aşa ceva... Ea nu era aşa...
- De ce tocmai de mine şi de când te interesează pe tine astfel de treburi? Ţi-l pot sugera pentru astfel de treburi pe prietenul meu... e mai mare... eu nu mă mai bag în d'astea. Am făcut-o atunci, m-au prins Trupele şi m-am cuminţit. Acum sunt un şoarece cult, nu mă mai amestec eu în d'astea.
- Hai, nu fi prostuţ... ai şi tu de câştigat.
Micuţa şoricuţă îl pupă pe obraz...
- Hai, te rog ajută-mă...
Jasmin ştia că micul şoricel nu-i poate rezista, iar mai devreme sau mai târziu îi va ceda...
- Jasmin, dar ţi-am zis... eu nu mă mai bag în d'astea. E greu, e dificil şi în plus o astfel de treabă nu e pentru o fată atât de...
- Atât de?! Hai spune!
- Atât de firavă ca tine.
- Firavă?! Ahh...
Iar Jasmin scoase un chiţăit subţirel semn că era tare amuzată de spusele şoricelului.
- Prostuţule, se vede că nu ne-am mai întâlnit de ceva vreme. Nu mai sunt aşa de interesată de carte acum. Acum am descoperit mirosul şvaiţerului... Şvaiţer, îţi zic eu... Nimic nu poate mirosi mai bine decât nişte şvaiţer proaspăt.
- Jasmin, aproape nu te mai recunosc.
- Ştiu, nici eu nu prea mă mai recunosc... dar timpul trece şi ne schimbăm.
- Ăăă... aşa o fi...
- Adică cum să nu fie aşa. Uită-te la tine... acum câţiva ani învârteai caşcavalu' pe labe, iar acum citeşti... Parcă eu te mai recunosc...
- Da...dar...
- Niciun dar, eu vreau să ştiu acum şi aici dacă mă ajuţi cu trasportul... Vreau un răspuns prostuţule... Un răspuns.
Micului şoricel i se înecaseră aproape toate roţile de caşcaval. Nu-i venea să creadă că o fată atât de dulce ca ea umbla acum cu d'astea... Nu-i venea să creadă. Pe o parte îi era frică să zică că o ajută, dar pe alta... era atât de îndrăgostit de ea... încât nu-i putea rezista.
- Mmm... bine, te ajut.
- Ahh... prostuţule, ştiam că mă vei ajuta.
Iar mica şoricuţă îi sări la gât şi-l pupă.

Memoriile inimii IV


 * Poveste scrisă de Anonim


   În timp ce Leyla tremura de frig şi se gândea la acel bărbat, el era cazat la un hotel decent din apropierea sătucului. Tânărul fotograf tocmai ce lua masa la restaurantul hotelului. Mâncase o porţie de mahrube, iar la desert sekerpare. Gustase şi puţin rake, dar gustul de anason nu-i plăcu. Îi plăcea bucătăria tucească şi şi-ar fi dorit să guste mai multe, dar gândurile nu-i dădeau pace. Nu se putea gândi decât la micuţa Leyla. Probabil că era înfometată, ca toţi ceilalţi săteni... Probabil îi era şi frig... Nu putea uita ochii ei... Ochii ei luminoşi şi plăpânzi. Buzele acelea cărnoase şi felul în care strângea capul de păpuşă murdar la pieptul ei.
Se ridică de la masă şi se duse în camera sa. Se aşeză în pat cu ochii aţintiţi în tavan. Hotelul în care era cazat era foarte aproape de mare. Mirosul sărat al mării îi invada nările. Valurile care se spărgeau de mal îi dădeau o stare de linişte, de melancolie. Cu fiecare adiere de vânt un aer rece pătrundea în cameră.
Cu toate acestea, gândul lui tot la micuţa copilă era. Se ridică din pat şi îşi scoase apartaul de fotografiat. În el avea o grămadă de poze pe care le făcuse azi sătenilor. Poate printre acele poze reuşise să o prindă şi pe micuţă, dar din păcate nu avea nicio poză cu ea. Nici măcar una... Îi părea atât de rău. Îşi propusese ca la prima ora a dimineţii să pornească spre micul sătuc pentru a o întâlni pe micuţa Leyla. Voia să afle totul despre ea, despre viaţa ei. Voia să facă un articol separat doar pentru ea. Voia să mişte sufletele oamenilor cu povestea micuţei. Voia să facă ceva pentru ea. Voia să o salveze de acolo...

 
   Soarele tocmai ce ieşea din mare. Apa mării avea o culoare mai mult galbenă, chiar portocalie. Câţiva pescăruşi îşi căutau hrana în apa sărată a mării. Câteva adieri uşoare făceau ca draperia de mătase albă din camera tânărului să se mişte, astfel încât puteau intra câteva raze de soare. Era atâta linişte. Doar glasurile pescăruşilor deranjau acea linişte... Undeva departe, în larg, se putea observa o barcă care se mişca în ritmul valurilor.
