luni, 13 august 2012

Un joc crud



Niciodată nu o să fiu acea fată.

Nu contează de câte ori mă voi trezi dimineaţa pe canapeaua ta albă din acel apartament de la etajul doi, nu voi fi genul de fată pe care chiar vei vrea să o duci acasă. Nu contează încercările tale de a mă apropia - de parcă aş avea un câmp magnetic ce te atrage înspre mine.

Doar că.. îţi spun cu mâna pe inimă că nu am niciun câmp în jurul meu şi chiar nu sunt înclinată să cred că dragostea funcţionează aşa. Ca şi cum e ceva tangibil, pe care îl putem defini, demonstra sau teoretiza. Ca şi cum chiar sunt nişte sfori invizibile ce ne atrag unul spre altul. Ca şi când oamenii chiar pot simţi ceva pentru totdeauna. Eu incă nu conştientizez asta, din moment ce singurul lucru capabil să dureze înauntrul meu e singurătatea.

Şi totuşi... stau aici la 4 dimineaţa în braţele tale, simţindu-ţi suflul cald pe umăr, încercând să-mi dau seama ce naiba încerc să fac. Căci am impresia că fac ceva groaznic acum.

Dar mă conving me mine că tu ştii ce se întâmplă. Ce sunt eu. Ce suntem noi. Sper că ştii că eu doar aştept momentul când întreaga lume îmi va părea locuibilă din nou. Pentru că mă trezesc în fiecare zi şi nimic nu mai e cum obişnuia să fie. Nu contează dacă mă trezesc încurcată printre aşternuturile tale, ghemuită sub ale mele sau pe o saltea în camera unui ex-best-friend, sunt incredibil de singură. Chiar şi când îţi simt mâinile mângâindu-mi creştetul, nu pot să şterg toate amintirile lucrurilor pe care le credeam nemuritoare şi care acum nu mai sunt. Ştiu că m-am schimbat. De-asta când îmi şopteşti că mă iubeşti, închid ochii pentru a nu te vedea. Aşa e deja mai puţin real. Deja ai plecat. Deja doare mai putin.

--

Era cald azi noapte. Şi puteam să simt alcoolul curgându-mi prin vene - greu şi fierbinte. Nu-mi amintesc cum am ajuns întinsă pe iarba din grădina ta, explicându-ţi cum obişnuiam să cred în stele când eram mică, până când au încetat să-mi mai pară reale. Mi-am dat seama că ele sunt de fapt doar nişte punctuleţe strălucitoare de lumină moartă, înşelătoare. În plus, dorinţele pe care mi le-am pus de fiecare dată când cădea câte una niciodată nu mi s-au împlinit. Mă ascultai cu un zâmbet larg pe faţă, uitându-te la mine ca şi când eram cineva special şi interesant. Ţi-am promis că niciodată nu voi fi!

Dar pentru o fracţiune de secundă, când ochii ni s-au întâlnit, m-am întrebat dacă m-am înşelat în ceea ce priveşte dorinţele-mi neîndeplinite, deoarece te uitai la mine ca şi când m-ai putea iubi. Acel unic moment a fost precum o palma peste faţă. A fost suficient cât să-mi doresc să distrug ceva frumos. Ceva ca tine. Aşa că tot ceea ce am vrut să-ţi spun este că tu doar crezi că mă iubeşti, căci eşti convins că din moment ce am aterizat aşa spontan în viaţa ta, totul o să fie bine - dar nu o să fie! Doar că asta a sunat atât de crud chiar si pentru mine iar strălucirea privirii tale m-a făcut să mă simt vinovată. M-a făcut să simt că toate astea ar fi fost diferite şi mai bine pentru noi dacă nu aş fi fost eu.

Aşa că m-am răsucit pe iarbă şi am închis ochii, aşteptând ca totul să înceteze - că toată lumea să se oprească. În schimb mi-am auzit vocea scoţând şoapte ascuţite, nefamiliare, precum ale unui străin, spunând toate acele lucruri pe care le-aş fi păstrat pentru mine. Mi-am dorit după să adun cuvintele aruncate în aer şi să le înghit, dar am continuat să le spun, ca şi când rostirea lor m-ar fi putut salva. Toţi oamenii au acel secret pe care dacă l-ar dezvălui ar fi suficient să înfgă pumnale în inimile altor oameni. Al meu tocmai îmi ieşea printre buze. Dar nu eram pregatită să îţi spun, din moment ce nu sunt pregătită să te pierd. Singura modalitate prin care pot păstra pe cineva în viaţa mea este să menţin o oarecare distanţă, deoarece când oamenii se aproprie, nimic nu mai pare perfect.

Mai ales o fata aşa răsfăţată ca mine.

--

Noaptea trecută stăteam întinşi pe iarba din grădina ta, cu prea putin spaţiu lăsat între noi. Te uitai la mine ca şi când ai putea să repari asta, dar eu puteam să mă gândesc doar la cum  până şi stelele m-au dezamăgit. Te uitai la mine ca şi când mă iubeai, şi eu puteam să mă gândesc doar la cum distanţa devenea deja prea mică, la cum deja era prea aproape, la cum vei pleca.

La cum eu nu voi fi niciodată fata potrivită pentru tine.

7 comentarii:

  1. Ca un cititor al unei postari ( o bucatica din ceea ce traim) nu poti sa ramai nepasator, nu poti pleca ca si cum nu e nimic. Este! Ca un citittor al acestei postari am ramas frumos impresionata:)

    RăspundețiȘtergere
  2. sentimente cu adevarat profunde!!!o postare superba>:D<

    RăspundețiȘtergere
  3. Am ramas fara cuvinte. Prima parte mi-e atat de familiara si sentimentele sunt descrise foarte realistic. E frumos!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si eu am ramas fara cuvinte in fata aprecierii tale:)

      Ștergere
  4. Mi-ai asternunt jumatate din sentimente in aceasta postare :)
    Scrii foarte frumos apropo! :D

    RăspundețiȘtergere