sâmbătă, 18 august 2012

Misterul ( III )

Stăteam în ploaie. Nu mă mişcam. Doar stăteam şi mă uitam în gol. Mă gândeam la acea femeie , care posibil să fi fost mama sau bunica. Mă gândeam la momentul în care mama ne-a părăsit. Oare de ce ar vrea acum să se întoarcă ? Ce rost ar mai avea ? Şi-aşa , copilăria mea şi a surorii mele a fost una urâtă , nefiind mama alături de noi. 
M-am hotărât , ca din acea zi , să caut orice informaţie despre familia mea. Trebuia să mă lămuresc ... Trebuia să-mi găsesc mama ! 

Am mai stat aşa în ploaie , să-mi ' aranjez ' planul. Mda , perfect ! Până la urmă , m-am hotărât să mă duc înăuntru. Eram leoarcă.
- Christine ?! Ce naiba ... ? Eşti leoarcă , femeie ! mi-a zis Chloe , pe un ton răstit , venind spre mine.
- Mda , ştiu. Mă duc acasă, i-am zis eu , plictisită.
- Nici vorbă ! Unde să te duci aşa ? 
- Păi , afară plouă , eu sunt udă , nu o să se întâmple nimic ! Poate doar o să răcesc ... în rest , NIMIC ! i-am zis eu , calmă . punând accentul pe ultimul cuvânt.
Chloe se uită o clipă la mine , apoi la James , apoi la mine , apoi la James.
- FIE ! a spus ea .
- Păi , atunci vă las , porumbeilor , i-am zis eu , ridicându-mi sprâncenele , în sus şi jos , în sus şi jos. Apoi , Chloe m-a împins spre uşă
- Paa , am strigat eu de afară , fiind conştientă că nu eram doar noi 3 în tot Starbucks-ul .
Mi-au făcut amândoi cu mâna , nevrând să deranjeze şi ei atmosfera.

Se pare că ploaia se oprii , aşa că am avut cum să mă usuc pe drum. Nu era un drum aşa de scurt până acasă , dar am vrut să fiu singură. Vedeam cum soarele iese încet de după nori , încălzind copacii şi plantele amorţite de atmosfera de acum câteva minute. Mergeam liniştită pe străzile New York-ului care acum erau pustii. După acea ploaie torenţială , nimeni nu ieşi afară. Doar câţiva copii îşi fac apariţia , nemaivrând să stea închişi in case. 
Am mers eu ce am mers , până ce văd umbra unei siluete , rezemate de un perete al următorului colţ. Am început să tremur uşor de fircă , dar mi-am continuat drumul , cu 'pieptul înainte ' . Curajoasa de mine ... Am păşit încet , încât să nu mă audă . Am trecut de colţ , cu speranţa că nu m-a văzut sau auzit , dar , degeaba :
- Tu eşti Christine ? 
Înlemnisem.
- Mmm ... da, am reuşit să scot pe gură.

M-am întors cu faţa la ea . Era aceaşi bătrână de la Starbucks.
- Tu nu eşti ... ?
- Mătuşa ta . 
Eram în gând : " Ce spui tu femeie ? Te-ai ţicnit ? ".Nu mă aşteptam să îmi spună asta ...
- Scuzaţi-mă , dar cred că mă confundaţi.
- Nu , chiar deloc, mi-a spus ea , cu un zămbet inocent pe faţă.
- Eu nu ştiam că ... Ăăă ...am încă o mătuşă.
A venit în faţa mea , mult mai aproape de mine , mi-a luat mâna într-a ei şi mi-a zis :
- Sunt cea care te-a crescut ! mi-a zis ea.
- Scuzaţi-mă dar chiar mă confundaţi ! Nu ... E imposibil ! 
Exagerez. Era posibil numai că pentru mine nu era credibil aşa ceva. Eu am crescut alături de tata ! Nu de o femei pe care nici nu o cunosc.
- Vino ! Am să-ţi povestesc mai multe sus , a arătat cu degetul , spre un apartament dintr-un bloc .
Am dat din cap , afirmativ , vrând să aflu despre ce tot vorbeşte femeia aia acolo.

2 comentarii: