Memoriile inimii XII

* Poveste scrisă de Anonim


   Ajuns în Londra, la el acasă, se trânti pe patul imens. Se simţea un aer greu, irespirabil. De obice se bucura foarte mult atunci când ajungea acasă, dar acum nu mai era aşa. Leyla era la mii de km, iar el era aici. În modestul lui lux, din lumea lui civilizată...
Începu să-şi despacheteze lucrurile şi să sorteze fotografiile. Ochii Leylei îl urmăreau... îi simţea privirea inocentă, calmă în fiecare poză privită... Acum Leyla ar fi trebuit să fie cu el, nu acolo... închisă de un nenorocit.
   Noaptea se lăsa încet, iar David îşi aprinse o ţigară de foi şi se aşeză pe un scaun pe terasă aşa făcea în Turcia. Privea cerul care parcă nu mai era atât de înstelat aici. Doar câteva stele luceau... Nici luna parcă nu mai strălucea ca în Turcia. Acolo totul avea alt farmec. Totul era mai frumos... Aici nu mai auzea cum valurile mării se spărgeau de ţărm... aici auzea doar zgomotul maşinilor, al oamenilor... Aici nu era ca acolo. Acolo s-ar fi trezit de dimineaţă mângâiat de briza mării. Acolo era Leyla...
Treceau zile şi nopţi, iar David era frământat de gânduri... Strângea fonduri pentru satul Leylei, făcea tot ce îi stătea în putere pentru a o ajuta... pentru a şti că e bine.
Trecuseră deja 6 luni de când se întorsese din Turcia, dar acum se urca din nou într-un avion spre Turcia... Locul unde şi-ar fi regăsit echilibrul şi fericirea. Drumul i se păru atât de lung şi covârşitor. Cu fiecare minut în care se apropia de Leyla, era din ce în ce mai stresat, nervos... nerăbdător... Într-un sfârşit ajunse şi la Leyla. Oamenii nu mai erau aşa cum îi lăsase... săraci, naivi, supăraţi... Acum aveau haine, erau egoişti. Nu mai pescuiau şi strângeau fructe de dimineaţă până seara. El îi schimbase... el era de vină. Un gând îi fulgeră în minte: dacă şi Leyla lui s-a schimbat? Dacă ea l-a uitat?...
Căuta ochii Leylei pretutindeni. Întreba de ea, dar nimeni nu ştia unde e... Era atât de dezamăgit, de frustrat şi supărat... Bătuse atâta drum pentru a o vedea pe Leyla, dar ea nu era nicăieri... Absolut nicăieri...
Se întorcea spre maşină pregătit să plece când din spatele lui auzi vocea cristalină a Leylei.
- Bună David...
Închise ochii şi zâmbi. Leyla era tot aici... Respiră adânc şi se întoarse spre ea...
- Leyla...
O luă în braţe şi o pupă pe frunte. Inima îi bătea atât de tare... Îi mângâie faţa. Avea pielea atât de fină şi curată. Părul ei era acum de o mie de ori mai frumos, mai blond şi mai ondulat. Acum purta haine, nu mai purta doar o simplă cârpă...
- Mi-a fost dor de tine...
Tânărul fu atât de surprins când observă că Leyla putea vorbi coerent acum.
- Leyla, Leyla draga mea... şi mie mi-a fost foarte dor de tine.
Îi zâmbi. În ochii Leylei se putea observa o sclipire... probabil de fericire...
O ţinea stâns în braţe şi se îmbăta cu parfumul ei. Îi mângâia părul şi o alinta... Îi sorbea cuvintele orice cuvânt... Era atât de fericit. Aici timpul parcă se oprea şi nimic nu mai conta. Ar fi stat aşa o eternitate. Cel puţin acum cunoştea gustul fericirii şi al iubirii... Dar gândurile i-au fost întrerupte de vocea baritonală a şefului satului. Oriunde ar fi cunoscut acea voce...
- Iar te-ai întors? Iar vrei să o răpeşti pe Leyla? Luaţi-o!
- Nu, stai! Nu vreau să o răpesc pe Leyla. Dacă voiam să o fac, o făceam fără să te mai întreb pe tine nimic. Am bătut atâta drum pentru a o revedea, iar tu îmi iei acum şi această fericire? Ţi-am ajutat satul, ţi l-am scos din mizerie... Ce nu-ţi convine? Lasă-mă să stau cu Leyla...
Privirea şefului îl ardea, dar îi putea ţine piept...
- Speri să dispari cât mai repede de pe aici, îi spuse şeful satului...
- O să dispar... stai liniştit...