Tânărul se trezise deja, iar acum admira minunatul peisaj savurându-şi cafeaua. Cafeaua era atât de neagră şi tare, dar era dulce. Dulce ca mica fetiţă. Un miros vag de nucşoară se putea simţi la fiecare înghiţitură. Îşi termină cafeaua, însipiră adânc aerul dimineţii şi se întoarse în cameră. Îşi luă geanta şi aparatul de fotografiat şi porni spre micul sătuc, spre micuţa fată... Abia aştepta să o întâlnească din nou...

sâmbătă, 14 iulie 2012

Mafioţii cu lăbuţe II


Mafioţii cu lăbuţe I




    Un miros rânced îi invada nările. Era scârbit de ceea ce simţea. I se răscolea stomacul său micuţ de fiecare dată când inspira. Nu se mai putea aşa ceva...oriunde se uita, numai brânză, caşcaval şi alte rahaturi. "Pff... ce noapte, ce noapte... oohh..". Îşi duse lăbuţa la fruntea sa micuţă şi o mângâie. Avea un cucui micuţ..."Să fiu al naibii... cred că nu a fost bun caşcavalu'. Mi-o trebuit mie şvaiţer dă-la... sau cum io zice... mama lui de şvaiţer... nu puteam rămâne la caşcavalu' ăsta obişnuit? Ohh... am vrut senzaţii tari, na de aici senzaţii tari...". Se ridică de pe jos... dar o ameţeală puternică îl trânti la loc.
"Vai de viaţa mea... În ce m-am băgat?! Mi-au trebuit mie lucruri d-astea? Oare de ce m-am lăsat influenţat? Sunt un papă-brânză. Da, exact... asta sunt. Păcătosul de mine le trage prea mult la măsea. Mi-au trebuit mie sticle cu licori din alea cu nume pompoase...aahhh...vai de coada mea cum am ajuns. M-am luat după brânză ăsta... Puteam rămâne la cărţile mele... dar el nu şi nu... Trebuie să mă întorc la cărţile mele. Aşa ceva nu se mai acceptă. Am jurat în faţa Trupelor Motăceneşti că mă fac şoarece cuminte... La naiba ea de viaţă...".
Micul şoricel privea în jur... sticle goale, ceva prafuri misterioase... şoricuţe adormite... prietenul său mângâind în anumite zone alt şobolan de gen masculin. "Iacc...", îşi spuse el în gând în timp ce încerca să se ridice şi să plece... Dar nu reuşi nici de data această să facă câţiva paşi că iar pică pe jos... "Mama ei de viaţă. Gata am spus. Gata cu petrecerile... Gata cu tot...". Micul şoricel se ambiţionă şi se ridică de jos în încercarea de a găsi o cale de scăpare din această cocină de şobolani adormiţi.
Mergea clătinat, se mai împiedica... privea în stânga şi în dreapta în speranţa că va găsi o cale de ieşire...
Făcuse doar câţiva paşi şi se opri speriat. Simţi că cineva este în spatele lui, îi simţi respiraţia...inima îi bătea cu putere...
Credea că sunt Trupele Motăceneşti, că l-au găsit iar acum îl vor mânca sau poate îl vor face friptură... Vroia să ţipe pentru a-i atenţiona şi pe ceilalţi... dar nişte lăbuţe mici îi astupaseră deja ochii.
- Ghiceşte cine e...
- Ăăă... habar nu am, dar nu mă mânca te rog!!
- Hai, îţi dau un indiciu...şi nu o să te mănânc, iubiţel.
- Iubiţel?!
- Da dragul meu, m-ai uitat?!
Îi luă mâinile de la ochi şi îl întoarse spre ea.
- Eu sunt iubiţel. Ai uitat de mine. Ahh... prostuţule.
Şi îl pupă pe micul şoricel pe obraz.
- Prostuţu' de tine... cred că ai tras pe nas prea multă otravă de nu-ţi mai aminteşti... Hai, te las să-ţi aminteşt de mine.
El se uita fix în ochii ei. Ce ochi frumoşi avea. Ce chip angelic. Doi ochi ca de mărgele... Zâmbea tâmp. Îşi imagina că era cu mica şoricuţă într-un lan de grâu, alergau, o ridica în braţe, o săruta... Năsucul i se mişca. Guriţa lui mică era întredeschisă... Şi atunci îşi aduse aminte cine era. Era micuţa Jasmin.Un nume atât de frumos pentru o şoricuţă atât de fromoasă. Nu îşi mai aducea aminte unde şi când o cunoscuse, dar asta se întâmplse acum multă vremea. Cam pe când încerca el să facă liceul. Jasmin purta o rochiţă neagră şi mulată care îi scotea în evidenţă formele ei voluptoase. Avea un mic tatuaj pe umărul drept, buzele ei erau atât de apetisante...
- Ahh... Jasmin, tu erai?! Nici nu ştii cât de mult mă bucur să te văd, dar credeam că eşti plecată la facultate că nu ai timp de d'astea cu nişte tipi... ăăă... ştii şi tu, nu chiar aşa de rasaţi ca tine.
- Prostuţule, vrei să zici că nu-ţi convine că sunt aici?
- Ah... nu Jasmin, chiar mă bucur... dar nu mă aşteptam să te văd.
Micuţa şoricuţă râse.
- Aseară păreai extrem de bucuros să mă vezi, dar acum nu cred că mai eşti atât de bucuros...
- Ăăăă... da?! Adică da... am fost, ăăă.. nu, nu adică sunt... sunt bucuros să te văd Jasmin. Chiar mă bucur, sincer.
- Ahh... prostuţule, ce te mai bâlbâi.
Jasmin îl luă de după gât pe micul şoricel şi îi şopti ceva la ureche.
- Păi hai să mergem, spuse micul şoricel. Dar pe unde ieşim?
- Stai calm prostuţule, găsim noi pe unde să ieşim.
Micul şoricel era în al nouălea cer. Iubirea lui din liceu, sau mai bine zis... atunci când vroia el să facă liceul revenise. Bine, el niciodată nu-i spusese ei că o place. Era prea laş pentru a-i face micuţei şoricuţe declaraţii de dragoste la o bucată de caşcaval sau şvaiţer... El nu era aşa...

*Va continua*

Vaile Mintii II.


~~~~~~~~~~~~~~~~~~Capitolul 2.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~


                    Din jurnalul Annei!

        10 septembrie
                                                              15:20

Fericirea vine in multe forme.In compania prietenilor buni,in sentimentul pe care-l ai cand visul cuiva devine realitate sau la reinnoirea promisiunii unei sperante.E in ordine sa-ti ingaduiesti sa fii fericit pentru ca niciodata nu sti cat poate dura acea fericire.

A venit toamna.Din cand in cand mai vad cate o frunza galbuie unduindu-se in vazduhul linistitor, lasandu-si apoi obrazii aramii pe iarba palida din parc.De la fereastra mea ingusta pot sa vad cum oamenii posomarati din parc isi  lasa gandurile sa alunece lin pe toboganele prea pline de copii ce afiseaza un zambet larg si sclipitor.Aici in mansarda ,aerul inca este innecacios,iar soarele imi izbeste fruntea incretita de neliniste.
Peste cateva zile este ziua mea.Mi-am aminitit asta atunci cand m-a sunat Kate sa ma intrebe ce cadou imi doresc.
-Hello dud’!Ce zici de-o plimbare prin parc?
-Kate,eu.... (nu stiam cum sa o refuz politicos).Poate mai tarziu.
-Anna,cred ca ar trebui sa incetezi cu acele poze,te uiti in fiecare zi la ele.Ar trebui sa mai iesi in oras.Ar trebui sa mai iesim,ca alta data.
-Dar nu..nu ma uit la poze,i-am spus cu vocea stinsa in timp ce ascundeam cateva poze sub cartile de pe masa.(Nu stiu de ce am mintit-o,in fond ea ghicise deja ce faceam).
-Anna.....macar,macar nu ma mai minti si nu te mai minti nici pe tine.Peste cateva zile este ziua ta si vreau sa iti revi pana atunci.Ai vreo dorinta speciala?

-Ah..nu..nu stiu.Surprinde-ma!
In fiecare an ma suna sa ma intrebe ce vreau de ziua mea.In fiecare an ii spun acelasi lucru:surprinde-ma,si in fiecare an ea soseste cu o ciocolata,si 2 cd-uri cu muzica.Niciodata nu mi-a luat doua cd-uri care sa imi placa cu adevarat,dar tatal ei este prieten cu seful magazinului de muzica,asa ca a doua zi de dimineata mergem impreuna si imi aleg alte doua cd-uri pe care apoi le devorez in singuratatea mea.
...................................................................................................................................................................................

                                                        13 septembrie
                                                                6:59
Am crezut ca ma voi simti altfel de ziua mea.Speram sa fiu mai fericita.Ca in oricare alt an o sa imi scriu cu rujul rosu pe oglinda ce se ascundea dupa perdeaua bufanta”be happy.”Si ca in oricare alt an la ora 9:00 am sa merg la cimitir.Tata nu este acasa.E al 3-lea an in care nu vine cu mine.Dar oare lui nu ii este dor?!
Cu 2 zile inainte ma anuntase ca de ziua mea imi va face o supriza,se va chinui sa ajunga mai devreme acasa si ma va duce intr-un loc special.Nu sunt foarte nerabdatoare sa-i aflu surpriza.Anul trecut m-a surprins cu o vizita in parcul de langa casa noastra si cu o inghetata care s-a topit pe pantofii mei rozalii.M-am prefacut ca zambesc si ca sunt fericita.Mereu ma prefac ca sunt fericita in preajma lui.Si cred ca si el se preface ca e fericit atunci cand e cu mine.Dar e bine ca nu trebuie sa ne prefacem prea mult.E atat de ocupat incat il vad doar pentru cateva minute seara cand urca in camera mea si-mi sopteste:vecinii sunt in bucatarie.Si astfel eu cobor in camera lui si amandoi ne uitam pe geam si-i privim pe vecinii nostrii de vizavi care s-au asezat la masa.Ieri,au mancat paste.Asta au mancat in ultimele doua zile.Apoi cand vecinii sting becul tata ma saruta pe frunte de noapte buna de doua ori,iar eu urc in mansarda parca prea stramta pentru ideile ce-mi defileaza prin minte.Obiceiul cu spionatul vecinilor il am de cand aveam 7 ani si mi-a spus mama ,ca un secret, ca ea gateste a doua zi ceea ce mananca vecinii seara.Si tot in secret ne uitam la ei pana cand isi puneau o cana mare de ceai la finalul mesei Acum ma uit la ei de dragul vremurilor trecute…rar se mai intampla sa mananc a doua zi ceea ce au mancat ei seara.



