Se afișează postările cu eticheta iubire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta iubire. Afișați toate postările

duminică, 12 mai 2013

Vis


              Luna pe cer îmi zâmbeşte şi-mi şopteşte tainic vechi poveşti. Poveşti în care ne plimbam sub clar de lună pe o alee pe care liniştea domnea. O alee pe care eram noi doi... ca doi singuratici ce se pierd în liniştea nopţii ce se lasă mângâiaţi de razele lunii şi protejaţi de miile de stele ce străluceau pe cer.
              Păşeam încet, parcă încercând să oprim timpul... să ne petrecem timpul doar noi doi... apoi să-i dăm drumul ca şi cum nimic cu s-ar fi întâmplat. Apa ce curgea pe lângă alee ne cânta balade de iubire, iar vântul ne răcorea inimile înfierbântate. Sub clar de lună tu mă certai, dar mergeam mai departe... străbătând drumul cel lung în căutarea fericirii ce se găsea la capătul lui. Credeam că la capătul lui voi primi ceea ce demult aşteptam. Aş fi scris pe fiecare bucăţică din acea alee că mi-a fost dor de tine şi că vreau să simt cum buzele tale le ating pe ale mele, dar cred că aş fi scris degeaba. Poate că nici nu ţi-ar fi păsat, poate că ploaia ar fi şters toate urmele şi ar fi lăsat totul ca la început... Poate că totul s-ar fi pierdut în negura vremii, dacă tu nu m-ai fi prins în braţele tale şi nu m-ai fi sărutat ca să-mi opreşti lacrimile ce-mi udau obrajii.
             Luna îşi continuă povestea... cu noi mergând mai departe, ţinându-ne de mâini şi înţelegându-ne doar din priviri.

             Dacă am crezut vreodată că va fi ceva, a fost doar un început de nebunie. Nu au fost decât versuri scrise de un poet cu inima plină de iubire care mai apoi s-a plictisit de muzele lui şi le-a despărţit.
Acum poetul se roagă pentru iertarea marelui păcat ce l-a făcut. A unit doi oameni ce nu se înţelegeau. I-a chinuit şi i-a amăgit. Dacă a fost ceva cu adevărat, numai ei doi ştiu... Numai ei ştiu dacă a fost un strop de fericire într-o mare de tristeţe. Numai ei ştiu adevărul.
            Poetul doar a dorit să creeze o poezie de o măiestrie ieşită din comun... dar nu a reuşit decât să unească şi în acelaşi timp să despartă doi oameni.

vineri, 8 februarie 2013

Dragă... TU


             

         "Dragă... TU,


             Ştii cine ar întoarce timpul înapoi? Eu! Da, eu. Eu aş întoarce timpul înapoi şi aş încerca din nou. Ce aş încerca? Să nu mai fac ceea ce am făcut. Fiecare dintre noi avem regrete. Nu regretăm pe moment, ci în timp. Regretăm atunci când e prea târziu. Ştii ce am făcut... şi cred că toţi ştiu. Am impresia că atunci când mă uit în ochii oamenilor, ei ştiu totul. Am impresia că mă ceartă şi îmi reproşează... Că mă arată cu degetul şi mă pedepsesc. Poate că tu nu o să ştii niciodată, dar îţi spun eu... mă doare. Mă doare al naibii de tare şi zâmbesc cu tristeţe în timp ce sufletul îmi tremură, dar îmi spun că o să treacă. Nu e decât un simplu virus ce a pus stăpânire pe mine.
Simt, şi nu numai că simt ci şi cred, că ai avut dreptate... Mi-am bătut joc de tine, dar nu numai prin cuvinte... ci şi prin toate lucrurile pe care le-am făcut sau nu le-am făcut. Îmi pare rău.
             M-am aruncat cu vitejie în valuri mult prea mari, deşi nu ştiam să înot. O perioadă am reuşit să mă menţin la suprafaţă şi am sperat că o să reuşesc să ajung la mal, dar m-am înşelat. E prea târziu să mă mai agit. Eu am obosit, iar apa m-a tras la fund. 
             Aş vrea eu să mai sper. Aş vrea eu să mă mai amăgesc cu vise... cu ochii tăi, cu vocea şi chipul tău, cu atingerea ta blândă... Aş vrea să mai visăm împreună, să ne gândim la viitor... Dar nu se mai poate.
Nu m-aş fi avântat niciodată în valuri mult prea mari dacă îmi reamintea cineva că nu ştiu să înot. Dar mi-a plăcut, chiar dacă acum e prea târziu să mă mai salvez. Mi-a plăcut să mă contopesc cu valurile...
Voi muri în valuri şi mă voi naşte din valuri.
Razele lunii se vor reflecta în mine...
Iar tu te vei avânta în valuri pentru a te răcori.
             Îmi pare rău, sincer... îmi pare rău.

                                                                                       Tot eu, deşi aş vrea
                                                                                                           să nu mai fiu eu"

miercuri, 21 noiembrie 2012

O scrisoare


"Dragul...


    Am ezitat... m-am gândit, am zis că nu... dar până la urmă tot am făcut-o.

    Nu ştiu cum se face că oricât de mult mi-aş dori să nu mă măi gândesc la tine, mă gândesc chiar mai intens la tine. Nu, nu vreau să mi te scot din minte, din gând... din vise. Te voi păstra acolo, într-un "loc secret" special creat doar pentru tine...
Amintirile sunt mereu păstrate în inimă aducându-ţi aminte că iubirea este cel mai frumos lucru care te poate condamna la suferinţă.
    Acum e târziu să mai adaug ceva la tot ce a fost frumos... s-au depănat atâtea amintiri, atâtea gânduri frumoase, atâtea clipe minunate într-un timp aşa de scurt încât mi-a amuţit gândul printre lacrimi.
    Oare există dragoste absolută? Sau ochii care nu se văd se uită? 
Când îmi amintesc clipele petrecute împreună îmi vine să mor de dorul lor. A fost un vis aproape împlinit! M-am lăsată purtată de glasuri pe aripile amintirilor ca să retrăiesc încă o dată clipa. Îmi amintesc primele clipe în care ne-am cunoscut, clipele pe care le-am petrecut, toate acele zile în care stăteam şi povesteam… Visam alături de tine, însă acum mi s-au spulberat toate visele. 
Imaginea ta îmi apare în minte de multe ori. Apari ca un înger, dar eşti mult prea sus ca să te pot atinge. Te uiţi la mine cu blândeţe, îmi zâmbeşti… şi dispari! Acum îmi rămâne doar amintirea... că am trăit amândoi în acelaşi vis… ştiu că am un mod ciudat de a iubi şi arăta asta. 
Câteodată noaptea te visez că te ţin în braţe şi că te strâng la piept. 
    Mai sunt multe de scris dar mă rezum doar la atât. Mai sunt multe pe care să ţi le spun... dar mă opresc... Mai sunt multe de spus, dar e prea târziu... Au mai rămas doar amintirile. Amintiri frumoase...
    
    Când am scris aceste rânduri mâna mea a scris după dictarea creierului şi a sufletului căci ochii mei nu au mai văzut. Fiecare lacrimă care a alunecat pe obrazul meu a fost o picătură din mine. Vreau să-ţi spun că am scris o scrisoare cu lacrimi, iar cu vântul ţi-am şoptit-o.
    Eşti singura persoană pe care nu mi-o pot scoate din gând.

                                                A ta...
                                                                                   oricine am fost eu cândva...