13:47 
O sa imi iau paltonul vechi si lung peste bluza aramie cu parfum de toamna si am sa ies afara,in parc.Picura.Eu am sa-mi deschid larg mainile si am sa imbratisez stropii reci ce or sa se napusteasca deasupra crestetului meu golas.Voi zambi larg si imi voi sopti ca e in ordine sa-ti ingaduiesti sa fii fericit ,pentru ca niciodata nu sti cat poate dura acea fericire.


                                       Va urma...



Memoriile inimii III


  * Poveste scrisă de Anonim

     Micuţa Leyla stătea întinsă pe jos, pe nişte frunze uscate într-o cociobă din lemn alături de doi adulţi. Aceşti adulţi nici măcar nu erau părinţii ei. Cocioaba era sărăcăcioasă şi mirosea a peşte. Pe jos erau numai frunze uscate, acestea formând patul lor. Era înfometată. Nu-şi dorea decât câteva guri de mâncare. Era atât de răcoare, iar cârpa aceea minusculă nu-i ţinea deloc de cald. Nici măcar gândurile ei nu-i ţineau de cald acum. Încerca să se acopere cu frunzele uscate ca de fiecare dată când îi era frig... Parcă era mai bine. Ţinea strâns la piept ei capul de păpuşă murdar şi se gândea la acel necunoscut. Gândurile îi dădeau fiori. Era prea mică şi nu ştia încă ce e aceea dragostea. Nu ştia ce înseamnă a iubi. Ea nu iubise niciodată pe nimeni. Nu avea părinţi, nu avea fraţi sau rude aici. Fusese vândută de părinţii ei când avea doar câteva luni unor traficanţi. Poate dacă nu ar fi fost adusă aici ar fi trecut probabil prin alte coşmaruri. Probabil ar fi fost supusă bătăilor regulate şi a abuzurilor sexuale. Cum putea iubi lumea în care trăia ea acum?
Dar acest... acest om... Bine îmbrăcat, curat, probabil că nu era nici înfometat o făcea să suspine. Nu putea uita ochii lui căprui, luminoşi şi blânzi... şi atât de dulci. Şi-ar fi dorit să nu-i fost chiar atât de ruşine de el. Şi-ar fi dorit să-l fi privit direct în ochi şi să se fi apropiat de el. Ce rău putea să-i facă? Oamenii din sat îl plăceau.
Vântul şuira, iar un frig năprasnic puse stăpânire pe mica copilă. Poate era mai bine dacă nu se năştea. Pentru ce s-a născut? Să trăiască în mizerie şi foamete?
Încerca să adoarmă. Tremura şi strângea din ce în ce mai tare capul de păpuşă la pieptul ei. Gândul ei era tot la tânărul chipeş care o făcea să mai uite că îi e foame şi frig. Era atât de plăcut acel sentiment...
Abia aştepta să se lumineze pentru a se mai întâlni cu acel necunoscut...

Memoriile inimii II


    * Poveste scrisă de Anonim


    Stătea cu sticla de whisky în mână şi se gândea la Leyla. Leyla probabil era departe acum. Prea departe de el. Leyla, frumoasa lui iubire. Tânăra care îl fermecase din prima clipă.
    Nu avea nici 12 ani când el a dat peste ea. Crescută în praf, nemâncată, bătută constant. Când o întâlnise prima dată pe Leyla el era un jurnalist tânăr şi chipeş de 27 de ani trimis într-un sat din Turcia pentru a realiza un articol despre oamenii de acolo, despre obiceiurile lor, despre sărăcia lor... Ajuns acolo a fost uimit să vadă atâta sărăcie şi tristeţe. Oamenii trăiau în cocioabe construite din lemn sau pământ. Vestimentaţia lor era asigurată doar de o cârpă care încerca să le acopere corpurile murdare şi prăfuite. Copii plângeau de foame. Nu exista apă potabilă, doar cea dintr-un râu... Atât adulţii cât şi copii se hărneau doar cu peşte şi fructe. Tot acest peisaj semăna din ce în ce mai mult cu unul din Asia sau Africa. Copii deformaţi, chinuiţi, înfometaţi şi murdari... Nu se putea ca un asemenea peisaj dezolant să nu lase o mică amprentă pe sufletul oricărui om. 