P.S: Îmi pare rău"

     Îşi şterse lacrimile şi reciti scrisoare. O împachetă şi scrise la destinatar "Pentru o persoană dragă".
Privi încă o dată plicul. Nu, nu îi poate trimite scrisoarea. Dacă o va citi şi va mototoli foia de hârtie pe care au picat zeci de lacrimi peste cuvintele ei? Dacă nu îi va păsa... Dacă nici nu o va citi?
Lacrimile îi invadă din nou ochii... 
Îşi şterse lacrimile şi adăugă lângă destinatar: "Te rog să o citeşti. Îmi pare rău".

luni, 17 septembrie 2012

Povestea lor


"- Şi orice s-ar întâmpla... vei rămâne în inima mea şi în alţi ochi căprui nu mă voi pierde şi nici nu mă voi încrede."
Apoi buzele li se uniră în cel mai dulce sărut, un sărut ce le va aduce aminte de acel moment... când... pe peronul unei gări, sub lumina unui felinar ce îi învăluia... în puterea nopţii legămintele au fost făcute urmând să fie respectate până la următoarea întâlnire.
"- Să nu mă uiţi..."
Nu şi-ar fi dorit ca el să o uite... niciodată. Putea uita lucrurile simple, lipsite de importanţă... dar nu ar fi vrut să o uite. Şi ar fi lăsat un semn ca să nu fie uitată. L-ar fi sărutat încet, l-ar fi îmbrăţişat cu multă căldură şi i-ar fi şoptit două cuvinte... Poate că toate astea reprezentau cel mai puternic semn ca să nu fie uitată...
Îi zâmbi cum numai el ştia şi îi promise că nu o va uita, că va rămâne măcar o mică parte din ea în sufletul lui... orice s-ar întâmpla.
Îi ridică faţa din pământ... şi îi şterse o lacrimă...
"- De ce plângi?"
"- Îmi va fi dor de tine..."
O strânse în braţe iar ea îi auzi inima bătând, ceea ce o făcu să se liniştească... Atâta timp cât inimile lor băteau, nu se puteau uita...
"- Eu o să plec... Îmi promiţi că o să fii cuminte?"
"- Da."
O mai sărută pentru ultima dată înainte să plece... Îi promise că orice s-ar întâmpla nu o va uita...
Şi plecă...
Privea absent peisajul cufundat în întuneric... Privea luna cea mare încojurată de zecile, chiar sutele de stele ce licăreau... îşi muşcă buzele şi simţi gustul dulce lăsat de buzele ei... Îşi aminti de lacrima ei... şi de promisiune... simţi braţele ei în jurul trupului... simţi un dor puternic...

Zorii zilei îi prinse unul în braţele celuilalt... Nu puteau sta separaţi... Nu se putea ca două suflete ca ale lor să stea separate... Ar fi fost împotriva oricăror reguli ale Iubirii...


miercuri, 12 septembrie 2012

Un nou început


Iubire nestinsă 
Ce face inima să bată-ncetişor, 
Cu un gând bezmetic...
Şi un vis zburător.

    Uneori lacrimile nu mai sunt lacrimi... Razele soarelui nu te mai încălzesc.
Nisipul din clepsidră nu se mişcă... Dar tu eşti prins într-o fugă absurdă... Te duci, ca acele vesele clipe spre al lumii capăt.  Zadarnic te zbaţi... E doar o simplă închipuire. 
    Nu ai unde să fugi, să te ascunzi... Vei fi găsit... Fie pe cer sau pe pământ, sub formă de fluture, om sau stea... Te va găsi... 
    Când crezi într-o iubire, ai impresia că timpul îţi aparţine. Că te joci cu lumea, că mai faci un pas spre fericire sau spre prăpastia viselor adânci... 
    Să nu crezi în timp sau în întuneric. Să nu crezi în EI, să crezi în tine... Să crezi în al tău suflet, în a ta iubire... O îmbrăţişare, un gând, un vis... sunt ale tale toate...
    Inspiri, trăieşti, zâmbeşti. Eşti TU... EI sunt EI...
    Iubire nestinsă, cuvinte nerostite... Pe cer străluceşte o stea... Gândul tău îţi zboară, dar e respins de a sa inimă. Se întoarce rănit la inima ta... caută mângâiere şi căldură.
     Îţi blestemi sufletul şi inima. Le-ai scoate din corpul tău... şi în întuneric vei trăi, vei simţi, vei adormi.
    Vei fi blestemat să-i auzi vocea, să-i simţi respiraţia, să trăieşti cu el în gând... să-i simţi mângâierea pe al tău trup blând.
    Şi de vei vrea să uiţi de iubire... tu fără inimă vei rămâne.
    Şi te vei târâ departe, cu ale tale gânduri deşarte… Vei privi spre orizont, vei spera… într-o iubire…
    Şi te vei încrede iar în vise… şi amintiri compromise… scăldate într-o mare de gânduri. Valuri de cuvinte te vor mângâia… şi EL cu sărutări te va dezmierda… şi te va alinta şi întunericul îl va alunga.
   Îmi place să mă joc cu simple cuvinte, să sper în vise… Să privesc spre orizont… să uit de toate şi de tot. Să-mi pregătesc sufletul şi inima… Să le spăl cu iubire şi să le usuc cu fericire.
Să-mi deschid braţele, să sper… să aştept un nou răsărit, o nouă zi… un nou început.


luni, 10 septembrie 2012

The last step

   Privi în jur tristă: camera era întunecată şi rece. Deşi erau în iulie, afară erau temperaturi de noiembrie şi furtună. Totuşi. nu putea să se decidă unde era mai rece: afară sau în sufletul ei. Statea de zile întregi în aceeaşi cameră privind ploaia şi aşteptând.
   Astăzi a apărut şi el, exact aşa cum şi-l amintea. Aproape că nu se bucură de venirea lui. Ştia ce urmează. Doar când se apropie de ea să o îmbrăţişeze, tresări.
   -Lasă-mă!
   Lacrimile din ochii ei îl blocară pe moment. Nu ştia ce să creadă; o cunoştea pe fata asta de atât de puţin timp, şi totuşi atât de mult...
   -Dar, hei... nu-ţi fac nimic rău, vroiam doar să te îmbrăţişez.
   -Şi de ce crezi că asta nu e rău?
   -De ce ar fi rău? O îmbrăţişare - rea?!
   -Las-o baltă! N-o să mă înţelegi niciodată, nici dacă ai încerca, nici dacă ai vrea. Tu nu mă cunoşti!
   -Hei, ţi-am spus... totul depinde de tine. Ţi-am promis că n-o să fac niciodată nimic din ceea ce nu vrei.
   -Mda, whatever! De parcă aş putea să te refuz vreodată, de parcă aş putea să-ţi rezist...
   -Păi, văd că te descurci destul de bine să-mi ţii piept.
   -Fac şi eu ce pot, dar aparenţele înşeală.
   Au stat în tăcere un sfert de oră: el nu avea ce să zică, ea avea atât de multe de zis încât nu ştia cu ce să înceapă.
   -Am atât de multe să-ţi spun, încât simt că o să explodez dacă nu o fac mai repede!
   -Hei, totul e ok...
   -Te rog, nu mă întrerupe, ascultă-mă doar. După aceea poţi să pleci sau să faci ce vrei. Uite, nu ştiu cum ai reuşit să te strecori în viaţa mea, în gândurile mele, dar nu eşti bine venit aici! Te rog, pleacă. Poate trebuia să-ţi fi spus de la început cum stau lucrurile, nu te-ai mai fi apropiat atât şi ne vedeam fiecare de viaţa lui. Acum e cam târziu să-ţi spun toate astea, dar simt nevoia să mă descarc. Am realizat acum că nu e bine să faci prea mulţi paşi într-o direcţie. S-ar putea ca atunci când vrei să te întorci să realizezi că ai înaintat prea mult şi nu mai poţi. Eu am făcut prea mulţi paşi - greşeala mea - , tu abia te-ai mişcat din loc - greşeala ta? Am mai păţit asta şi nu vreau să ajung din nou în aceeaşi situaţie. De asta vreau să îţi cer, acum până nu mai fac şi alţi paşi, să te hotărăşti în ce direcţie va fi următorul tău pas: spre mine sau în partea opusă?
   O linişte apăsătoare de lăsă între cei doi. Doar tunetele de afară se auzeau. 
   O îmbrăţişare, o strângere de mână, o lacrimă şi apoi...


duminică, 9 septembrie 2012

Trandafirul...


Mi-ai dat un trandafir şi m-am înţepat într-un spin...
Mi-ai dar un sărut, dar buzele tale m-au ars...
Te-am privit în ochi şi m-am înecat...
Te-am strâns în braţe şi te-am iertat...

Ne-am întâlnit pe o alee, sub clar de lună...
Tu ţineai la spate un trandafir roşu şi parfumat
Pe care mi l-ai dat
Iar pe urmă m-ai sărutat.
Şi ne-am plimbat o noapte întreagă
Şi trandafirul nu m-a înţepat.
Zorile ne-au prins pe plajă, îmbrăţişaţi...
Admirând superbul răsărit...
Te-am sărutat...

M-ai purtat în braţe...
M-ai sărutat pe umăr...
Şi m-ai aşezat pe pat...

Priveai tavanul...
Şi părul îmi mângâiai...
Te-ai uitat la mine şi mi-ai zis...
"Un trandafir ţi-am dat...
Asta singura amintire ţi-a mai rămas..."
Pe urmă te-ai ridicat şi ai plecat...

Cu ce am greşit...
Eu nu ştiu...
Am luat trandafirul în mână...
Dar de data asta m-a înţepat...
Şi stropi din al meu sânge picurau...
De dragoste şi regrete încărcat...

Am lăsat sângele să picure...
Şi lacrimile să-mi curgă...
Tu ai plecat...
Şi pe mine singură m-ai lăsat...
Am zis că nu vreau să te mai văd...
Sau glasul să ţi-l mai aud...
Dar destinul nu a vrut...

Într-o zi te-am reîntâlnit...
Erai cu alta...
Avea şi ea un trandafir...
Oare ăsta să fie semnul despărţirii?

Trandafirul meu s-a uscat...
Dar spinii tot m-au înţepat...
Lacrimi amare îmi curgeau...
Pe acel mic trandafiraş...
Şi el parcă frumos şi parfumat...
Ca la început se făcea...

"Oare dragostea ofilită odinioară...
Va înflori iară?"

Într-o zi cu lună plină...
Pe o alee te-am zărit...
Erai singur şi mă aşteptai...
Mi-ai zis că aşa ceva nu vei mai face...
Te-am strâns în braţe şi ţi-am şoptit...
"Mi-a fost dor de tine...
Scumpul meu, dragul meu..."


*Apropo, nu se vrea a fi o poezie.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Ăăhm... Iubire.


          Nu pot să cred că ai făcut asta. M-ai înşelat. Ne iubeam atât de mult, iar acum tu ai stricat totul. Ţi-am promis că dacă mă vei înşela nu te voi putea ierta niciodată. De ce ai făcut asta?
          Îmi amintesc uşor în ceaţă acea noapte petrecută cu prietenul meu cel mai bun, cel care nu mă trăda niciodată. Şi el era un... părăsit. La fel ca mine. După aproape două sticle de vin roşu pe care le băusem împreună, deja nu mai gândeam limpede. Pentru câteva clipe avusesem chef de un sex nebun cu el, însă mai aveam totuşi un fir de limpezime în cap sau poate subconştientul meu nu mă lăsa. Prin fapta asta aş fi vrut să mă răzbun pe tine. Doar că nu puteam, ceva mă oprea. El îmi spusese să uit trecutul. Nu puteam. Îmi spusese să iau totul de la început, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. ''Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat''?! Dacă aş putea, crede-mă că aş face asta, însă tu şi eu am trecut prin mult prea multe ca acum să pot şterge totul.
          Recunosc, încă mai ţin la tine. Dar totuşi, cum ai putut face una ca asta?
P.S. Încă te mai iubesc!

miercuri, 29 august 2012

Verile de altă dată...


   Unde sunt verile de altădată? Unde sunt verile acelea în care mă pierdeam în braţele tale...? Unde sunt verile acelea în care ochii îţi străluceau ca stelele de pe cer, iar vocea ta semăna cu murmurul mării? Unde sunt verile acelea în care mă apărai de ploile de vară cu aripile tale? Unde sunt verile acelea în care visam doar la noi în timp ce valurile spumoase ale mării ne spălau regretele trecutului? Unde sunt verile acelea...?
   Când îmi pun această întrebare, un val de melancolie mă inundă şi nu-mi pot împiedica peniţa să nu picteze pe foaia albă gândurile mele... Le-aş scrie de o mie de ori doar ca să nu cad în păcatul uitării...
Să nu uit de mângâierea ta care mi-a răsfăţat obrazul...
Să nu uit de sclipirea din ochii tăi...
Să nu uit de zâmbetul tău...
   Unde să fie acele veri? Poate într-un cimitir stelar, pe malul mării... la malul unei mări stelare şi cu sunete de chitară... şi nopţi nedormite.
   Se duc... toate se duc lăsându-ne în urmă. Părăsindu-ne... Rămânem ca doi străini pe malul mării pustii. Stelele se sting una câte una.. Valurile mării devin mai puternice, gata să înghită orice fiinţă... Vântul suflă mai tare încercând să ne zboare sentimentele... Dar nu va reuşi... Acestea sunt bine înfipte în inimile noastre.
Mă apropii de tine şi te strâng în braţe. Dacă magia verii a dispărut, asta nu înseamnă că şi tu vei dispărea. Nu o să-ţi dau eu voie... O să te ţin strâns la pieptul meu şi o să-ţi şoptesc poveşti din vara care tocmai a trecut.
O să-ţi povestesc cum părul îmi flutura în bătaia vântului de dimineaţă, iar tu îţi treceai încet degetele prin el în timp ce mă sărutai...
O să-ţi povestesc cum stăteam pe nisipul rece al dimineţii jucându-ne cu el şi privind cum răsare soarele şi începe o nouă zi...
O să-ţi povestesc cum ochii tăi străluceau mai tare atunci când stăteam îmbrăţişaţi imaginându-ne un viitor în care apăream împreună...
O să-ţi povestesc cât de sărate îţi erau buzele şi cât de mult tânjeau să fie sărutate...
O să-ţi povestesc despre fiecare sărut care îmi dezmierda trupul care vibra la fiecare atingere suavă a buzelor tale...
O să-ţi povestesc despre tot... despre noi, despre orice vrei tu... doar să nu pleci... Doar să stai cu mine...
   Te privesc în ochi...
O să mă înec în ochii tăi, îţi spun în timp ce-mi trec degetele prin părul tău.
Să nu mai spui aşa. Nu e poetic.
Ai dreptate. Atunci "mă pierd în ochii tăi"...
Iar buzele noastre se unesc. Simţim din nou razele soarelui pe pielea noastră... Simţim din nou mirosul sărat al mării... Simţim din nou verile de altă dată...

miercuri, 22 august 2012

Te-am iubit... acum te voi urî pentru eternitate


  Mâinile tale îmi mângâie trupul... Visez, dar parcă prea frumos. Nu vreau să fiu trezită şi să te pierd. Merit ceva bun, iar ceva bun eşti tu. Cuvintele tale, vocea ta... mângâierea ta... Toate astea mă fac fericită... TU mă faci fericită
   Îmi imaginez că stăm sub clar de lună, îmbrăţişaţi, pe o plajă doar a noastră.... Vântul ne mângâie chipurile pe care stau întipărite zâmbete. Îţi ating buzele dulci şi simt cum încep să plutesc, că uit tot... Nici nu ştii cât mi-am dorit asta. Mă las pradă îmbrăţişărilor tale atât de calde. Mă dăruiesc ţie... Mă faci să nu regret niciun moment alături de tine. Simt cum trupul meu firav nu poate rezista fără mângâierile tale. Îţi zâmbesc, te întind pe spate, te sărut... şi îţi arăt stelele... Încerci să-mi faci o cunună de stele şi să-mi pui luna în braţe... Eu te-aş săruta pentru fiecare stea de pe cer... Te joci cu o şuviţă de păr... Îţi place că miroase a trandafiri... Mirosul acela al trandafirilor încărcaţi cu rouă într-o dimineaţă de vară. Trandafiri pe care mi i-ai dărui cu cel mai mare drag şi ai avea grijă ca niciun spin să nu-mi străpungă pielea mea sensibilă...
   Îmi imaginez că m-ai duce departe... Departe de lumea asta rea. Că m-ai lua în braţe şi m-ai trece munţii şi oceanele până în acel loc al nostru. În acel loc îndepărtat doar noi existăm. Ne construim propria noastră lume scăldată în dragoste şi frumuseţe...
   Îmi imaginez cum îmi dăruieşti o pereche de aripi ca ale tale. Tu eşti îngerul meu, tu eşti călăuza mea care mă poartă printre nori, stele şi soare. Tu eşti cel care mă sărută pe gât... Tu eşti... doar tu...

   Îmi imaginez cum ar fi fost ca toate astea să fie adevărate. Sunt visătoare şi naivă. M-am lăsat pradă sentimentelor şi totul s-a prăbuşit...
   Visez. Ştiu că visez... Dacă nu aş visa, acum nu m-ar durea...
M-ai lovit. Mă doare... Poate era mai bine să-mi dai o palmă, era mai uşor de suportat. M-ai lovit în inimă... Doare cel mai tare... Dar tu nu ştii asta. Te-ai folosit de mine. Te-ai folosit de sentimentele mele... Am fost naivă... Aş fi ridicat cuţitul şi te-aş fi înjunghiat... în spate. Aş fi putut face asta... m-ai umilit, m-ai trădat, m-ai folosit... M-ai tranformat într-o fiară cu sânge rece care ar putea să sfâşie orice suflet nevinovat care îi iese în cale. Nu voi mai iubi niciodată pe nimeni. Nu mai am încredere în nimeni, nici în mine. Am avut în tine, dar tu ţi-ai bătut joc de mine, de sentimentele mele, de tot...
   Simt cum lama îmi sfâşie pielea de pe antebraţ. Cum pătrunde în interior reuşind să mă trezească la realitate. Sângele mi se scurge uşor, prelingându-se pe degete şi picurând pe podea... Simt cum uit de toate... Mai continui încă puţin tăietura... Durere asta e ca un drog. Şi dragostea dintre mine şi tine a fost tot ca un drog. M-a făcut să uit totul. Mai ştiam doar că te iubesc. Şi durerea asta mă face să uit tot... Mă uit la tăietură. Poate am pătruns prea mult în interior. Durerea trebuia să se oprească până acum... Scap lama din mână... Sângele încă picură constant pe podea. Simt cum totul se învârte în jurul meu... Îmi simt picioarele moi... Le simt ca atunci când te-am văzut... Cad în genunchi pe podea... Am tăiat prea adânc, mult prea adânc... Am răscolit prea mult... Dacă mor e vina ta.
   Simt că în scurt timp voi...

"Te-am iubit... acum te voi urî pentru eternitate", stă scris pe o hârtie pătată cu sânge...

luni, 13 august 2012

Simţi, vezi... vei trăi


   Să simţi mirosul dulce al iubirii, să simţi atingerea caldă a razelor de soare pe aripile tale, pe chipul tău angelic. Să simţi cum pielea ta catifelată este mângâiată de norişorii pufoşi din jurul tău...
   Să vezi cum Dragostea şi Fericirea dansează împreună un vals etern... Cum se contopesc, cum se lasă purtate în voia sorţii, mângâiate de razele unui soare primăvăratic şi cum lujerii plantelor li se încolăcesc pe picioare... Cum corpurile lor radiază de lumină. Cum îşi dau mâinile din care scapăra scântei. Să vezi cum în palmele Fericirii răsar floricele mici şi roşii, iar în cele ale Dragostei zâmbete... Să vezi cum Dragostea împarte zâmbete oamenilor dându-le speranţe, reuşind să le împlinească iubirile...
   Să vezi cum Nefericirea şi Tristeţea  se unduiesc pe un marş funebru. Cum îşi mişcă corpurile cadaverice şi zâmbesc în felul lor straniu, ceea ce te face să tresari... Cum au ochii mult prea întunecaţi. Întunecaţi de atâta tristeţe şi nefericire. Să vezi în ochii Nefericirii, dramele oamenilor... Să vezi cum aceasta se joacă cu soarta lor, cu inima, cu sufletul, cu corpul lor... Oamenii sunt doar marionetele ei... Tristeţea îi mângâie părul Nefericii care se revarsă ca o cascadă peste umerii ei dezgoliţi şi vineţii. Din ochii Tristeţii se scurg lacrimi amare... Pică pe pământ şi întristează oamenii, ofilesc plantele şi omoară animalele...
   Stai şi asişti la dansurile lor hipnotizante. Două lumi paralele care atunci când se ciocnesc stârnesc o furtună groaznică ce se abate asupra oamenilor. Sufletele oamenilor sunt răscolite şi se luptă cu furtuna... Unele suflete mai slabe mor în urma furtunii, altele supravieţuiesc şi privesc cu frică în urmă la ceea ce a fost... dar şi în viitor, la ceea ce va fi. Toţi ştiu că următoarea furtună va fi şi mai puternică. Va lovi alte suflete, poate omorî chiar mai multe decât furtuna care a trecut. Toţi se tem atunci când apare un fulger la orizont. Aleargă să se ascundă, să se salveze... Tristeţea şi Nefericirea zâmbesc fad şi îşi continuă marşul lor funebru acompaniat de ţipetele de durere ale oamenilor. Pentru ele e cea mai plăcută muzică... Îşi zâmbesc reciproc şi îşi ating mâinile scheletice şi reci...
  Eşti doar un spectator. Nu poţi interveni. Totul este lăsa în voia Dragostei, Fericirii, Tristeţii şi Nefericirii... Tu nu poţi decide ce suflet moare sau renaşte. Cine suferă şi cine zâmbeşte... Cine urăşte şi cine iubeşte. Ele decid totul. Oamenii sunt marionetele lor. Oamenii stau la mila lor. Ei nu pot face nimic. Ei nu decid nimic.
  Parcă razele soarelui nu îţi mai mângâie pielea... Parcă nimic nu mai e la fel. Încerci să scapi, să te întorci în lumea ta. Dar nu poţi. Nu te poţi întoarce acolo. Eşti blestemat să stai şi să priveşti cum acestea se joacă cu viaţa oamenilor. Cu fiecare joc jucat, ţi se frâng puţin câte puţin aripile... Vei ajunge ca ELE. Te vei juca şi tu cu vieţile oamenilor. Dar poate tu nu vei fi aşa, tu vei fi altfel...

duminică, 12 august 2012

Nu eşti aici...


Autor: Anonim

Îţi simt trupul cald şi parfumat cum se lipeşte de al meu...
Îţi simt bătăile inimii...
Îţi simt respiraţia pe obrazul meu...
Îţi simt mâinile cum îmi mângâie părul...
Te simt lângă mine.
Mă porţi departe, poate până la Lună sau poate până la Soare...
Te sărut uşor pe gât...
Îţi mângâi buzele...
Îţi simt buzele moi cum ţi se topesc atunci când ţi le ating...
Îmi şopteşti că eu sunt a ta...
Îţi şoptesc că tu eşti al meu...
Îţi simt mângâierile tale divine pe pielea mea fierbinte...
Îţi şoptesc uşor că eşti cel mai bun...
Mă doreşti mai mult...
Îţi simt căldura corpului cum mă arde...
Mă topesc uşor în braţele tale...
Mă las copleşită de sărutările tale...
Inima îmi tresaltă de bucurie că eşti cu mine...
Că sunt cu tine...

Dar mă trezesc din vis...
Nimeni nu e lângă mine...
Îţi simt parfumul...
Mângâi perna şi strâng cearşaful în braţe...
Lacrimile îmi curg...
Pielea îmi este rece, iar lacrimile prea fierbinţi...
Ai fost aici şi ştiu asta...
Ce rost mai are să mai plâng...
După chipul tău...
După mângâierea ta...
După cuvintele tale...
Te caut şi nu te găsesc...
Te strig, dar nu mă auzi...
Te aştept, dar nu mai vii...
Acum eşti departe, poate mult prea departe...
Poate m-ai uitat...
Dar eu nu te-am uitat...
Îmi rămâne doar amintirea ta...
Întipărită adânc în suflet, inimă şi în gând...

Afară plouă, iar mie îmi e frig...
Nu mai eşti aici...



P.S: Nu, nu se vrea a fi o poezie...

joi, 9 august 2012

Memoriile inimii XIII

*Poveste scrisă de Anonim


   Lunile treceau iar David era în Londra şi Leyla tot în Turcia. Trecuseră mai bine de 6 luni de când nu o mai văzuse pe Leyla şi simţea un dor imens cum îl apasă. Mai privea uneori o fotografie cu ea de pe biroul lui plin de hartii.

   Era o dimineaţă plăcută se sâmbătă. Era răcoroasă. Era perfectă. David sătea în fotoliu fumând o ţigară cu laptop-ul în braţe. Televizorul mergea în neştire pe un post de ştiri. David era absorbit de informaţiile de pe internet, dar ceea ce tocmai auzea acum la televizor aproape îl făcu să-şi scape ţigara. Erau ştiri de ultimă oră prezentate de o doamnă cu părul negru şi cu nişte ochi mari, căprui şi luminoşi.
"În urmă cu câteva momente am primit o informaţie de ultimă oră. Un sat din Turcia se pare că a fost ţinta unui atac terorist. Încă nu am aflat cu exactitate care sat...". David tremura. Spera să nu fie satul Leylei. Spera el, dar spera degeaba. Femeia cu părul negru frunzări nişte hârtii şi anunţă vestea sfâşietoare pe care David nu dorea să o audă.
"Se pare că acest sat e chiar acela care a fost din sărăcie de un jurnalist...". Cuvintele i se păreau lui David îngrozitoare. Tremura, i se întunecă privirea şi puse mâna pe telefon şi rucsac.

  Se pare că norocul îi surâdea. Mai prinsese un loc în avionul spre Turcia...
Ajuns în sat, nimic nu mai era la fel. Totul era distrus. Câţiva oameni mai rămăseseră pe acolo, printre resturi. Nimic nu mai era la fel... David alergă către primul om. Îl privi în ochi şi îl întrebă unde e Leyla... Nu dorea să afle cruntul adevăr. Niciodată nu ar fi acceptat ca Leyla să fie moartă. Omul nu ştia unde e Leyla. Nu ştia dacă aceasta murise sau era doar la spital. Spera ca Leyla să fie bine. Trebuia ca Leyla să fie bine. Nici nu dorea să-şi imagineze că Leyla murise. Nu se putea ca Leyla să moară... Niciodată... David se îndrepta spre cocioba unde locuise Leyla. Se uită peste toate acele resturi şi căzu în genunchi. Tot ce era frumos avea mereu un sfârşit. Totul. Observă printre resturi păpuşa pe care i-o dăruise el. Era murdară. O luă şi îi mângâie faţa şi părul...
- Leyla, vreau să cred că eşti bine... Vreau să cred că încă trăieşti...

duminică, 5 august 2012

Răspuns la scrisoare


* Autor: Motănel


Draga mea,

Aşa cum am promis, acesta este răspunsul pe care îl merită scrisoarea ta. Îmi cer scuze pentru că am întârziat, sper că aşteptarea să nu fi fost prea lungă şi să citeşti aceste rânduri.
Acum mi-am dat seama, citind din nou scrisoarea ta, că te-ai supărat corect, dacă pot spune aşa. Cuvintele acelea frumoase care descriau efectele conversaţiilor noastre asupra ta trebuie să fi avut o sursă reală, sursă pe care am îndepărtat-o în grabă, gândindu-mă la consecinţele viitoare, nu la cele prezente. Nu mi-am dat seama că ar fi atât de frumos pentru tine simplul fapt că eu exist în viaţa ta, m-am gândit doar că tu te-ai ataşat prea mult de mine fără să ştiu de ce. Acum înţeleg.
Îmi pare rău că nu te-am lăsat să îmi spui cât mai multe despre tine, chiar dacă nu ştiai ce. Spuneai că sunt singurul care te înţelege şi iată că nu am mai fost... Nu ştiu ce ai crezut că e diferit la mine şi nu ştiu dacă acum mai ai aceeaşi părere. Parcă şi eu par diferit, doar te-am alungat, nu?
Mă simt vinovat... probabil că undeva, lumea ta s-a prăbuşit din cauza mea, iar acum te forţezi să construieşti alta în care nu ştiu dacă aş mai avea loc. Îmi pare rău că te-am dezamăgit şi eu, nu am vrut să profit de sentimentele tale şi am găsit de cuviinţă să le retez cât încă erau crude... sper că nu regreţi că m-ai cunoscut.
Doar tu eşti pisicuţa mea şi îmi pare rău că m-am îndoit de tine... nu ştiu ce a fost în capul meu, ce credeam că rezolv... nu îmi doream nici eu să se termine, dar nu ştiam cum să te fac să afli ce îţi doreşti. Acum ştiu că tu nu doreai decât să te las să visezi până ce visele ar fi devenit realitate. Şi aş vrea să mai visez şi eu cu tine, dar nu ştiu dacă se mai poate...
Nu era nebunesc ce ai scris, pisicuţă dragă... nebunesc a fost că eu să uit toate acele lucruri şi să mă prefac, fie chiar şi pentru o clipă, că ele nu au existat. Da, ar trebui să te deschizi mai mult... iar eu să fiu mai mult lângă tine. Să uităm de gestul acesta necugetat şi să fim din nou împreună, pisicuţo! Să ne înţelegem şi să ne ajutăm şi să fim fericiţi ca şi până acum! Se mai poate? Sau e prea târziu?