O tristeţe aparte pusese stăpânire pe sufletul lui când văzuse pentru prima oară chipul tinerei fete. Umbla cu picioarele goale, cu o cârpă care încerca să-i acopere corpul micuţ şi murdar. Avea chipul plin de praf, dar buzele ei roşii şi cărnoase se puteau observa chiar foarte bine. Părul ei era îmbâcsit şi încâlcit, dar încă se mai observa că era blond. Ochii ei albaştrii şi mari păreau două safire rătăcite. Erau atât de luminoşi în comparaţie cu murdăria de pe chipul ei... Ţinea într-o mână un cap de păpuşă vechi, uzat şi murdar. Probabil singura ei jucărie... Ochii ei mari şi curioşi erau aţintiţi asupra lui. Acel tablou dintre el, om al lumii civilizate, îmbrăcat bine, curat, căruia nu-i lipsea mâncarea şi dintre ea... o fetiţă a mizeriei, fără haine sau mâncare înconjurată de sărăcie şi foamete era de nedescris. El era pata de culoare în acel mic sătuc. Era atât de emoţionat de prezenţa fetiţei. Încerca să se apropie de ea, dar ea fugea asemenea unui câine sperios. În acea zi nu se apropiase de el. Îl privea de la distanţă. El era înconjurat de copii şi de adulţi de toate vârstele. Numai ea stătea retrasă cu capul de păpuşă murdar privind spre el, spre chipul lui. Ochii lui căprui, părul lui de un şaten închis poate chiar negru, privirea lui blândă şi calmă, blândeţea cu care le vorbea oamenilor... toate acestea o făceau să suspine şi să se ruşineze de fiecare dată când privirile li se întâlneau.

vineri, 13 iulie 2012

Fiecare sfârşit e-un nou început...


   Într-o colibă, pe o plajă uitată de lume, respiră două suflete. Respiră speriate. Furtuna ce izbeşte valurile de ţărm nu le ajută deloc. Fulgere crapă diferite porţiuni ale cerului de culoarea cernelii.
   -Mi-e frică! O să se termine vreodată?
   -Totul are un sfârţit, răspunde el pe un ton ce se vroia calm.
   -Să înţeleg că şi noi...?
   -Totul.
   -Eu nu vreau să se termine! Niciodată! Chiar dacă asta înseamnă să rămânem aici pe veci şi afară să fie furtună, nu-mi pasă! Şi ştii cât urasc furtunile... Şi nu-mi pasă! Vreau să fim tu şi eu...noi...mereu...
   Larimile n-o mai lăsară să spună nimic. Îmbrăţişarea caldă ce-o primi îi dădu siguranţa de care avea nevoie. Mintea îi dicta că nu va fi bine, dar inima ţipa din răsputeri că vor rămâne aşa mereu. Zâmbind, se lăsă purtată de somn, ingorând acum zgomotele furtunii. 
   Dimineaţa soarele şi cântul pescăruşilor o treziră. În colibă totul era pustiu, gol. părăsit parcă. Deodată un fior de gheaţă în străbătu întregul trup. Ieşi afară şi nu găsi nimic, doar plaja goală. Se întoarse şi începu să cotrobăie cu disperare printre puţinele lucruri din colibă. Simţea cum lacrimile i-au inundat ochii şi i se scurg rapid pe obraji. Nu-i păsa. Găsi o hârtie maro, mototolită şi apoi îndreptată pe care era scris ceva. Nu putea sa citească. Mâinile îi tremurau. Îşi facu curaj şi începu:

„Ţi-am spus - totul are un sfârşit. 
Dar după orice sfârşit 
vine un nou început.”

   Lacrimile îi inundară din nou ochii. Ieşi afară şi se aşeză în mijlocul plajei. După un timp nu mai plângea. Se uita doar hipnotizată la valurile ce mângâiau nisipul ud. Întoarse capul în stânga ei şi văzu în depărtare o siluetă străină apropiindu-se lent.
   Îşi întoarse capul iritată. Nu vroia să vadă pe nimeni. În plus, ea credea ca erau singuri acolo...
   Îşi fixă privirea spre orizont. Silueta continua să se apropie de undeva din stânga ei. Începu să intre în panică. De ce se apropia atât de mult un străin? Încercă să pară indiferentă, să-l ignore în continuare.
   Silueta ajunse la 2 metri de ea şi se opri. Îşi întoarse privirea din instinct. Era un bărbat. Un bărbat nu foarte înalt, dar în nici un caz scund, slab, îmbrăcat în alb. Primul gând ce-i trecu prin minte fu de ce s-ar îmbrăca cineva într-o cămaşă albă pe o plajă pustie. 
   Bărbatul zâmbea. Zâmbetul, înspăimântător de alb, te speria prin fericirea ce o emana.
   -Se poate? o întrebă noul venit, aşezându-se lângă ea.
   -Încearcă, răspunse ea privind din nou în gol spre orizont.
   -Ai păţit ceva? întrebă el pierindu-i zâmbetul.
   -De ce te-ar interesa pe tine? Eşti doar un străin, nu-ţi pasă.
   -Şi preferi să stai singură şi să suferi? Mă gândeam că poate ai vrea să povesteşti cuiva...