Cu multă dragoste,
Motănelul tău

joi, 2 august 2012

Memoriile inimii XII


* Poveste scrisă de Anonim


   Ajuns în Londra, la el acasă, se trânti pe patul imens. Se simţea un aer greu, irespirabil. De obice se bucura foarte mult atunci când ajungea acasă, dar acum nu mai era aşa. Leyla era la mii de km, iar el era aici. În modestul lui lux, din lumea lui civilizată...
Începu să-şi despacheteze lucrurile şi să sorteze fotografiile. Ochii Leylei îl urmăreau... îi simţea privirea inocentă, calmă în fiecare poză privită... Acum Leyla ar fi trebuit să fie cu el, nu acolo... închisă de un nenorocit.
   Noaptea se lăsa încet, iar David îşi aprinse o ţigară de foi şi se aşeză pe un scaun pe terasă aşa făcea în Turcia. Privea cerul care parcă nu mai era atât de înstelat aici. Doar câteva stele luceau... Nici luna parcă nu mai strălucea ca în Turcia. Acolo totul avea alt farmec. Totul era mai frumos... Aici nu mai auzea cum valurile mării se spărgeau de ţărm... aici auzea doar zgomotul maşinilor, al oamenilor... Aici nu era ca acolo. Acolo s-ar fi trezit de dimineaţă mângâiat de briza mării. Acolo era Leyla...
Treceau zile şi nopţi, iar David era frământat de gânduri... Strângea fonduri pentru satul Leylei, făcea tot ce îi stătea în putere pentru a o ajuta... pentru a şti că e bine.
Trecuseră deja 6 luni de când se întorsese din Turcia, dar acum se urca din nou într-un avion spre Turcia... Locul unde şi-ar fi regăsit echilibrul şi fericirea. Drumul i se păru atât de lung şi covârşitor. Cu fiecare minut în care se apropia de Leyla, era din ce în ce mai stresat, nervos... nerăbdător... Într-un sfârşit ajunse şi la Leyla. Oamenii nu mai erau aşa cum îi lăsase... săraci, naivi, supăraţi... Acum aveau haine, erau egoişti. Nu mai pescuiau şi strângeau fructe de dimineaţă până seara. El îi schimbase... el era de vină. Un gând îi fulgeră în minte: dacă şi Leyla lui s-a schimbat? Dacă ea l-a uitat?...
Căuta ochii Leylei pretutindeni. Întreba de ea, dar nimeni nu ştia unde e... Era atât de dezamăgit, de frustrat şi supărat... Bătuse atâta drum pentru a o vedea pe Leyla, dar ea nu era nicăieri... Absolut nicăieri...
Se întorcea spre maşină pregătit să plece când din spatele lui auzi vocea cristalină a Leylei.
- Bună David...
Închise ochii şi zâmbi. Leyla era tot aici... Respiră adânc şi se întoarse spre ea...
- Leyla...
O luă în braţe şi o pupă pe frunte. Inima îi bătea atât de tare... Îi mângâie faţa. Avea pielea atât de fină şi curată. Părul ei era acum de o mie de ori mai frumos, mai blond şi mai ondulat. Acum purta haine, nu mai purta doar o simplă cârpă...
- Mi-a fost dor de tine...
Tânărul fu atât de surprins când observă că Leyla putea vorbi coerent acum.
- Leyla, Leyla draga mea... şi mie mi-a fost foarte dor de tine.
Îi zâmbi. În ochii Leylei se putea observa o sclipire... probabil de fericire...
O ţinea stâns în braţe şi se îmbăta cu parfumul ei. Îi mângâia părul şi o alinta... Îi sorbea cuvintele orice cuvânt... Era atât de fericit. Aici timpul parcă se oprea şi nimic nu mai conta. Ar fi stat aşa o eternitate. Cel puţin acum cunoştea gustul fericirii şi al iubirii... Dar gândurile i-au fost întrerupte de vocea baritonală a şefului satului. Oriunde ar fi cunoscut acea voce...
- Iar te-ai întors? Iar vrei să o răpeşti pe Leyla? Luaţi-o!
- Nu, stai! Nu vreau să o răpesc pe Leyla. Dacă voiam să o fac, o făceam fără să te mai întreb pe tine nimic. Am bătut atâta drum pentru a o revedea, iar tu îmi iei acum şi această fericire? Ţi-am ajutat satul, ţi l-am scos din mizerie... Ce nu-ţi convine? Lasă-mă să stau cu Leyla...
Privirea şefului îl ardea, dar îi putea ţine piept...
- Speri să dispari cât mai repede de pe aici, îi spuse şeful satului...
- O să dispar... stai liniştit...

marți, 31 iulie 2012

Memoriile inimii XI


*Poveste scrisă de Anonim


- O pot lua pe Leyla de aici? Vreau să o duc în lumea mea. Leylei i-ar prinde bine lumea mea, nu lumea asta...
- Leyla... Leyla!! Leyla nu pleacă nicăieri. Leyla rămâne aici. O să se căsătorească cu oameni din satul ăsta, va avea copii şi totul va fi bine. Leyla nu pleacă nicăieri.
Copila auzise totul, iar acum doi adulţi o luau pe sus şi o închideau într-o cămăruţă urmând să fie păzită până pleca străinul.
Toate visele, toate planurile lui David se prăbuşeau. Nu se gândise niciodată la un refuz... Se uită la Leyla. Chipul Leylei era plin de lacrimi. Tânărului i se sfâşia inima să o vadă aşa pe Leyla. Niciodată nu a vrut să o dezamăgească, să o rănească. Suferise deja prea multe. Nu voia să o vadă căsătorită. Nu voia să o lase aici.
- Leylaa, strigă tânărul după ea. Vă rog, vă rog... lăsaţi-mă numai să vorbesc cu ea. Atâta tot.
Cei doi adulţi se uitau sprea şeful satului aşteptând un răspuns. Şeful satului îl privea pe David în ochi şi îi permise să vorbească cu ea...
În timp ce-i mângâia obrazul pe care şiroiau lacrimile, tânărul îi spuse:
- Leyla, eu de răpit nu te pot răpi. Eu vreau să te iau de aici şi tu ştii foarte bine asta. Deşi plec de aici fără tine să ştii că niciodată nu o să te uit. O să mai vin pe aici de fiecare dată când am bani şi ocazia. O să-ţi trimit haine, cărţi, mâncare... pentru tine Leyla, draga mea.
Tânărul înghiţi în sec. Îşi simţea gâtul atât de uscat, iar inima foarte grea. Strângea din dinţi doar pentru nu a începe să plângă. O strânse în braţe pe Leyla, o sărută pe obraz şi pe frunte.
- Nu o să te uit Leyla. Niciodată... Niciodată Leyla...
Tânărul se depărtă de Leyla trecând prin faţa şefului. Îl privi în ochi şi o dorinţă puternică de a-l strânge de gât îl invada. Înghiţi din nou în sec şi îi aruncă doar o privire plină de ură. Se urcă în maşină şi goni spre hotel. Când intră în cameră luă o sticlă de whisky şi începu să bea direct din ea.
După ce bău aproape jumătate din sticlă un curaj nespus puse stăpânire pe el. Îşi dorea să se ducă în sat şi să-l omoare pe şeful satului şi să o răpească pe Leyla. Să plece cu ea departe, la el acasă. Să o scape de acolo. Inima îi tremura, iar totul era în ceaţă. Încercă să se ridice de pe scaun, dar se dezechilibră şi căzu înapoi pe scaun. Privea spre cerul înstelat care acum parcă nu mai era aşa de frumos. Acum nimic nu mai era frumos. A doua zi urma să plece. Nimic nu mai putea fi frumos vreodată. Leyla rămânea aici, el pleca la luxul său din Londra. Ar fi dat tot ce avea doar să se mute aici... Ar fi dat totul...
Adormi pe scaun cu sticla de whisky în mână...
Dimineaţă când se trezi terasa era plină de cioburi. Sticla îi căzuse din mână în timp ce dormea. Deşi acum era mai treaz, un gând nebun îl îndemna să ia un ciob şi să-şi curme viaţa. Viaţa lui nu mai era frumoasă dacă micuţa Leyla rămânea aici.
Mai erau cinci ore până decola avionul aşa că se gândi să mai facă un drum până în sat, să o mai vadă încă o dată pe Leyla.

Ajuns în sat fu întâmpinat de doi adulţi cu suliţe. A fost totul bun şi frumos până când i-a ajutat, atunci când el avea nevoie de ajutor erau în stare chiar să-l şi omoare.
- Am venit să o văd pe Leyla şi să vorbesc cu şeful satului.
Şeful satului îl privea din depărtare. Ştia pentru ce venise... David mergea ferm spre şeful satului. Se uită în ochii lui, spera că dacă îl mai roagă încă o dată poate şi-ar fi schimbat părerea.
- Dacă ai venit să te mai rogi de mine să o iei pe Leyla de aici să ştii că nu o să-ţi meargă. Leyla nu pleacă de aici.
- Eşti un om rău să ştii. Distrugi visele Leylei...Distrugi visele mele. Vrei să te ţii de nenorocitele tale de legi... de... ăăă... prostii... Eşti un nenorocit ordinar.
Şeful satului doar zâmbea... David se aştepta ca oricând unul din adulţii cu suliţe să-i străpungă plămânii... Leyla era tot ţinută în acea colivie... Se îndreptă spre ea. Îi mângâie părul şi faţa...
- O  să-mi fie dor de tine Leyla. O să-mi fie dor. Eu nu te voi uita, dar nici tu să nu mă uiţi...
Ochii Leylei licăreau... Suspină... Îi părea atât de rău că nu pleacă cu el. Îşi făcuse atâtea planuri, vise... iar acum erau năruite toate... Absolut toate....
David se urcă în maşină şi plecă spre hotel pentru a-şi lua bagajele şi a preda maşina...

luni, 30 iulie 2012

Memoriile inimii X


  * Poveste scrisă de Anonim


    Mai avea de stat două trei săptămâni în acel sat. Încerca pe cât posibil să o înveţe pe Leyla să citească şi să scrie. Era o elevă foarte bună. David nu ar fi crezut niciodată că se poate ataşa atât de mult de o simplă copilă. Mai mult ţinea la copila asta decât la ultima sa iubită. Ultima sa iubită... acea snoabă egoistă. Era învăţată cu o viaţă luxoasă, dar el era prea naiv pentru a-i vedea adevărata faţă. Ea era interesată doar de profesia lui... adică jurnalist. Dacă el era jurnalist, ea putea apărea mai des în reviste... Ea niciodată nu-l iubise, iar acum se gândea dacă el simţise cu adevărat ceva pentru ea. Dar degeaba încerca să se gândească la fosta lui iubită că oricum ea nu mai însemna nimic acum pentru el. Inima îi spunea că o iubeşte foarte mult pe Leyla, dar el îşi dădu seama că ea e doar o copilă. Era doar o copilă, iar el un bărbat. Legea nu i-ar fi permis o relaţie cu ea...
Gânduri şi gânduri îl măcinau în timp ce încerca să o înveţe pe Leyla alfabetul. Când se gândea la momentul în care a primit vestea că va pleca în Turcia pentru un reportaj, nu fusese prea încântat. Chiar încercase să se sustragă de la acest reportaj... Dar acum, parcă îi părea atât de bine că nu renunţase. Aici descoperise o altă lume. O lume săracă şi simplă. Deşi el nu era învăţat cu o astfel de lume încerca pe cât posibil să se integreze pentru a o putea cunoaşte cât mai bine pe Leyla...
Leyla tocmai ce terminase de scris o propoziţie şi îi flutura tânărului o foaie de hârtie prin faţa ochilor. Acesta zâmbi.
- Ia să vedem ce ai scris tu aici...
Analiza scrisul Leylei. Pentru început nu era chiar aşa de rău. Scrisul ei semăna cu al unui elev de clasa I. Litere un pic distorsionate şi greşite, dar era mai bine decât la început....

   Zilele treceau, iar Leyla citea şi scria din ce în ce mai bine. Stătea noaptea afară cu o lanternă şi repeta toate literele. Citea în fiecare noapte câte o pagină din cartea pe care i-o adusese David. Era atât de entuziasmată şi fericită. Privea la cerul înstelat şi îşi imagina cum e în lumea lui. Sigur era mai frumos decât în lumea ei. Din câte îi povestise David, el avea o casă frumoasă şi curată. Avea ce mânca în fiecare zi... Lumea lui era civilizată...

   David sătea în camera lui şi se gândea la Leyla. Voia să o ia de acolo, dar o întrebare îl măcina... Cum?. Cum ar fi putut el pleca cu o copilă din Turcia? Nu putea să o ia doar pentru că aşa voia el. Existau legi, nu putea fugi cu Leyla cu primul avion spre Londra. Dar dacă... Un zâmbet îi apăru pe faţă. Avea un plan pe care urma să-l pună în practică în dimineaţa următoare...

   Nici nu răsărise soarele, iar David deja se trezise. Fuma o ţigară de foi şi zâmbea deşi erau ultimele lui zile petrecute în Turcia. Ştia că o să plece de aici cu Leyla. Deja făcuse toate planurile... Totul era pregătit...

Ajuns în sat o salută pe Leyla şi o mângâie...
- O să te scap de aici...
Leyla îi zâmbea şi avea încredere în el. Avea să vadă şi ea cum e lumea civilizată... Cum e lumea lui.
David îl căută pe şeful satului, un om impunător şi rău. Deşi răutatea i se citea în ochi şi îi făcea inima lui David să bată într-un ritm mai accelerat, el nu se sfii să îl întrebe ceea ce avea de întrebat... Erau faţă în faţă, iar cicatricea lui care se întindea la ochiul drept până la colţul gurii îl înfricoşa pe tânăr. Dar nu uita de ce se afla acum faţă în faţă cu el... Se afla pentru a-l întreba ceva...

sâmbătă, 28 iulie 2012

Memoriile inimii IX


* Postare scrisă de Anonim

   
    Nu era deloc surprins să afle că fata nu ştia să citească. Trăia într-o lume săracă care nu avea acces la educaţie... Îşi propusese ca în timpul rămas să o înveţe pe Leyla să citească şi să scrie...
    În drumul său spre hotel opri la o librărie şi cumpără o carte. Îşi dorea din tot sufletul ca micuţa fată să înveţe să citească. Poate reuşea chiar să o ajute să pronunţe normal cuvintele... Îşi dorea să o ajute... Îşi dorea să o scape de acolo...
Vocea ei îi răsuna în urechi, în minte, în fiecare gând...
   Ajunse la hotel şi îşi comandă de mâncare şi o sticlă de whisky la el în cameră. Se aşeză la masă şi îşi turnă un pahar de whisky. Fără să se uite la el îl bău pe tot dintr-o înghiţitură. Muşchii i se încordau şi se cutremură. Era tare...
După ce mâncă se duse pe terasă. Îşi aprinse o ţigară de foi şi îşi mai turnă un pahar. Se aşeză pe scaun şi privi cerul... Era senin. O lună mare şi argintie mângâia valurile mării care se spărgeau de malul care se răcea după ce o zi întreagă sorele bătuse cu putere în el. Acum era linişte... În depărtare se puteau observa luminile de la un vapor. Ce frumoasă era lumea lui în comparaţie cu lumea Leylei. Dar totuşi vremea de aici era mai frumoasă decât vremea din Londra. Acolo ploua mai mereu. Aici nu. Ar fi vrut să rămână aici. Să se mute aici. Să o salveze pe Leyla. Fusese trimis şi prin Irak şi prin Africa... chiar şi în deşertul Australiei... Cunoscuse mulţi oameni datorită ocupaţiei lui. Se ataşese de mulţi oameni... dar parcă Leyla îi pătrunse adânc în suflet. Era dragoste? Era milă? Ce simţea pentru ea mai exact? O combinaţie din cele două?
De când o văzuse pe Leyla nu se gândise cu adevărat la ceea ce simţea pentru ea, dar acum o făcea. Vocea fetei îi răsuna în minte. Ochii copilei puseseră stăpânire pe sufletul lui. Poate că nu era milă... ci chiar iubire. Dar ce fel de iubire?
Trăgea din ţigară absent. Îşi mai turnă un pahar... Se gândea la casa lui din Londra. La ce frumos ar fi dacă ar duce-o pe Leyla acolo... Ce frumos ar fi fost dacă... Stinse ţigară şi mai bău o gură din pahar. Pleoapele îi erau grele. Mai privi încă o dată spre luna mare şi argintie şi adormi.
    Aerul rece îl făcu să tremure. Deschise ochii şi încerca să-şi aducă aminte unde e. Era pe terasă, adormise acolo. Era ameţit. Îşi simţea capul greu. Se ridică de pe scaun, intră în cameră şi se uită la ceas. Ora 2... Era foarte devreme, aşa că se întinse în pat şi adormi la loc. Soarele era deja sus încercând să încălzească pământul. Un vânticel puţin mai rece intra în cameră şi îl învăluia pe tânăr. Simţea cum răcoarea dimineţii îi pătrunde în carne, în oase... îl trezeşte. Deşi dormise mai mult, se simţea chiar mai obosit ca de obicei...
Se ridică cu greu din patul cu aşternuturi albe şi catifelate şi se duse la baie... Se îmbrăcă şi îşi îndesă în rucsac cartea pentru Leyla. Închise uşa şi plecă...