   Nu apucă să-şi încheie fraza, că ea începu să plângă în hohote. Un instinct nebunesc îi dicta să o îmbrăţişeze, dar se abţinu, ştiind că asta ar speria-o. Se mulţumi doar privind-o, deşi ştia că asta nu o ajută cu nimic.
   Ea se calmă şi începu să povestească, descărcându-se. Când ajunse la seara precedentă nu mai putu continua, începând din nou să plângă. De această dată el o îmbrăţişă şi-i mângâie părul castaniu ce lucea în soare. O calmă, după care începură din nou să vorbească, deviind încetul cu încetul de la subiectul iniţial. La scurt timp începură să râdă. Zâmbetul lui alb o făcea şi pe ea să zâmbească, iar zâmbetul ei îl transforma pe al lui în râs.
   Soarele deja începea să coboare din mijlocul cerului, iar pe plajă râsetele din ce în ce mai stridente continuau. Nu le era nici foame, nici sete, nici somn. Se hrăneau unul cu râsul celuilalt. Deşi abia se cunoscuseră şi încă nu-şi ştiau unul altuia numele, fiecare ştia cel puţin jumătate din viaţa celuilalt.
   Priviră apusul împreună, apoi se despărţiră. El o sărută pe frunte, ca un vechi prieten din copilărie. Îşi spuseră numele, apoi fiecare plecă în direcţia lui, având în suflet speranţa revederii.
   Ea nu îşi mai amintea ziua de dinainte. Tot ce avea în minte era numele lui...



Memoriile inimii I


* Postare scrisă de Anonim


- Leyla, stai..
- Lasă-mă în pace! Cum ai putu să-mi faci aşa ceva?
- Dar, Leyala... eu tot pe tine te iubesc.
- Cum poţi spune asta? Cum poţi să mai spui asta? Dacă mă iubeşti te rog să-mi explice ce căuta acea fiinţă în casa asta, în braţele tale! Spune-mi!
Tânăra fată se uita în ochii lui, dar acesta nu  avea curajul să mai spună ceva. Lacrimile tinerei i se scurgeau pe obraji şiroaie. Ochii ei albaştrii păreau că se scurg, iar buzele sale cărnoase erau roşii ca sângele. Părul ei blong şi buclat  îi încadra de minune faţa ei rotundă.
- Cum ai putut să-mi faci aşa ceva?
- Leyla, draga mea, chiar nu-mi pot explica ceea ce s-a întâmplat.
- Da, ai dreptate. Chiar nu-ţi poţi explica cum a ajuns târfuliţa asta în casa noastră. O fi apărut ca prin magie în casa asta, în patul ăsta, în braţele tale.<
Era atât de sarcastică şi ironică. Lacrimile i se opriseră, iar o stare de nervi puse stăpânire pe ea. Dorea să lovească. Poate chiar pe el, cel care îşi bătuse joc de sentimentele ei. 
-  Am fost o proastă, iar tu ţi-ai bătut jos de sentimentele mele. Ah... idioata de mine. Cum am putut să cred că un tip ca tine va fi interesat toată viaţa lui de mine?<
- Dar Leyla, nu mi-am bătut joc de tine niciodată.
- Nu, nu ţi-ai bătut joc. Doar m-ai înşelat cu alta. Eu sunt un copil. Sunt o proastă. O orfană. Asta sunt. Ştii ceva? Eu am plecat din casa asta, din viaţa ta. Descurcă-te!
- Dar Leyla, stai!
Dar era prea târziu. Leyla plecase trântind uşa cu putere în urma ei. 
- Leyla, Leyla!!
Inima îi bătea cu putere. Sângele îi fierbea în vene. Era plin de nervi. Nici el nu ştia ce îl determinase să facă ceea ce tocmai făcuse. Dacă ar fi putut da timpul înapoi, cât de bine ar fi fost...

joi, 12 iulie 2012

Vaile Mintii I.


~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ ~~~Capitolul 1.~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Din confesiunile lui James!

Inconstient conceptia umana admite teoria conform careia iubirea,iubirea colosala,ar trebui sa aiba ca si destinatar princeps oamenii puternici.Nu orcui ii este destinat o iubire profunda,o iubire in urma careia sa ramai doar cu simtul respirator.
Eu una constat,inerta,ca o iubire intr-o forma complexa m-ar ucide,mi-ar sufoca inimca absorbindu-I puterea.Am pastrat ceva din frumusetea unei iubiri trecute.Ce-I drept simpla si scurta.O iubire grandioasa nu mi-a fost dat sa intalnesc.De astfel ,inconstient,fug de ea.Nu ma tem de esenta ei ci de efectele unei eventuale plecari,subtile,neanuntate,pentru totdeauna…” (Din Jurnalul Annei)



Am ridicat capul din jurnal sa vad daca Anna  mai e atenta la ceea ce ii citesc.Ochii ei negrii si sticlosi pareau goi si se atinteau undeva in neantul din spatele meu,inghitind cate un fald de lumina.
-Anna,esti atenta la mine?Iti aduci aminte cine sunt?
O intrebam din cand in cand asta,in speranta ca poate ,ca printr-un miracol isi va aminti de mine,dar ea se uita fix la jurnalul pe care il tineam in mana si cu unghiile vinete isi zgaria pielea moale a bratului.Imi era dor sa ii aud vocea limpede si mintea clara.
-Doi e mai frumos,nu?!
Ma uitam atent la ea,neintelegand ce zice.De fiecare data cand o vizitam veneam cu speranta ca ea isi va reveni.Dar propozitiile scurte ce I se invalmaseau pe buze pareau de nepatruns.Am inchis jurnalul nervos.Poate ca am gresit crezand ca daca ii voi citi din jurnalul ei,isi va aminti treptat de viata ei de dinainte,de persoana care obisnuia sa fie.
-James!!!
-Da?Ii raspund eu mirat,era pentru prima oara de cand a innebunit cand ma striga pe nume.Eram atat de curios sa vad ce-o sa zica,incat as fi luat-o in brate de bucurie atunci cand am auzit-o articuland calduros numele meu.
-Ploua…ploua cu fluturi,vezi?!
Si imi arata cu mana uscata si timida  spre tavanul alb si rece al camerei.
-Da,Anna,ploua!Am iesit rapid din camera ei trantind usa in urma mea.Simteam ca innebunesc si eu acolo.Ma simteam neputincios cand o vedeam pe Anna cu mintea atat de fragila.Alergam pe holurile sanatoriului vrand sa ies cat mai repede din el pentru ca simteam ca ma sufoc.Nu m-am mai oprit cand asistenta m-a strigat.Avea sa ma intrebe iar daca Anna e mai bine.De ce ma intreaba pe mine?Ea e asistenta,ea ar trebui sa stie.Cand am iesit din curtea mare a sanatoriului ,imbacsita de flori ofilite ,doctoral Annei tocmai intra.
-Am sa-ti dau o veste James!
Pe fata zbarcita si patata de lumina sidefata i-am zarit un zambet urias,batjocoritor.

                          Va urma…

Earthquake

   Dormea liniştită ca un bebeluş sub pătura ei înflorată şi frumos mirositoare. Visa ceva frumos - că erau ei doi pe un câmp plin de flori sălbatice în aveau toate culorile posibile şi imposibile. Soarele strălucea fără să ardă, o briză uşoară adia din când în când, iar ea aduna flori în timp ce el îi împletea o coroniţă. Când termină şi-i aşeză coroniţa pe creştet, cei doi se priviră în ochi o clipă, iar când erau pe punctul de a se săruta... totul a început să se clatine. Visul fetei a dispărut, iar trezirea la realitate a fost un adevărat coşmar. Totul chiar se clătina. Auzea bufnituri şi ţipete peste tot în jur şi  îşi auzea numele strigat. 
   Când a realizat că e cutremur, s-a băgat cu totul sub pătură de groază. Şi-a pus o perină peste cap, protejându-se oarecum, chiar înainte ca o bucată din tavan să se prăbuşească.
   Când totul s-a liniştit, ea respira speriată printre suspine. Plângea. O placă de beton o apăsa pe abdomen de abia putea să respire, iar o alta o zgâriase foarte tare la un braţ. Cel puţin aşa se gândea ea - simţea o durere îngrozitoare şi ceva cald care i se prelingea pe acel braţ. Cu siguranţă era sânge.
   Secundele treceau cu încetinitorul. Ei îi era din ce în ce mai greu să respire, atât din cauza durerii, cât şi din cauza dărâmăturilor care o sufocau. Tot trupul începuse să îi tremure spasmodic. În jur începeau să se audă tot mai multe gemete disperate. Nimeni nu-i mai striga numele acum. Îşi dorea să moară, îşi dorea să fi murit deja.
   După un timp ce păruse infinit, oamenii începeau să fie scoşi dintre mormanele de dărâmături. Putea auzi asta, dar ea nu se simţea în stare să scoată nici un zgomot. Se concentra să audă glasurile părinţilor ei, însa asta nu se întâmpla. Privea fix într-un punct unde ar fi trebuit să fie tabloul cu fotografia lor de familie. Nu se mai vedea din el decât o aşchie mai mare ruptă din ramă şi un colţ de hârtie mototolită. Începu să plângă din nou...
   - Mai e cineva aici? Vă rugăm ţipaţi, scoateţi un sunet dacă mai este cineva în viaţă, auzi ea strigându-se în apropiere de repetate ori.
   Încercă să se mişte însă nu reuşea. Vroia să strige, însă lacrimile şi durerile o lăsaseră fără glas.
   - Se pare că nu mai e nimeni. Va trebui să căutăm cadavrele acum.
   În acel moment ea ţipă cât o ţineau plămânii - „NU”. Era o negaţie a tot ce se întâmplase - nu putea fi adevărat! Era refuzul ei de a muri, de a fi un cadavru.