joi, 26 iulie 2012

Memoriile inimii VIII

* Poveste scrisă de Anonim



   Fata încetă să se mai zbată în braţele tânărului. O căldură nefirească îi invada corpul. Acum avea ochii de un albastru luminos, un albastru ce radia, trasmitea gânduri bune... Tânărul era atât de fericit că în sfârşit putea să stea lângă fată, că o putea privi...
- Te rog eu... te rog... nu te speria. Nu o să-ţi fac nimic rău.
Se uită în ochii copilei şi îi zâmbi. Îi mângâie faţa, iar fata tresări... Îşi întoarse capul şi reuşi să scape din braţele lui. Făcu câţiva paşi în spate. Îl privea fix în ochi. Mintea îi era goală şi nu se gândea la nimic. Doar îl privea pe tânăr... Zâmbetul, ochii calzi şi blânzi o făceau să aibă încredere în el...
- S... si... sigur nu o... o... să-mi.. f... faci... n... ni... nimic rău?
Tânărul se uită în ochii ei şi dădu afirmativ din cap. Fata avea vocea atât de cristalină şi dulce chiar dacă pronunţa nedesluşit cuvintele... Dorea să-i audă cât mai mult vocea. Se apropie de ea şi îi mângâie din nou obrazul puţin murdar.
- Şi cum te cheamă?
Fata zâmbi, îşi întoarse puţin capul şi strânse în mâini capul de păpuşă.
- Le... Leyla.
Tânărul îi zâmbi afectiv.
- Pe mine mă cheamă David.
Fata zâmbi. Era atât de copleşită de această situaţie în care se afla... Se simţea ruşinată, dar şi fericită...
Tânărul privea fata cu atâta fascinaţie, cu atâta plăcere... Dar era totuşi o copilă, nimic mai mult. Tânărul îşi aţinti privirea spre capul de păpuşă vechi şi murdar şi îşi aminti că are un cadou pentru ea.
- Leyla, hai să mergem înapoi în sat... Am să-ţi dau ceva.
- B... bine.
Tânărul îi făcu loc să meargă înainte. Deşi îi spusese că nu dorea să-i facă nimic, fata era imprevizibilă. Îi era frică să nu fugă... O prinse de mână. Voia să o ştie alături de el.
Ajunşi în sat, tânărul alergă până la maşină şi se întoarse cu pachetul. I-l dădu Leylei zicându-i să-l desfacă.
- E ceva pentru tine. Sper să te facă fericită.
Leyla desfăcu pachetul cu grijă. Nu avea habar ce putea fi înăuntru... Când desfăcu pachetul fu surprinsă de mica făptură din plastic care îi zâmbea. Avea părul ca al ei... chiar şi ochii. Dar sigur nu simţea ce simţea şi ea acum...
- E o păpuşă Leyla. E pentru tine.
Fata se uită în ochii lui. Nu trebuia să-i spună vreun cuvânt în semn de mulţumire. Ochii ei spuneau chiar mai multe... Leyla luă păpuşa în braţe şi o mângâie. Era atât de curată, de frumoasă... Cu părul neîncâlcit şi ochii de un albastru care lucea în bătăile soarelui... Era atât de fascinată de jucăria ei. O iubea...
   În acea zi tânărul vorbi doar cu fata... Află, pe lângă multe altele, că fuseses vândută de părinţii ei, că de multe ori se culca fără să mănânce nimic, că în acest sat era o tradiţie mai ciudată. La 15 ani fetele erau măritate şi forţate să aibă un copil. Tânărul se îngrozi. Nu-şi dorea asta. Orice altă fată, dar nu Leyla.
- Tu vrei să pleci de aici?
Fata se uită în ochii lui. Ochii tinerei erau sticloşi, chiar reci şi implorau ajutorul. Tânărul nu mai aşteptă un răspuns. Îi mângâie faţa fetei şi îi spuse:
- O să te iau de aici... Promit.
David se uită în ochii ei şi îi zâmbi. Leyla ştia că vorbeşte serios. Se putea citi în ochii lui...
Tânărul îşi scoase o agendă şi notă câteva lucruri. Fata era curioasă de ceea ce făcea tânărul. Nu mai văzuse pe nimeni făcând asta decât pe el...
- C... ce... f... faci?
- Scriu. Ştii să citeşti sau să scrii?
Fata se întristă şi plecă capul... Tânărul îi ridică bărbia şi o privi în ochi.
- O să te învăţ să citeşti şi să scrii...

marți, 24 iulie 2012

Plan de vis


Postare scrisă de Motănel


    Într-o seară parfumată de vară te voi ţine de mână plimbându-ne pe străzi pustii. Te voi purta în paşi de dans către orizont până când vei obosi şi îmi vei cere să te duc pe braţe acasă. Te voi duce plutind, privindu-ţi ochii scânteind. Îţi voi arăta stelele şi Luna şi ţi le voi dărui pe fiecare. Îţi voi fura câte un sărut şi îţi voi fotografia în minte privirea, ca să îmi amintesc mereu cum arată fericirea. Şi te voi duce la mine acasă, acolo unde vom fi numai noi.
   Te voi aşeza pe un scaun şi îţi voi servi o cină delicioasă, ca pentru o regină. Vom purta o lungă discuţie despre orice îţi poţi imagina, timp în care îţi voi sorbi de pe buze fiecare cuvânt. Apoi te voi întinde pe un pat din petale de trandafiri, acoperit cu aşternuturi de mătase. Te voi dezmierda şi îţi voi aşeza părul în forma unei flori în jurul tău, iar apoi îţi voi spune că eşti cea mai frumoasă floare pe care am văzut-o. Te voi mirosi şi mă voi îmbăta cu parfumul tău, apoi te voi mângaia gentil.
Te voi săruta pe frunte, apoi pe nas, apoi pe buze. Îţi voi simţi gustul dulce şi îl voi memora pentru totdeauna. Voi continua să te sărut, coborând pe gât... pe umeri... pe piept... Îţi voi scoate uşor fiecare haină continuând să te sărut pe sâni... pe burtă... pe şolduri... pe coapse... pe genunchi... pe picioare... între picioare...
Te vei înfierbânta de dorinţă şi mă vei chema să mă săruţi şi tu. Mă vei dezbrăca încet mângâindu-mă şi îmbrăţişându-mă. Te vei încolăci în jurul meu şi îmi vei asculta inima în timp ce mă vei săruta pe spate. Apoi te vei sui peste mine şi vom gusta împreună din fructul oprit. Tu pe al meu, eu pe al tău...
Te vei întoarce şi îmi vei cere să te fac femeie... dar să fiu grjuliu. Te vei apleca să mă săruţi în timp ce voi trece încet de uşa care nu s-a deschis nimănui până atunci. Îţi voi spune că totul a trecut şi vom continua să ne iubim. Vom atinge împreună culmile plăcerii şi le vom depăşi cu cele ale iubirii. Vom gusta împreună din nectarul fructului oprit. Tu din al meu, eu din al tău...
   Şi când oboseala şi plăcerea ne vor fi de ajuns, ne vom întoarce să ne odihnim, îmbrăţişaţi. Ne vom săruta şi ne vom dezmierda până când visele noastre se vor contopi într-unul şi vom fi împreună pe veci, în vis sau în realitate. Tu vei fi regina mea, iar eu voi fi prinţul tău. Şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, când vom zâmbi mulţumiţi că totul a meritat. Iar într-o zi ne vom aminti de acea seară magică şi ne vom mulţumi pentru ea. Te voi iubi mereu.