   Oamenii de afară au auzit-o şi s-au grăbit să o scoată de acolo. În lumina slabă a dimineţii - soarele încă nu răsărise - îşi văzu vecinii adunaţi într-un grup unde li se acorda primul ajutor în timp ce sperau ca şi rudele de sub dărâmături să fie încă în viaţă printr-o minune. Era în zadar însă. Ea o ştia. Era ultima supravieţuitoare. A fost şi ea dusă alături de vecinii ei şi i s-a acordat imediat primul ajutor. Se pare că mâna ei nu fusese doar zgâriată,ci era ruptă într-un asemenea hal că unul din oase îi ieşea în mod dezgustător prin piele. Avea de asemenea o enormă pată roşie, ce cu siguranţă avea să se transforme în vânătaie, caree se întindea pe întregul abdomen şi pe piept, însă aia era, deocamdată, o nimica toată. După ce a fost bandajată provizoriu şi i s-au administrat nişte analgezice puternice, fata a dat să plece de acolo. Nu mai plângea deloc, însă o urmă a tristeţii avea să îi rămână pe viaţă în privire. Ştia că ai ei erau morţi. Era sigură de asta. În timp ce se îndepărta un bărbat a văzut-o şi a fugit după ea încercând să o oprească.
   - Hei, domnişoara, unde mergeţi? Nu aveţi voie să părăsiţi locul până nu se contabilizează numărul de supravieţuitori.
   Ea se uită nedumerită în ochii bărbatului pentru o clipă. Şi el avea tristeţea în ochi. Oare pierduse pe cineva drag? Era îngrijorat pentru cineva? După câteva secunde îi răspunse:
   - Şi ce să fac aici? Ai mei sunt... nu mai sunt, spuse ea cu ochii din nou umezindu-i-se. Nu mai am pe nimeni aici. Nu mai am nimic. Lăsaţi-mă să plec. Lăsaţi-mă să merg să caut singura persoană de care-mi mai pasă pe lume. Vă rog...
   Bărbatul dădu din umeri şi spuse „Bine, nu-i treaba mea. Vedeţi numai să nu aibă cutremurul vreo replică... Adăpostiţi-vă măcar.” după care se întoarse şi plecă.
   Ea a luat-o încet, şchiopătând - nu putea merge prea repede din cauza vânătăii care îi apărea încet-încert pe abdomen, spre singurul loc din univers spre care inima o mai conducea. „Te rog să fi în viaţă, te rog! Nu poţi fi mort, nu tu! Te rog!” era tot ce-şi repeta în minte în timp ce soarele începea să răsară.
   După aproximativ o jumătate de oră, dacă nu o oră, ajunse unde dorea. Se uită în jur panicată deoarece asfaltul era acoperit de trupuri neînsufleţite acoperite de pânză albă. Apoi îl văzu. Stătea sub un copac. Avea un picior rupt, se vedea clar asta, dar era viu! N-a ştiut niciodată de unde a scos atunci atâta putere să alerge până la el. Luându-l în braţe cu braţul sănătos a început să plângă în hohote. Era un plâns de fericire, eliberare şi în acelaşi timp de o durere infinită.
   - Slavă Domnului! Eşti viu, nu pot să cred! Mulţumesc, Doamne, mulţumesc! Vai, nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu mai erai nici tu.
   Îi spuse toate astea dintr-o suflare, printre lacrimi, dar apoi văzu că el nu reacţiona nicicum. Se depărtă puţin pentru a-i privi faţa.
   - Hei, de ce nu spui nimic? De ce nu faci nimic? Priveşte-mă!
   El o privi atunci în ochi plângând.
   - Mama... e...
   Oh, nu! Şi ai lui muriseră...
   - Ş-ştiu. Şi ai mei...
   Apoi se ţinură în braţe, fiecare plângându-i pe cei pe care i-au pierdut.
   - Mă scuzaţi. Tinere, am găsit un domn care este încă în viaţa între dărâmături. Poate se întâmplă să îl cunoaşteţi...
   El ridică ochii.
   - Tată!
   Era tatăl lui şi era încă în viaţă, dar nu mai avea mult... Era rănit în zona plămânilor şi a abdomenului fiind acoperit de sânge şi nu se putea mişca - probabil şi coloana îi era ruptă.
   - Tată nu! Nu şi tu spuse el aplecându-se peste tatăl său, nepăsându-i că se umple de sânge. 
   - Nu p... nu plânge ca o fet... iţă. Asta e... Voi do...doi...trebuie să v... vă iubiţi! spuse tatăl băiatului privindu-i cald pe amândoi, iar apoi închizând definitiv ochii în timp ce o lacrimă îi curgea pe obrazul stâng.
   Cei doi au început să plângă şi s-au strâns puternic în braţe. Nu mai aveau nimic. Nu se mai aveau decât unul pe altul. Când s-au calmat, s-au privit în ochi... şi-au ştiut. S-au sărutat. Nu fuseseră niciodată împreună până la acel dezastru, dar de atunci încolo au fost nedespărţiţi. Rămaşi amândoi singuri pe lume, fără nimic şi nimeni care să-i ajute, s-au iubit mai mult şi mai mult în fiecare zi a vieţii lor.